În apărarea adevărului despre legionari, despre români, în general.

Distributismul legionar (II)

Distributismul a fost initial un curent filozofic, care a decoperit ca inegalitatea sociala, si deci toate racilele societatii moderne actuale, pornesc de la inechitabila distribuire a proprietatii. Proprietatea sustin ei, este conditia pentru dezvoltarea armonioasa a individului si a familiei lui. Fara proprietate, omul nu este lipsit numai de posibilitati decente de trai, ci si de demnitate. Teoria capitalismului, spun filozofii distributisti, care pretinde ca piata regleaza totul, este falsa, fiindca nu regleaza nimic! Cererea si oferta nu este in stare sa regleze nici macar echilibrul dintre ele! De asta suntem actualmente intr-o criza permanenta. Iar proprietatea in capitalism s-a concentrat in mainile unor persoane si familii, care au devenit atat de puternice, incat au arestat statul, facandu-l sluga lor. De asta unii numesc faza actuala a capitalismului corporatism, in care corporatiile fac politica, iar statul, sluga lor preaplecata, pe post de notar, doar legalizeaza ce le dicteaza corporatiile.

Comunismul la randul lui, a neantizat proprietatea, trecand-o la stat si declarand-o ca fiind ” a celor ce muncesc”. Spre deosebire de statul capitalist, ajuns sluga cu creionul dupa ureche, gata oricand sa noteze cea mai mica dorinta a corporatiilor de pe urma carora se ingrasa, statul comunist, ajuns si el sa se capatuiasca, devenind unicul proprietar al tuturor bunurilor tarii pe care o stapaneste, pocneste de plin de putere ce este. La acest stat s-a cuplat nomenklatura, care suge toata vitalitatea statului cu o ardoare de vitel flamand, pretinzand cu aceeasi insolenta ca si corporatiile ca sug ” in numele progresului si spre binele natiunii”. Deci doua sisteme, aceleasi rezultate: de o parte corporatiile sau nemenklatura, care au acces la proprietate si putere, pe de alta poporul, redus la statutul de sclavi. Iata ce gaseste legionarul Dan Ion acasa, cand se intoarce din puscariile comunste:

„Aşa, după opt ani am ajuns acasă unde mă aşteptau alte surprize. Lăsasem o gospodărie cu un grajd plin cu bivoliţe, altul cu cai, oi, porci, stupi, maşină de coasă, maşină de scos cartofi, maşină de semănat, separator de unt, cazan de fiert cartofi, patru care, poduri pline cu cereale. Nimic nu mai era. Ai mei erau flămânzi. Soţia spunea că cumpărau o pâine neagră şi mâncau trei inşi o singură dată. Soţia era bolnavă, fiica mea Mărioara, dată afară din Şcoala Tehnică, ginerele, Mon, care era ofiţer, dat afară din armată. Peste tot necazuri, din cauza mea, pentru că luptasem ca poporul român să fie un popor mândru şi de caracter. În curte nu mai era niciun animal, doar un câine, care curând, a murit şi el.“

Distributismul vrea, contrar si in ciuda capitalismului si comunismului, sa faca din orice cetatean, un mic proprietar, care sa-si exploateze mica lui proprietate in folos propriu. Devenind producator de bunuri, va fi un mic motor al societatii, in loc sa fie asistat social. Va avea din ce trai, dar va avea si demnitate, fiindca traieste din munca lui! Sunt sisteme care deja functioneaza pe principiile distributismului, ceea ce dovedeste ca acest sistem este nu numai o filozofie, ci o doctrina ce se poate aplica in practica.

Capitanul nostru, Corneliu Zelea Codreanu, a aplicat si el principiile distributiste, atunci cand a pornit, impreuna cu Legiunea, sa construiasca tara ca soarele sfant de pe cer. El a incurajat prin toate mijloacele pe legionari sa devina proprietari. Legea muncii, care face parte din doctrina legionara, indeamna legionarul cam asa: „Munceşte. Munceşte în fiecare zi. Munceşte cu drag…” Cum putea Codreanu sa indemne un legionar sa munceasca cu drag la un patron! El se referea aici desigur, la munca in folosul propriu al celui ce munceste! Numai asa ar fi avut indemnul acesta un sens!

