Dialogurile revistei HYPERION

ÎN AMERICA, PE URMELE LUI MIRCEA ELIADE

CRISTINA SCARLAT îN DIALOG CU STELIAN PLESOIU * “…trăia într-o simplitate covărşitoare. Maestrul ducea o viaţă lipsită de complicaţii: nu conducea maşina, nu avea televizor, nu poseda cunoştinţe tehnice de nici un fel, nu-l interesa cine-i publică, cărţile sau nu. Pur şi simplu era profesor titular la The University of Chicago, avea un salariu de 2.500 de dolari pe lună şi, probabil, mai primea ceva bani, prin poştă, de la diverşi publicisti, de care habar nu avea. Seara aveau loc lecturi literare la lumina lămpii, frecventa ceaiurile literare, mînca la clubul universităţii, deci nu avea o viaţă foarte specială. Îi plăceau foarte mult mîncărurile româneşti pe care le avea tot timpul în casă prin grija mea şi a altora, care găseam întotdeauna o măicuţă să-i gătească sarmale, ciorbe… « « M-au marcat multe lucruri. În primul rînd simplitatea şi modestia acestui om erau imposibil de neobservat. Sensibilitatea cu care-ţi vorbea, manierele extra- ordinar de elegante… » (Stelian Pleşoiu)

Pe lista documentarelor dedicate lui Mircea Eliade, realizate în ţară sau în lume, privind diverse aspecte ale vieţii sau operei lui se adaugă cel semnat de Iuliana Marciuc şi Cristina Ţilică, TVR1, 2005. Avîndu-i ca interlocutori pe Stelian Pleşoiu şi Mircea Handoca, cele două realizatoare refac drumul lui Eliade din perioada americană – stabilirea la Chicago. Stelian Pleşoiu, informatician, român stabilit la Chicago, „băiat de casă” al familiei Eliade în ultimii ani de viaţă ai acesteia – şi Mircea Handoca, binecunoscutul exeget român al lui Eliade refac traseul american al Maestrului subliniind, o dată în plus, extraordinara simplitate şi modestie a acestuia, dăruirea cu care se implica atunci cînd i se solicita ajutorul, deşi, „cetăţean universal” fiind, cunoscut pe toate continentele, şi-ar fi putut creiona un altfel de portret, o altfel de alură, un altfel de comportament faţă de cei din jur. Plecînd de la acest documentar (apreciat cu premiul OPERA OMNIA, APTR- 2005,ediţia a 15-a) am încercat un alt dialog cu dl. Stelian Pleşoiu, ca o completare a spuselor din materialul semnalat…
HYPERION Dialogurile revistei D
Cristina Scarlat: Domnule Stelian Pleşoiu, în primul rînd, cum v-aţi defini ca român şi, apoi, ca român în relaţie cu Mircea Eliade? Stelian Pleşoiu: Sînt născut în România, din familie de români modeşti, părinţii mei fiind născuţi la ţară. Intrînd pentru prima data in apartamentul lui Eliade din Chicago, mi-am dat seama imediat că este român şi nu numai !? Vorbea româneşte mult mai bine decît mine, folosea regionalismele cu o simplitate uimitoare, acordurile gramaticale erau complexe dar nu şi dificile, tonul vocii scăzut şi foarte cald. Dădea dovadă de sensibilitate excesivă cînd aducea vorba de ţărani şi viaţa lor legată de pămînt. Deşi apartamentul în care locuia era modest, în sensul că nu era foarte mare ca spaţiu, nu era mobilat luxos, în schimb era plin cu cărţi aşezate în raſturi de biblioteci, albume de artă, dicţionare, pagini din ziare, fotografii de familie, tablouri de Ţuculescu, Grigorescu, Baba, etc. După un bun timp de şedere acolo, mi-am dat seama cine erau. Din acel moment ati- tudinea mea s-a schimbat total, eu devenind copleşit şi fără cuvinte în faţa extraordinarei modestii şi simplităţi a acestor oameni. De altfel, pot să spun cu toată certitudinea că aceasta m-a marcat pentru restul vieţii. Să fii în casa lor