G
170 aprobate
gert.frau@yahoo.com
89.136.113.152
fede „vlagă, putere, vânjoşie”
De câte ori văd cuvinte cu etimologie necunoscută care încep cu [f] mă gândesc la câteva limbi antice care puteau să aibă acest fonem. Bine înțeles că latina are întâ(n)ietate, dar mai sunt celții, iranofonii, poate și grecii (dar nu atât de sus în nordul Daciei/României).
Citesc de câteva zile Dicționarul Etimologic al proto-celtei, de Ranko Matasović, și încă unul al dialectelor Burușaki din nordul Pakistanului, de Ilija Čašule, pentru a găsi paralele cu potențiale dacisme. Ultimii ar fi, conform autorului, frigieni emigrați din Balcani în Anatolia, care apoi au traversat Asia până în locurile unde se găsesc azi. Urmăresc cu atenție paralele cu albaneza, pentru că eu cred că aceștia puteau avea legături directe acum mii de ani, în baștina indo-europeană. Burușakii sunt plasați în nord-vestul acelui teritoriu, în atingere cu Armenii și Tocharienii. Cine știe dacă nu au urmat ruta indo-iranicilor prin Asia Centrală, alături de Tocharieni, alt popor de limbă centum.
Unicat între Burușaki și Albanezi este termenul pentru piatră, guro (pietre) și respectiv gur.
Între Celți și Daci se pot face iar legături interesante, mai ales că au fost vecini sute de ani. Singidūnum din Pan.Inf. și var. traco-dacică Singidōn, pe același loc. Pîrvan cred că din Moravia până în Macedonia, Singii sunt un popor dacic de largă emigrație care și-au stabilit cetățile lor departe de centrul lor dacic după invaziile scitice din sec.VII-VI î.d.Hr. Vezi Singone în Moravia, Singos în Macedonia și Singidōn sau *Singidōm. Mi s-a părut interesant acesta din urmă pentru că mai este o probabilă paralelă traco-celtică în alte locuri din vecinătate. Vezi Bormanum și Germanum (”Germanum quod et Bormanum”) referitor la niște izvoare termale undeva în nordul Ungariei și sudul Slovaciei.
În partea asta din sud, Singidūnum și Singidōn (Σιγγιδων) ar putea trimite spre o metateză comună Grecilor, Celților și Dacilor referitor la *dʰéǵʰōm- ”pământ”: Gr. khthṓn f. (gen. χθονός) ”pământ, sol, suprafața pământului; lume; țară” PCelt.*gdūn- cf. v.Irl. dú [n f] ‘place, spot’ citit /dū/ (deoarece ō lung din ultima silabă devine ū) și probabil *gdōm tracic, care putea însemna de la pământul/țara tribului respectiv până la casa Singilor (vezi IE *dṓm ”casă”: Gr.δῶ/dô sn. și sin. δῶμα/dôma). Bineînețeles că PCelt.*dūno- ”fortăreață” primează.
https://en.wiktionary.org/wiki/d%C3%BA#Etymology_3
Altă paralelă daco-celtică ar putea fi Deusara (izvor fierbinte) pus de un istoric român în legătură cu răd.*dəw-„a arde”, localizat(ă) la Vața de Jos, unde este o ”baie” termală mai fierbinte decât la Geoagiu Băi (Germisara). Vezi v.Bret. deuu, devo ‘arde’, dev ‘ars’, dial.Cornez dewy, dywy idem. (PCelt.*daw-yo- ‘a aprinde, a arde’). Coradicale: Skt. dunóti (a fi ars; a fi chinuit/necăjit”, Gr. daíō (*dawiō) ”a aprinde, a arde”, Toh.B tu (IE : *deh₂u- ‘bum, kindle’). Deci un dacic *dev(i) ”fierbinte” nu-i de ocolit. În română am moștenit zeadă (lat.daeda, expr. uscat zeadă) dintr-un sursă greco-romană.
Dar să mă întorc la oile noastre. Lat.vīs, acuz. vīm (putere, vigoare, putință), reconstruit *wīs, cf. PIE *wéyh₁s (“forță, impetuozitate”), ar fi avut o paralelă proto-celtică *wēs. https://en.wiktionary.org/wiki/vis#Pronunciation_14
Vezi *wēnā ‘trupă de războinici’ (irl.fian) cf.PIE *weyh₁- ‘chase, pursue, suppress’: Lit. vyti ‘chase/a vâna’, OCS vojb ‘războinic’, Skt. viyanti ‘they pursue/ei urmăresc/vânează’.
Citez din cartea lui Ranko Matasović: ”fian as ‘a band of roving men whose principal occupations were hunting and war, also a troop of professional fighting-men under a leader’. The Irish ethnonym Féni is probably related.” (Fēni).
Acum, ”fede” poate fi o resemantizare străromânească a lat.fidēs, dar poate fi și un celtism necunoscut.
Alb.fe ”religie”, fetar ”religios, credincios, pios”, pafe ”fără religie”, necredincios-ateu, bădăran, sin.pentru diavol, etc.”.