Una din marile batalii pe care Codreanu era pe punctul s-o castige, a fost Comertul Legionar. A fost o batalie prin care Codreanu voia sa treaca in maini romanesti, legal si cinstit, o parte din proprietatea tarii, intrata pe maini nu numai straine, ci si cumplit de lacome, mai rele ca lacustele, care, desi lasau pamantul negru, imputit, asa cum povesteste cu groaza cronicarul, totusi pana la urma, plecau. Era o batalie nationalista, dusa pe principii distributiste, care a putut fi infranta numai in urma samavolniciilor unui rege ticalos si ocultei criminale. (Fac aici doar o mica parateza, ca sa le spun acelor „rataciti” care vor nu numai monarhie, ci si pe fostul rege Mihai pe tron, ca ar fi bine sa citeasca istorie, sa vada cata minciuna, mizerie, ticalosie, criminalitate si tradare poate ascunde un rege sub pres. Ma refer aici nu numai la Carol. Daca ar citi istorie, ar devni poate din monarhistii unei cauze pierdute, distributisti. Doar asa ar avea sanse sa-si vada visul implinit inca din timpul vietii!)

Ce a fost Comertul Legionar, explica extrem de competent Horia Sima in memoriile lui, din care redau aici fragmentul cu pricina:

„Lamentaţiile evreilor, ca să fie just apreciate, trebuie puse faţă în faţă cu ce-au făcut ei contra legionarilor, în perioada când erau mari şi tari în România, sub domnia carlisto-lupesciană. Ce omenie au arătat ei, ce respect faţă de munca şi sacrificiile tineretului legionar, care a îndrăznit să se măsoare cu ei în domeniul comerţului, fără să calce niciun milimetru legile în vigoare?
După cum e bine cunoscut, comerţul legionar ieşise în anul 1937 din faza primelor începuturi şi se dezvolta vertiginos. De la modesta cooperativă de consum din Strada Gutenberg se trecuse la restaurante şi prăvălii de coloniale, pentru ca să se orienteze în final şi spre comerţul de textile, care cerea investiţii mai importante. Tocmai în toamna acelui an se inaugurase un mare magazin de stofe la Bacău, în inima unui centru dominat fără rival de evrei. Deschiderea altor magazine din aceeaşi branşă erau prevăzute la Braşov, Timişoara şi Arad. Eu însumi cerusem aprobarea Căpitanului pentru un magazin de stofe la Lugoj. Dacă nu ar fi intervenit prigoana din 1938, mişcarea ar fi dispus în scurtă vreme de o puternică reţea comercială în întreaga ţară.
Ceea ce îi neliniştea mai mult pe evrei, era bătălia fierului vechi. Printr-o circulară, Căpitanul mobilizează toate garnizoanele legionare, mari şi mici, ca să înceapă strângerea fierului vechi şi a altor metale care zăceau azvârlite prin curţile gospodarilor sau chiar în pulberea drumului. La chemarea Căpitanului, a răspuns cu entuziasm întreaga populaţie. Până şi copiii de şcoală primară socoteau ca o mândrie ca să-şi adune grămăjoara lor de fier, ca să o ofere Căpitanului. În câteva luni s-au adunat cantităţi imense de fier vechi, care nu aşteptau decât sa fie ridicate, încărcate în vagoane şi apoi trimise turnătoriilor din ţară. Era lesne de înţeles că vânzarea fierului vechi ar fi procurat Mişcării milioane de lei, acel capital de care avea nevoie pentru a continua bătălia comerţului legionar, într-o proporţie capabilă să slăbească preponderenţa iudaică în economie.
Se răspândise falsa credinţă în popor că „românul nu e bun în comerţ” şi nu se poate măsura cu evreul. Această concepţie era rezultatul unei educaţii greşite a păturii conducătoare. Înstrăinarea românului de comerţ se datorează unor împrejurări istorice, care încep o dată cu întemeierea Statului Român modern. Noua clasă diriguitoare fusese crescută într-un mediu refractar muncii productive, luându-şi obiceiul rău să trăiască din „politică” şi din exploatarea maselor populare. Se crease mentalitatea că prin politică se ajunge cel mai uşor la „creanga verde”. Tinerii cu carte, după ce-şi luau diploma, intrau într-un partid „pentru a face carieră”, în loc de a-şi pune creierul şi energia la contribuţie pentru a se afirma în comerţ şi industrie. Posesorii pământului, marii moşieri, în loc să-şi cultive singuri moşiile, le abandonau pe seama administratorilor, iar ei îşi tocau averile în străinătate.