si să cunoşti personalităţi marcante ale secolului : funcţionari, politicieni, oameni de ştiinţă, artişti şi laureaţi ai premiului Nobel, să constaţi o anumită normalitate a acestora, o linişte interioară, să asişti la conversaţii banale, etc, toate acestea au contribuit din plin la formarea identităţii mele de român, la înţelegere, apreciere şi respect faţă de valorile umane. Relaţia mea vis-à-vis de Maestru a fost una de suflet, chiar foarte asemănătoare relaţiei dintre bunic şi nepot. C.S.: Cum l-aţi cunoscut? S.P.: La puţină vreme după sosirea mea în oraşul Chicago, întâmplător, am fost rugat să merg la familia Eliade, să-i ajut în rezolvarea unor mici probleme de uz casnic. Odată ajuns acolo, mi-am dat seama de neputinţa lor în rezolvarea acestora, m-am oferit să-i ajut de cîte ori era nevoie, după care am constatat că mă chemau în fiecare zi. C.S.: Cum v-a marcat existenţa? S.P.: Desigur că în bine. Fiind într-o ţară nouă, o ţară unde valoarea şi calităţile umane sînt apreciate prin unitatea de măsură a banului, şederea mea în casa Eliade nu mi-a putut fi decît benefică. C.S.: V-aţi simţit ca un…şcolar în preajma lui, în casa lui…? S.P.: Relaţia mea cu familia Eliade a fost mai degrabă una de suflet, eu luptând cu acomodarea într-o ţară străină, ei simţind că duc lipsa familiei, ajutandu-ma enorm să depăşesc toate acestea. C.S.: Ce aţi învăţat de la Maestru? S.P.: Modestia, cinstea, simplitatea, sînt doar cîteva din valorile ce mi-au fost impregnate de această familie. Cititul, adevărul istoric, profunzimea subiectelor, respectul şi dragostea față de semeni, etc. C.S.: În interviul citat ca motto al discuţiei noastre – titlul pe care Silvia Vrînceanu Nichita l-a formulat, în urma dialogului cu dvs. este „Soţii Eliade au sfîrşit în mizerie.” Deşi dureros, puteţi oferi amănunte? S.P.: Aş dori să fac precizarea că nu Silvia Vrînceanu a ales titlul articolului. Acesta i-a fost impus de redactorul ziarului Evenimentul Zilei, dl. Cartianu, căruia i-am reclamat imediat asta, după apariţia interviului. Acest Cartianu mi-a dat un răspuns pe măsura pregătirii dumnealui:„Dle Pleşoiu, şi americanii fac la fel”…?!. Răspunzînd totuşi în continuare întrebării dumneavoastră, este adevărat că familia Eliade nu a fost una bogată. Majoritatea cititorilor, mai ales cei de după 1990, s-au aşteptat ca Eliade să fi fost cel puţin milionar. Presupunînd că Eliade a trăit atîţia ani în America, că este atît de valoros, de cunoscut, de citit, de apreciat,… desigur că ar fi trebuit să fie şi bogat. Dar nu a fost cazul lui. Eliade a avut un salariu dat de The University of Chicago, pe lîngă care mai primea un procent pentru eventualele publicaţii vândute de editori, etc. Apartamentul din Chicago, în care locuia, era proprietatea Universităţii, el plătind chirie. Eliade s-a pensionat la 74 de ani cu o pensie fixă, lunară de 2500 de dolari. Partea mizerabilă din titlul „inteligentului Cartianu” din păcate nu a fost sesizată în interviurile oferite de mine. Şi anume, referinţa la atitudinea unor români care au „mişu-nat” în jurul marelui savant, în scopuri care mai de care mai mîrşave, ca de exemplu: obţinere de recomandări verbale, scrise, mici interese, împrumuturi în bani, promisiuni, obţinere de posturi etc. Eliade a fost în viaţa privată o persoană foarte credulă şi naivă. De multe ori a dat cu împrumut cărţi, bani, recomandări. De foarte multe ori s-a înşelat, cei în cauză fiind farsori, mincinoşi…etc. Vezi ex: Dan