Limbile Goidelice (”q-celtic”) au un [f] dacă cuvântul începea cu *w (> *v > f), iar în limbile bretonice (”p-celtic”) au un protetic [g], deci ar începe cu gw- sau gu-
Exemplu: Galezul gwyn, gwynn ”albă, binecuvântată” și v.Irl. finn, find, fionn ”bălai(e)” (NP Fiona) din PCelt. *windo- ”alb” (top.Vindobona/Viena). Dacă s-ar reface numele Vercingetorix în irlandeză, ar fi ferr, fearr /fʲɑːɾˠ/ ”better, best/mai bun, cel mai bun” (PCelt.*werro- < IE *wers ”vârf”) + v.Irl.cing ”războinic” (PCelt.*kengets irl.cingid) + rí „rege” (PCelt.*rīg-s f), alteori masive, ca albaneza. În aceasta din urmă nu-i încă târziu să găsești afixe și cuvinte dacice, așa cum probabil sunau ele acum peste două mii de ani. De exemplu, prefixul an- ”on, upon/pe/pre” din Ansamum, Anabun sau *Anbun, Anderva (poate și geticele A-mutrium, A-cerbatis) este perfect păstrat prin Alb. n-, m- , care în sec.XVI era încă ën-, ëm- la Gjon Buzuku. PIE PIE *ana- ”on, along” (gr. ana-).
https://en.wiktionary.org/wiki/m-#Alternative_forms
Am încă o intervenție privind cuvintele care încep cu /f/. Cunoaștem foarte bine fșat din Psaltirea Scheiană că ar fi etimologizat prin lat.fossātum /fosˈsaː.tum/, cu accentul pe a doua silabă. Similar cu acesta, au și albanezii fshat ”sat”. Sensurile satului indică o conflare și cu pp. lat.satum din serō, serere ”a semăna”.
Am argumentat de ce cred că ”săpată” → ”sat/oraș/cetate” și este un tipar indo-european, foarte probabil reprodus după limba dacă. Dar mai avem un regionalim obscur, șură ”gura unei peșteri” (și avenuri) la Moți, de unde și expresia ”ai gura cât o șură”. Nu cred că se referă la șura (germ. schiur) îndeobște cunoscută.
Etimologia mea este fissūra /fis’su:.ra/ din verbul findō, findere ”a despica, a împărți”. Nu pot verifica ipoteza asta, nici cealaltă de mai sus. Curios lucru este că fonetismul acesta e anormal pentru română. Silabele neaccentuate sunt afectate de pierderi sau transformări ale vocalelor, dar fșat este aproape inpronunțabil pentru un românofon. În ”cneaz” sau sl. *gnojь ”bălegar” a trebuit să introducem o vocală, chinez și respectiv gunoi. Albaneza modernă, ca și cea veche (sec.XVI), nu ”suportă” grupul *gn (mai ales la începutul cuvintelor), așă că-l transformă în /nj/, adică sp.ñ, și e unic în sensul că se păstrează mai bine decât /nj/ obținut din alte circumstanțe.
Sufixul moțional -onjë (*-āgnā) este un astfel de exemplu, care apare și la grupul nostru est-romanic: șchipoană (m-ții Coziei) ”vultureasă” – Alb.shqiponjë, breboáie (*breboániă) ”femela brebului”, ghionoáie (*ghionoániă) – Alb.gjonjë ”cucuvea”, arom.lupoanji, ursoanji.
În albaneză au mai multe exemple, incluzând aici și sufixul patronimic de form. col. -aj ”-ești” (Prenkaj, Çabaj) care avea o formă -anj și -agnj. Cel din urmă era doar o convenție fonetică pentru a nota nj. Probabil aveau și Dacii ceva similar prin Acmonia sau Bononia.
Afixul acesta moțional nu prea poate fi varianta de gradație zero a rad.*ǵenh₁- ”a naște, a produce” regăsit foarte rar în limbile italice și celtice, dar e curioasă asemănarea. Să fie *-āk- + *-nih₂ (moțional)? Vezi IE *pótnih₂(“wife, mistress”) și *potis ”master, ruler; husband” moștenite de greaca antică: πότνιᾰ (doamna) și πόσις (soț)/lat.potis.
Exemple: lat.aprugnus `from the boar’ aprugna ”carne de mistreț”, PCelt. *kolēgno- ‘cățeluș, animal mic’ (v.irl. cuilén ‘cățeluș, pui, pisic’, velș colwyn, colwynod, v.Bret. coloinan.
Lat.prīvignus ‘born separately’ (născut separat) → ‘stepson’ (fiu vitreg), benignus ‘born with goodness’, malignus și așa mai departe. Alexander Lubotsky nu crede că aprugnus cuprinde sufixul acesta pentru că nu se traduce ”născut din (porc) mistreț”
https://starlingdb.org/cgi-bin/response.cgi?single=1&basename=%2Fdata%2Fie%2Fpokorny&text_number=491&root=config
https://www.perseus.tufts.edu/hopper/text?doc=Perseus:text:1999.04.0059:entry=aprugnus
Posibil ca în lb.Dacă să fi avut acea transformare fonetică (*-onia), dar în cuvintele moștenite din latină nu mai apare. Vezi sufixul -man, posibil din lat.magnus, deși în unele dintre următoarele s-ar putea să fie doar -an: căliman ”neam de uriași” (alb.kolmë ”drăguță, atrăgătoare, dolofană”), goliman/goluman, ortoman, gârdoman, Cârloman (< Carolus Magnus?).