Paralel cu aceasta evoluţie nesănătoasă a societăţii româneşti în secolul al XIX-lea, care a împiedicat crearea unei clase de mijloc româneşti, se produsese şi invazia evreilor pe pământul nostru, venind din Galiţia şi Rusia. Când au pătruns ei în Principate, exista un comerţ românesc înfloritor. Alături de români, mai erau şi alte naţii creştine care se îndeletniceau cu schimburi de mărfuri: armeni, greci, levantini. Cu aceştia negustorimea autohtonă nu ajunsese la tensiune, deoarece comunitatea de religie uşura asimilarea lor progresivă în sânul naţiunii majoritare.
Cu pătrunderea evreilor în târgurile noastre, nu se ivise numai un concurent în plus faţă de vechii negustori, ci irupsese o forţă economică organizată, care, înzestrată cu mijloace materiale superioare, înainta sistematic pentru a cuceri poziţiile economice deţinute pana atunci de români. Evreii nu dispuneau numai de capitaluri şi legături internaţionale, graţie fraţilor lor din Occident, ci se prezentau în fata negustorilor români ca o oaste, care înainta după regulile războiului: încercuirea adversarului, izolarea lui şi apoi dislocarea lui. Negustorul român, atacat de acest inamic redutabil, era condamnat să vândă şi să dispară. Aşa au căzut unul după altul, mândrele aşezăminte de comerţ româneşti, lăsând străzi întregi goale de orice nume băştinaş. Nu era vorba de pricepere, căci oricât de îndemânatici ar fi fost negustorii români nu puteau rezista asediului concentric al unei activităţi organizate, ale cărei planuri, pentru fiecare caz în parte, porneau de la Sinagogă.
Raţionamentul Căpitanului a fost simplu şi eficace. Daca evreii formează o armată economică, şi numai prin acţiunea ei se explica succesele lor spectaculare în comerţ, atunci noi trebuie să procedam la fel, unindu-ne forţele şi organizându-ne. În acest caz evreii nu ar mai lupta cu indivizi izolaţi în ofensiva lor economică, ci s-ar izbi de o altă armată, constituită după aceleaşi principii. Negustorul român, în faţa acestei comunităţi agresive, nu ar mai fi singur, ci s-ar apăra încadrat şi susţinut de frontul compatrioţilor lui. Deci colectivitate contra colectivitate, oaste contra oaste, front românesc contra frontului comercial evreiesc.
În trei ani de comerţ legionar, 1935 – 1937, Căpitanul a făcut demonstraţia cât e de falsă concepţia că „românul nu e bun de negustorie”. Începând de la mic la mare, concentrând în această bătălie alte sacrificii grele impuse legionarilor, a izbutit să se ridice până la liziera marelui comerţ, provocând îngrijorare între fruntaşii Sinagogii. Iată un adversar care nu se manifesta în stil cuzist, cu spargeri de geamuri sau ciomăgindu-i, ci lupta tocmai pe terenul lor, comerţul, şi pentru a se măsura cu ei, începuse să-şi făurească o clasa de negustori români, un grup de legionari care făceau ucenicie, pentru a se specializa în această profesie.
Căpitanul, deşi lipsit de capital, avea un mare avantaj faţă de evrei, pe care a ştiut să-l exploateze cu maximum de folos pentru noul comerţ românesc: avea clientela sigură. Comerţul nu e numai local şi marfă. Mai trebuie să-ţi intre şi lumea în prăvălie pentru a-ţi cumpăra marfa. Altminteri dai faliment. Căpitanul ştia că în momentul când va deschide prăvălia, vânzarea va fi asigurată prin marele număr de legionari, prieteni şi simpatizanţi care vor veni să se aprovizioneze în magazinele legionare. Şi aşa s-a întâmplat. Oriunde se deschidea o prăvălie legionară, mii de oameni îi călcau pragul şi comerţul mergea excelent.
Dar Căpitanul nu se gândea numai la atracţia ce-o exercita o firmă legionară asupra publicului. În acelaşi timp, el s-a străduit să ofere clientelei mărfuri de calitate şi la preţuri modeste. În modul acesta, cine lăsa banii într-o prăvălie legionară, pleca şi cu mulţumirea că a fost bine servit. După principiul fixat de Căpitan, comerţul legionar trebuia să se limiteze la un câştig mic. Ceea ce se pierdea aparent în detaliu, se câştigă în mare. Volumul mărfurilor desfăcute asigura creşterea rapidă a capitalului investit, care putea servi apoi la implantarea altor unităţi comerciale în alte puncte ale ţarii.