Jelescu, Gabriela Berger, Saul Bellow, Pavel Gheorghe (preot) etc. C.S.: Aţi devenit „un fel de ghid pentru cei care vor să refacă traseul Eliade la Chicago”. Cum vă simţiţi în această postură şi care este acest traseu? S.P.: În ciuda faptului că Eliade este atît de citit, studiat, blamat, contestat, totuşi foarte puţină lume cunoaşte unde acesta este înmormântat. Puţini din cei mulţi spun că acesta s-ar afla înmormântat în India, alţii că ar fi în Franţa, iar cei mai puţini, deşi sînt peste 100 de mii de români în Chicago, ştiu că Eliade este înmormîntat în cimitirul Oakwoods din Chicago. Găsesc foarte ruşinos faptul ca reprezentanţii religioşi ai românilor din acest oraș, în special preoţii ortodocşi, greco- catolici şi nu numai, să nu aibă nici un interes pentru Mircea Eliade. C.S.: Vorbiţi-ne despre refuzul lui Eliade de a deveni cetăţean american şi cum s-a întâmplat, totuşi, tardiv, acest lucru… S.P.: Da, este binecunoscută rebeliunea filozofului Eliade în a refuza presa (marile cotidiene ale lumii îl căutau pentru interviuri), televiziunea, (regizorul Barbăneagră a reuşit cu un aparat ascuns să-i ia un interviu de cîteva minute). Aceeaşi explicaţie şi pentru obţinerea altei cetăţenii. De altfel, dacă nu era vorba despre nişte premii extrem de valoroase pe care Maestrul nu le-ar fi putut obţine, cît şi presiunile lui Christinel şi ale celor apropiaţi, pe Eliade nu l-ar fi interesat niciodată o altă cetăţenie. De observat că aceeaşi atitudine au avut-o şi Emil Cioran, Eugen Ionescu. Toţi au obţinut tîrziu altă cetăţenie şi mai mult din motive legate de munca şi de faima lor şi nu neapărat dintr-un anumit patriotism. C.S.: Care era atmosfera culturală din casa familiei Eliade? Cine îi erau oaspeţi? Despre ce se discuta? S.P.: Casa Eliade se bucura de oaspeţi aproape zilnic. De la studenţi pînă la savanţi, uşa era deschisă perma- nent. Din casă nu lipseau florile, ţigările bune şi cărţile. Toţi vizitatorii aduceau o carte ori plecau cu una. Discuţii furtunoase pe teme filozofice, metafizice, yoghine sau legate de spiritism. Vizitatorii români erau mai rari şi veneau mînaţi de anumite interese obscure. Ori se plîngeau de insuccese personale, ori voiau anumite recomandări şi posturi înalte, însă mai erau şi alţii, care veneau cu scopuri precise din ţară sau de la ambasada română din Washington. Scopul era de a-l convinge pe Maestru să viziteze România sau, mai mult (după 1989), Christinel Eliade era invitată în România să-şi primească moşiile de la Cotnari şi Niculiţel. C.S.: De ce era specială prietenia – relaţia Eliade – Ioan Petru Culianu? S.P.: Era o relaţie bazată pe activitatea academică apropiata amândurora cît şi o relaţie personală bazată pe sensibilităţi comune. Sînt cunoscute sensibilitatea şi fineţea profesorului Culianu. Pe cît de pregătit era, la fel de modest şi fragil se manifesta. C.S.: Culianu este semnalat ca „moştenitor” al manuscriselor lui Eliade… Cînd-cum şi-a exprimat-formulat Eliade această dorinţă? S.P.: Înainte de a muri, Eliade a apucat să mai scrie pe o bucată de hîrtie trei dorinţe importante. Una dintre ele era aceea că „manuscrisele personale să fie date lui Ioan Petru Culianu. Ceea ce s-a şi întâmplat. S-a mai întâmplat (1991) ca prof. Culianu să fie asasinat, manuscrisele fiind acum în posesia Universităţii de Chicago, biblioteca Joseph Regenstein. C.S.: Care era rolul Doamnei Eliade în casă? S.P.: Christinel Eliade a condus cu toată priceperea ei casa. Ştiind valoarea