Între obiectivele prigoanei carliste a figurat şi suprimarea comerţului legionar, a cărui dezvoltare impresionantă ameninţa poziţia dominantă a evreilor în economia ţării. Conformându-se ordinelor primite de la Sinagogă, prin intermediul Elenei Lupescu, Regele Carol s-a decis să dea lovitura de graţie şi comerţului legionar. Îndată după aprobarea noii Constituţii şi interzicerea oricărei activităţi politice, guvernul l-a avertizat pe Căpitan că trebuie să procedeze la lichidarea întreprinderilor create sub patronajul mişcării. Căpitanul se supune acestei dispoziţii şi, prin circulara din 22 Februarie 1938, anunţa încetarea comerţului legionar şi, pentru lichidarea lui, numeşte o comisie sub conducerea lui Popescu-Buzău.
„Pentru lichidarea comerţului-legionar
a) Se va forma o comisie de lichidare avându-l ca preşedinte pe Dl. Popescu-Buzău.
b) Rog cea mai mare grijă şi corectitudine până în ultimul moment.
c) Comerţul nostru nu are decât o vechime de un an şi mai puţin; nu vom putea plăti furnizorii, deoarece investiţiile făcute în case, în haine, aşternut pentru copii şi personal, în inventarul necesar, rafturi, cântare, mobilier, instalaţii de lumină, apă, bucătării, maşini de transportat, amenajări de imobile, nu se pot acoperi decât în interval de 1-2 ani, oricât de bine ar merge un comerţ, cum a fost cazul comerţului legionar, care a mers excelent. În afara de aceasta mai urmează pierderea din vânzarea unei părţi din mărfuri sub preţul de cost, lucru fatal la lichidare.
Valoarea totală a comerţului legionar se ridică la suma de 11 milioane.
Deficitul pe care nu-l putem acoperi din cauza motivelor înşirate mai sus va fi de circa 1 milion de lei.
Nu se pune problema falimentului. Este o formulă, dar nu e onorabilă şi îi pune în discuţie pe oamenii care au încredere în onoarea noastră şi ne-au acordat creditul lor.
De aceea noi trebuie sa facem toate sforţările pentru a ieşi cu obrazul curat şi cu onoarea nepătată.
Nu vrem sa rămânem datori la nimeni cu niciun ban.
Fac apel la toţi prietenii noştri să facă o ultimă sforţare subscriind după putere pentru a ne achita obligaţiile şi a închide onorabil uşile comerţului nostru.
Subscrierile se fac la Ing. Horodniceanu.
Bucureşti, 23 Februarie 1938.
Corneliu Zelea Codreanu”
Rezulta din această circulară că Corneliu Codreanu luase toate măsurile necesare ca să lichideze comerţul legionar, în aşa fel încât să nu păgubească pe nimeni. El spera ca guvernul să aibă atâta omenie ca să-i lase răgazul necesar de a se retrage onorabil din afacerile Mişcării. Dar n-a fost aşa. Nici acel minimum de timp necesar nu i s-a acordat ca să poată pune ordine în socoteli, plătind furnizorii. Cu o graba şi cu o brutalitate care nu prevestea nimic bun, guvernul a procedat la lichidarea comerţului legionar pe cale poliţienească, fără să ţină seama de pagubele făcute Mişcării şi de soarta personalului angajat. Paralel cu planurile guvernului şi în înţelegere cu el, Nicolae Iorga începuse o campanie prin ziarul său Neamul Românesc, denunţând comerţul legionar ca o activitate subversivă şi îndemnând guvernul să ia măsuri contra lui. Îl acuza pe Căpitan că „printre blide şi pahare pregăteşte revoluţia şi pune la cale acte sângeroase”.
În 26 Martie 1938, se prezintă la restaurantele şi magazinele legionare care mai funcţionau, comisari de poliţie, însoţiţi de jandarmi, cerând evacuarea imediată a localurilor, căci au ordin să le închidă. Era vădită intenţia guvernului de a brusca situaţia, arătând că este dispus la cele mai mari ilegalităţi pentru a zdrobi mişcarea.
După aceste acte incalificabile, Căpitanul i-a scris lui Nicolae Iorga acea faimoasa scrisoare, care va rămâne un act de acuzare perpetuă contra acestui straniu personaj al politicii romaneşti:
„Pentru Profesorul Iorga
Comerţul Legionar de la Obor şi de la Lazăr.
Astăzi, Sâmbătă 26 Martie 1938, orele 9 dimineaţa, cele doua restaurante de la Obor şi de la Liceul Lazăr au fost închise de autorităţi.
La fel şi magazinul de coloniale de la Obor.
La cel dintâi s-a prezentat Comisarul Furduescu, de la circ. 18-a, însoţit de trei Comisari ajutori şi de un pluton de jandarmi sub comanda unui sergent.
La cel de al doilea, Comisarul sef Malamuceanu, însoţit de doi Comisari ajutori, punând în vedere personalului să se retragă, deoarece au ordin să evacueze şi să închidă imediat localul.
Dl. Popescu le-a cerut să arate un ordin scris. Au răspuns: „Avem ordinul verbal”. Personalul s-a retras, fără nicio împotrivire, lăsând totul în mâinile autorităţilor.
Menţionez că procedura, lipsa de omenie, caci tot mai există omenie, chiar şi în cele mai mari injustiţii pe care vrei sa le faci.
Este într-adevăr lipsit de orice simţ de omenie să te prezinţi la o afacere comercială, să o închizi imediat, să scoţi personalul în drum, luându-i şi camera în care dormea.
Şi pe deasupra şi râsul şi satisfacţia comercianţilor iudei, care priveau cum se dărâma şi acest început de comerţ românesc.
Ce ar fi fost dacă s-ar fi spus: Vă pun în vedere ca în termen de 3 zile să vă aranjaţi toate chestiunile şi să închideţi localul, căci Ministerul de Interne a luat această dispoziţie.
A II-a chestiune. Refuzi să dai ordin scris în virtutea căruia să putem acţiona în justiţie şi să vedem asupra cui cade răspunderea morală şi juridică.
N-aţi vrut sa ne daţi ordinul? Ei bine vi-l dau eu cum a fost primit de autorităţile locale din partea D-lui Armand Călinescu:
„Prefectura şi Chestura Poliţiei, Direcţia Siguranţei, Bacău, Galaţi, Piatra Neamţ, Arad.
Urmare a ord. Ministerului de Interne Nr. 745/25 şi Siguranţa Generală Nr. 1488/25, luaţi măsuri şi îngrijiţi închiderea şi sigilarea localurilor de consum şi debit cunoscute şi specificate prin anexa ord. 1821/17 din 2 crt.
Raportaţi de urmare 25.687.00213, 86.091, 22.001.”
A III-a remarcă este aceea că închiderea acestor două restaurante ne-a cauzat prejudicii materiale sângeroase şi obligaţii cărora nu le putem face faţă în niciun fel. Deci mari prejudicii morale.
Întreprinderea „Obor” s-a deschis la data de 3 Octombrie 1937, făcându-se numai cheltuieli de investiţii în reparaţia localului în valoare de 400.000 lei cu o chirie de 200.000 lei.
Restaurantul „Lazăr” s-a deschis în Noiembrie 1937, cu o chirie de 280.000 lei.
În ambele localuri, mărfuri, veselă şi vinuri în pivniţă, în cea mai mare parte pe credit, peste 2 milioane jumătate.
Tot ce am adunat prin cea mai mare economie şi muncă se afla aici.
Acum 15 ani în urmă, când tineretul manifesta zgomotos împotriva cuceririi iudaice (nu mai zgomotos decât Dl. Iorga în 1906), Domnii de atunci, aceiaşi Domni din guvernul de astăzi ne spuneau:
„Nu aşa rezolvaţi problema evreiască. Apucaţi-vă de comerţ. Faceţi comerţ ca ei”.
Iată, ne-am apucat cu sufletul plin de speranţe. Cu dor de muncă.
Când aţi văzut însa că pornim, că suntem corecţi, că suntem capabili, că munca noastră este binecuvântată de Dumnezeu, veniţi tot voi şi distrugeţi acest început serios din vremea noastră, veniţi fără milă şi înăbuşiţi aceste încercări, tot avântul nostru şi tot atâtea speranţe.
Ce epitete pot să vă dau? Ce cuvânt din limba româna vi s-ar potrivi? Ne acuzaţi ca am greşit acum? Ne scoateţi o crimă din ceea ce voi înşivă ne-aţi îndemnat ieri să facem?
Vine Profesorul Iorga care striga acum 4 luni, dând alarma în linia comerţului românesc creştin răpus de jidani, şi făcând apel, chiar la violenţa noastră, vine, ne murdăreşte gândurile noastre cele mai curate, şi ne răpune el pe noi, pe români?
Sub guvernarea fericită şi creştină a I.P.S. Patriarhul Miron, nu mai există în România nici jidani, nici comerţ jidănesc, nici problema jidănească.
Nu mai existăm decât noi, care trebuie să fim nimiciţi prin orice mijloace.
(…)
Bucureşti, 25 Martie 1938.
Corneliu Zelea Codreanu”
Iată cum s-au purtat evreii cu comerţul legionar, în perioada când erau ei mari şi tari în România! Sub regimul legionar au avut posibilitatea să trateze vânzarea prăvăliilor cu cine vroiau, să-şi aleagă cumpărătorii între germani şi români şi să primească în schimbul comerţului lor, daca nu preţul real, al întreprinderilor, cel puțin o substanţială restituire a capitalului investit. Când evreii au guvernat țara, au procedat fără milă contra comerţului legionar. În 1938, sub domnia lupesciano-carlistă, guvernul decide lichidarea comerţului legionar în câteva ore, fără cea mai elementară consideraţie pentru pagubele suferite în marfă, mobilier, credite. Unde este omenia? La Regele Carol, la Elena Lupescu, la Armand Călinescu, care nu s-au gândit decât sa dea satisfacţie evreilor, zdrobind acest început de comerţ românesc, sau la legionarii din 1940, care nu i-au despuiat pe evrei după metoda ce li s-a aplicat lor, ci le-au lăsat răgazul şi alegerea ca să-şi lichideze bunurile cum vor ei?”