acestuia, ea i-a respectat şi îndeplinit toate plăcerile. De multe ori Christinel a avut comportamentul unei leoaice în apărarea lui. O indispuneau nepoſtiţii, obraznicii şi era foarte atentă cu politicienii. Însă de multe ori chiar ea a căzut în capcana lor, aducând prejudicii imaginii Maestrului. Eliade însă a iubit-o sincer si necondiționat pînă la moarte. C.S.: Într-un alt documentar despre ”Mircea Eliade- His Name, His Destiny”, comandat de televiziunea germană, documentar care s-a realizat dar care, din păcate, nu a fost difuzat – interlocutorii celor doi realizatori, Dan Petroi şi Dan Jelescu scot în evidenţă, ca şi Dvs., modestia, simplitatea, largheţea, prietenia care îl animau pe Eliade, entuziasmul cu care se implica în toate… Ne puteţi semnala aspecte…mai puţin plăcute, momente în care Eliade a avut de suferit din cauza acestei dărnicii? Căci unii au profitat… S.P.: Da, unii au profitat mult de pe urma lui Eliade. Dl Jelescu cît şi dl Petroi nu l-au întînlit sau cunoscut pe Mircea Eliade. Filmul făcut de Dan Jelescu, se datorează în bună parte intervenţiei mele pe lîngă Christinel, pe care am convins-o de importanţa filmului. Ea a acceptat cu o singură condiţie: nu poate sprijini un asemenea film cu bani, deoarece nu are. Sau, mă rog, economiile pe care le avea erau pentru bătrânețe, nicidecum pentru suportul unui film. Pînă la urmă, însă, ea a cedat insistenţelor lui Dan Jelescu imprumutand acestuia suma de 34 mii dolari, adică toate economiile ei. Christinel nu şi-a văzut banii înapoi niciodată. Dan Jelescu a vîndut pînă la urmă acel film unei agenţii private, refuzând să-l ofere Academiei Române în semn de omagiu şi recunoştinţă. C.S.: Cum era întreţinută, în casa familiei Eliade atmosfera românească? S.P.: În casa la Eliade se vorbea româneşte. În cazul vizitatorilor care nu înţelegeau această limbă, se vorbea protocolar în limba ţării. Mâncărurile erau româneşti. Nu lipseau papanaşii, ciorbele sau sarmalele. Tablouri româneşti, cuverturi cu motive naţionale româneşti, chiar şi pămîntul de la cîteva plante era adus de cineva din ţară. C.S.: Substituia aceasta dorul de ţară, de rădăcini? S.P.: Sigur că foarte multe din lucrurile din casa Eliade, pornind de la muzica de pe recorduri (Electrecord), scrisori de la cei dragi, fotografii, cărţi etc, au avut rolul de a completa imaginea ţării, a locurilor dragi, a prietenilor şi a rudelor. C.S.: „Christinel l-a apărat cu toată ştiinţa şi priceperea ei de femeie.” (3) Cum era acceptat reperat tandemul Christinel- Mircea Eliade în cercul de prieteni din America şi în cercurile academice? S.P.: Christinel si Mircea erau priviţi cu admiraţie în primul rînd pentru că se iubeau sincer şi dezinteresat. Naivităţile şi gingăşiile schimbate între ei făceau pe cei din jurul lor să devină geloşi şi invidioşi pe relaţia lor de dragoste. Christinel i-a fost alături tot timpul, nedezlipindu-se niciodată de el. L-a ajutat în anii tinereţii dactilografiind o serie de cărţi, l-a ajutat cu corectură şi traducerea din franceză în română sau invers, l-a ferit de conversaţii politice sau demagogice, l-a îngrijit în ultima parte a vieţii, cînd acesta era foarte slăbit şi bolnav din cauza unei artroze avansate la ambele mîini, plus un început de cancer pulmonar, la toate acestea adăugîndu-se …bătrânețea. S-a îngrijit de vestimentaţia şi garderoba Maestrului, i-a administrat cu grijă şi la timp medicamentele indicate de medici, a stat nemişcată lîngă el aproape o săptămână, cînd acesta a intrat în comă, înainte de a se prăpădi. C.S.: Cît din realizările soţului se datorau priceperii, măiestriei, răbdării soţiei? S.P.: Mircea Eliade a fost o persoană echilibrată şi stabilă din toate punctele de vedere. Unul din secretele acestui echilibru s-a datorat în bună parte soţiei lui, Christinel. Se iubeau, se căutau, se înţelegeau perfect. Aveau încredere unul în celălalt…, chiar au trăit cu convingerea că se vor întâlni în cer după ce vor muri. O dovadă a acestui extraordinar crez se vede pe piatra mormântului pe care scrie: „un voiaj bun, iubite, şi ne vom revedea acolo”. C.S.: Povestiţi-ne episodul întîlnirii, peste ani, a lui Eliade cu…Maitreyi…Care a fost reacţia soţiei în timpul vizitei neanunţate a iubitei din tinereţe? S.P.: Desigur că vizita fetei filozofului indian Dasgupta, eroina cu numele romanului Maitrey a venit oficial la University of Chicago, în calitate de scriitor, poet, filozof. A fost primită elegant de profesorii uni- versităţii. Mircea Eliade a fost prezent, a fost respectuos, elegant şi amabil. Acasă fiind, Christinel a fost informa- tă de câteva prietene personale care asistaseră la dineu că Maitreyi este o persoană grasă, urâtă şi tuciurie. Toate acestea însă nu au oprit-o pe Christinel să ofere acasă o masă privată, invitată de onoare fiind Maitrey. C.S.: Care erau personajele din lumea academică americană cel mai des întâlnite în casa Eliade? S.P.: Multe… foarte multe. Aş enumera cîteva: Regele Mihai, Paul Vergotty, secretarul acestuia, Ing. Marinescu (fost pilot şi patron al unei fabrici de avioane din Paris), Bella Bartock, prof. Lévy (fost ministru de justiţie în timpul guvernării preşedintelui Ford şi preşedintele Universităţii din Chicago), Hanna Grey, preşedinta Universităţii din Chicago, prof. Martin Marty, prof. Wendy Doniger (actuala titulară a catedrei Mircea Eliade), prof. Joe Kitagawa, sculptorul Noguci (fost student al lui Brâncuşi), Liviu Ciulei, Gheorghe Zamfir, Adrian Păunescu, prof André Lacock, prof. Frank Reynolds, filozoful Paul Ricoeur, scriitorul Eugen Ionescu, scriitorul Saul Bellow, Alexandra Bagdasar (soţia acestuia), dr. în fizică Sanda Loga, prof. diplomat Mioara Economu Zarifopol, prof Cristina Zarifopol, filozoful Matei Călinescu, prof Ioan P. Culianu, prof Ilinca Zarifopol Johnston, profesor preot David Tracy, reverend Brown, Decanul Capelei Rockefeller, preot Calciu Dumitreasa, scriitor Paul Goma, regizorul Paul Barbăneagră, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Emil Cioran, Andrei Codrescu, filantropul şi omul de presă Malcolm Forbes, senatorul şi fostul student al lui Eliade, Char- les Percy, fostul student al Maestrului şi primul primar de culoare al oraşului Chicago, Harold Washington etc, etc. C.S.: Cum descrieţi relaţia Saul Bellow – Eliade? Şi, mai ales, cum comentaţi – din interior!- „deteriorarea” acesteia – concretizată, mai ales, prin publicarea romanului „Ravelstein”, în care Below pătează nedrept imaginea celui care i-a fost, pînă la un moment dat, prieten şi partener de discuţii academice…(4) S.P.: Saul Bellow, în ciuda faptului că a fost un scriitor foarte apreciat – în America i se mai spunea şi scriitorul de casă al evreimii – a fost şi un oportunist foarte şiret. Reuşeşte foarte bine să se bage pe sub pielea unor capacităţi ale vremii, să profite de tot ce se putea oferi: influenţă, promovare, o nouă schimbare în politică, recomandări, etc, etc. În casa lui Eliade o