Distributismul legionar (I)

Introducere

1) Dragi prieteni ai blogului nostru,

De mai bine de doua saptamani batem apa in piua, dar nu reusim sa ne lamurim in cazul Calin Georgescu. Parca suntem paralizati. De asta m-am hotarat sa iau taurul de coarne. Concluzia mea este ca domnul Calin Georgescu este un nationalist convins, mare iubitor de tara si care doreste numai binele romanilor. El merita sa ocupe nu numai postul de premier, ci si pe cel de presedinte al tarii, al senatului, al cui vreti dumneavoastra. Am ajuns la acest rezultat in modul cel mai simplu: prin deductie logica. Iata schema dupa care am judecat:
1) Legiunea lui Codreanu a avut actiuni ce se incadreaza perfect in filozofia distributismului. (De asta folosesc notiunea de distributism legionar.)
2) Legiunea a fost singura miscare nationalista europeana cu un caracter profund antimasonic, anticomunist, antifascist. (Putini stiu ca toti legionarii din Germania au fost inchisi in lagarele naziste alaturi de…evrei! Multi chiar la Dachau, in frunte cu Horia Sima.)
3) Domnul Georgescu este un adept al distributismului.

Concluzia ce rezulta de aici cu claritate este ca nu numai domnul Georgescu, dar nicio persoana din lume, oricat de mult s-ar stradui, n-are cum sa fie adepta distributismului si in acelasi timp sa fie…mason! E un nonsens evident! Chestiunea cu masoneria este o incercare de manipulare.

2) Stimate domnule Ion Coja,

Blogul ioncoja.ro seamana mult cu un cuib virtual iar dumneavoastra, vreti nu vreti, sunteti seful nostru de cuib. De asta blogul are nevoie de unele noi reguli, care sa dinamizeze actiunile noastre si sa le dinamiteze pe ale…celor cu ganduri necurate. Una din grijile lui Codreanu in conducerea Legiunii a fost aceea de a nu permite…prea multa democratie in cuiburi, pentru ca democratia, intrand in conflict cu Legea legionara a Disciplinei, duce la paralizie. Ati vazut cu totii ca dupa 11 septembrie, americanii au dat democratia la o parte si au introdus legi antiterorism, care limiteaza democratia, dar maresc eficienta actiunilor. (Ei, marii democrati, a trebuit sa le puna cineva o bomba sub fund ca sa le vina mintea la cap!) Sa nu cumva sa credeti ca noi, pe acest blog, n-avem „teroristii nostri”. Fiindca nu toti cei carora le place rolul lui „Gica Contra” sunt prosti sau dezinformati. Sunt unii care umbla pe aici cu misiuni bine precizate. (Nu am dovezi, dar nasul meu nu ma prea inseala). Ati venit dumneavoastra, plin de avant si entuziasmat peste poate, ca ati gasit in sfarsit un om demn de postul de premier, si deodata apar afirmatii nedovedite ca CG ar fi mason, pentru ca Clubul de la Roma, sigur ca da, trebuie sa fie un cuib masonic, de vreme ce domnul Isarescu… Deci numai prostii, sugerate de psihologii unor interese straine, care stiu unde ne sunt punctele noastre slabe. Am vazut ca si dumneavoastra, ca si noi, v-ati clatinat sub avalansa acestor „avertizari” venite de la oameni „de bine”. Haideti sa le puem bete in roate! Eu va propun urmatoarele, solutie ce poate fi aplicata si in alte cazuri. Sa dam 3 zile timp celor care pretind ca CG nu este un om integru, sa vina cu argumente, exemple si comentarii credibile. Nu reusesc sa ne convinga in aceasta perioada de timp, sa le interzicem sa mai tulbure apele pe aceasta tema! Pur si simplu sa le luati piuitul, domnule profesor. In acest fel vom reusi mult mai bine sa ne facem educatia si autoeducatia in cuibul dvs., fara sa fim stanjeniti de tot soiul de bagatori de seama.

Distributismul legionar

Schema logica de la punctul 1) are un viciu de forma, pentru ca explica o enigma (Calin Georgescu), printr-o paradigma (distributismul), care pentru multi este o enigma si mai mare. Fiindca nu multi inteleg clar ce inseamna si cu ce se ocupa distributismul, nu numai ca sunt derutati, dar vor avea si o atitudine negativa fata de acest fenomen necunoscut. Cred ca primul lucru pe care trebuie sa-l facem este sa clarificam odata pentru totdeauna ce este distributismul. Abia atunci va itelege tot poporul cat de benefic ar fi pentru Romania reintroducerea acestui sistem in economie si nu numai.

Am citit cateva articole despre distributism si am vazut ca domnul Ovidiu Hurduzeu, care este un mare specialist in domeniu, da niste exemple de distributism cu o cooperativa din Spania si altele din nordul Italiei. Din pacate, afara de cum se numesc aceste cooperative, domnul Hurduzeu nu prea da alte amanunte. Daca ar binevoi sa aduca mai multe precizari despre aceste cooperative, cum functioneaza ele, care este modul lor de organizare si operare, etc., ar face un mare serviciu atat ideii de distributism, cat si noua, celor care vrem sa ne informam cat se poate de atent referitor la acest subiect. Fac apel si la alti concetateni de-ai nostri care cunosc fenomenul, sa iasa cu curaj la cuvant si sa vina cu completari despre aceste activitati, extrem de interesante pentru Romania noastra.

Eu pot vorbi in cunostinta de cauza despre distributismul din Germania, care nu se refera la o cooperativa, precum cea din Spania, sau o regiune, ca cea din nordul Italiei. Eu va spun ca in Germania distributismul este raspandit pana in cel mai umil sat, peste tot (ma refer la Germania de Vest, in fosta DDR nu stiu cum este)! De asta au ajuns nemtii unde au ajuns! Am mai pretins intr-o postare anterioara, ca si legionarii au avut distributismul lor, care nici el nu este cunoscut, fiindca informatia despre Legiune nu circula nestingherita, asa cum ar trebui sa fie, daca „cineva” nu s-ar opune. Azi mi-am propus sa dau un citat extrem de semnificativ, al unui gosopdar legionar, din satul Mandra din zona orasului Fagaras, oras mic, dar mare centru legionar, legat definitiv de numele lui Horia Sima, Dan Ion, Nicolae Petrascu, fratii Ion si Dumitru Banea, prefectul Mateias si altii. Dan Ion a cunoscut si el puscariile comuniste, dar nu s-a lasat invins de sistem, l-a infruntat cu curaj si demnitate. Iata pasajul de care vorbeam luat din memoriile lui, intitulate „Amintiri din alte vremi”:

„La noi în sat nu era nicio maşină de treierat, cum era în alte sate, unde erau proprietari particulari cu maşini vechi. La noi, de regulă, se termina de secerat şi treieratul începea mai devreme. Veneau din satele vecine maşini, care de cele mai multe ori erau nişte hodoroage, şi acelea treierau la cei mai înstăriţi, iar cei săraci şi cu cereale mai puţine rămâneau cu ele netreierate. Eu mă frământam cum să înlăturăm acest neajuns. În ultimul timp veneau în satul nostru doi saşi, fraţi, din Cristian, de lângă Braşov, care erau mecanici şi aveau trei maşini de treierat, cu aburi. Am încercat, împreună cu vărul Nicodin, să cumpărăm amândoi una din maşini de la aceşti saşi, dar nu am putut ajunge cu ei la un înţeles. Cu această ocazie le-am spus saşilor că noi vom face o asociaţie, unde vom băga câţi mai mulţi consăteni, şi că maşina tot o vom aduce. Saşii au râs şi au spus că asta nu se va face niciodată fiindcă oamenii nu se vor putea înţelege. Acest lucru m-a ambiţionat mai mult şi am început propaganda mai hotărât. A fost destul de greu fiindcă era după criza economică din 1930-1934. Totuşi, în anul 1935 reuşisem să grupăm în jurul acestei idei vreo 40 de săteni. Am încercat să-l asociem şi pe preot şi pe directorul şcolar, care erau cei mai înstăriţi din sat, dar nu au voit să vină cu noi. La această lucrare am fost ajutat foarte mult de învăţătorul Şipos Ioan, care funcţiona la noi în acest timp. Am făcut mai multe adunări generale unde am dezbătut problema pe toate laturile. În primul rând era vorba de procentul cu care să contribuie fiecare. Ne-am înţeles ca fiecare să contribuie cu cât poate, şi după ce vom achita maşina, celor care vor da peste două mii să li se restituie diferenţa până la două mii, iar celor care vor da mai puţin să li se reţină din dividende până se vor completa două mii lei, astfel ca toţi să avem aceeaşi contribuţie. Cel mai mult a dat Gheorghe Taflan (Sociu) care era la Bucureşti – zece mii lei, se vede treaba că era bine retribuit. Eu şi încă vreo patru inşi am dat câte cinci mii lei şi câţiva, trei mii. Maşina a costat două sute nouăzeci mii lei, din care am dat avans nouăzeci mii lei, iar restul în două rate anuale.
La conducere a fost ales un comitet, ca preşedinte a fost ales notarul comunal, Nicolae Ştefan, care intrase şi el în asociaţie, secretar, învăţătorul Ion Şipoş şi casier, subsemnatul. Ca mecanic a fost pus Leonte Bera (al lui Chiriţă). În acest timp s-au găsit unii care căutau să semene zâzanie şi neîncredere. Pentru suma de două sute de mii trebuia să semnăm un contract şi agentul a stăruit ca primii semnatari să fie cei mai înstăriţi. I-am pus primii pe un unchi al soţiei mele, Iacob Zară (al lui Nic al Aldii) şi pe socrul meu, Ion Bera (al lui Alexe). S-au găsit unii care să-i sperie că dacă dăm greş li se va vinde averea. Cei care au fost mai speriaţi erau nenea Iacob şi socrul, care au venit într-o zi şi mi-au cerut să rupem contractul fiindcă s-ar putea să nu putem plăti şi li se vinde lor tot ce au. Socrul, care avea încredere în mine nu era prea alarmat, dar nenea Iacob stăruia să rupem contractul, dar până la urmă am reuşit să-l liniştesc, spunându-i că o treime era deja achitată din banii adunaţi de la membrii asociaţiei şi că vom reuşi să facem suma mai ales că în sat nu va mai putea veni altă maşină. Cei care băgau dihonia motivau că eu i-am băgat pe ei în această afacere riscantă, iar eu nu riscam nimic întrucât nu aveam pe nume niciun fel de avere. Eu într-adevăr nu aveam, fiind unicul fiu nu i-am cerut tatii să-mi treacă pe nume, întrucât la moartea părinţilor tot mie îmi rămâneau toate. Dacă s-ar fi întâmplat ceva, după cum i-am spus lui nenea Iacob, maşina era o valoare care putea uşor acoperi cele 200 000 lei.
Când am construit asociaţia, secretarul şi casierul ne-am angajat să servim fără nicio plată până achităm maşina. Toate au mers foarte bine, am plătit în fiecare an rata la timp şi în anul 1939 eu m-am retras din postul de casier întrucât începuseră concentrările şi mă gândeam că s-ar putea să fiu chemat şi eu. Am fost chemat în toamna anului 1939. Maşina adusă de noi era un tractor Hanang şi batoză MAR. După aceea s-a mai făcut o asociaţie de către cei care ne puneau la început piedeci. După ce s-a mai adus o maşină am făcut o singură asociaţie (cooperativă) şi maşinile începeau treieratul, una dintr-un cap de sat şi alta din celălalt. Cei care am luat prima maşină cumpărasem batoză, camion pentru transportat cerealele şi am adus o piesă care, ataşată la batoză, treiera trifoi de sămânţă. Mai făcusem încă o curea mare de transmisie ca să fie de rezervă, am cumpărat o sută de saci, pe lângă faptul că mai dădeam fiecare câte un sac, saci care au fost marcaţi. Când a venit actualul regim le-a luat pe toate şi se spune că a dat 200 000 lei la cooperativa de consum care nu le-a mai dat nicio dividendă.“

Maine va urma o noua postare pe aceasta tema.