cunoaşte pe românca Alexandra Bagdasar (fata ilustrului doctor roman Bagdasar), se căsătoreşte cu ea. În casa Eliade fiind, i se aduce la cunoştinţă câștigarea premiului Nobel şi, în semn de recunoştinţă, sărută mîna Maestrului şi tot aici şi-a petrecut aproape 25 de ani de prietenie cu Eli- ade. În 1984, soseşte în America un individ din Bucureşti, pe nume Norman Manea. Prin circumstanţe necunoscute dar lesne de înţeles, acesta reuşeşte să ajungă la Saul Bellow si să se împrietenească cu el. Rezultatul acestei îndelungi prietenii: cartea lui Saul Bellow, Ravelstein, pe care o publică la 14 ani după moartea filozofului. Cartea îşi propune să dezvăluie activităţile neo- fasciste şi legionare ale celui ce îi fusese prieten, mentor şi inspiraţie peste un sfert de veac. Desigur că, în carte, nu are curajul să folosească numele adevărate ale celor în cauză, creând mai degrabă un roman science fiction. De altfel, această carte este ultima în cariera lui, el murind la scurtă vreme după aceea. C.S.: Cîţi din cei care-l vizitau i-au rămas prieteni fideli? A fost ajutat, în momente de cumpănă- financiară, şi nu numai? S.P.: Cei rămaşi fideli lui Eliade sînt toţi foştii lui studenţi, astăzi renumiţi profesori, doctori în ştiinţe, arhiepiscopi, filozofi, antropologi, eseişti, scriitori… toţi de renume mondial. C.S.: Descrieţi-ne relaţia Maestrului cu… biblioteca personală! Cum putea fi reperat, ca intelectual, în acest univers? S.P.: Biblioteca a fost centrul universului lui Eliade. Ea reprezenta sursa lui de inspiraţie, de muncă asiduă, (peste 16 ore pe zi) starea lui naturală. Înconjurat de mii de cărţi, reuşea întotdeauna să găsească, să explice să scrie răspunsurile cele mai exacte, cele mai complexe, pentru a fi de folos studenţilor, profesorilor şi filozofilor. Este bine cunoscută greutatea părerii sau recomandării savantului Eliade. C.S.: „Românii din Chicago ştiu foarte puţin despre Eliade”. Chiar şi acum? S.P.: Românii din Chicago sînt preocupaţi mai mult cu învăţarea şi asimilarea limbii engleze, cu găsirea unor slujbe bănoase şi în final cu făcutul banilor. Totuşi, în toată această aglomerată viaţă, se mai găseşte câte unul care mai pune la cale un cenaclu, o seară culturală sau o vizită la cimitir. Reprezentanţii cultelor şi ai Bisericii ortodoxe nu prea dau pe la mormînt, deranjandu-i faptul că Eliade a ales să fie incinerat. C.S.: Ce aţi face în acest sens pentru mai buna cunoaştere a trecerii lui Eliade prin aceste locuri în afara faptului că, iată, prin cuvînt descrieţi urmele acestei treceri şi încercaţi să plasaţi corect unele aspecte ale vieţii Maestrului în contextele lor naturale… S.P.: Sînt foarte multe de făcut. Întîi o apropiere între şcoala românească şi cea din Chicago. Un schimb de experienţă util studenţilor de la ambele capete: cei din Chicago …pe urmele lui Eliade în ţară şi invers. O atenţie mai mare acordată vizitelor la mormînt şi universitate. Şi multe altele… C.S.: Care era relaţia lui Eliade cu Universitatea? Cu studenţii, cu profesorii colegi…Cum simţeaţi, ca apropiat, atmosfera creată între Maestru şi discipoli? Era una specială? S.P.: Era o relaţie specială din partea studenţilor pentru mentorul lor. Îl venerau, îl adorau, făceau tot ce este posibil să-l aibă în mijlocul lor chiar şi cînd nu se mai putea mişca foarte bine. În ultima parte a vieţii îl însoţeam mai tot timpul. Lumea academică din jurul lui începuse să mă recunoască şi să mă respecte cu aceiaşi stimă. Eram destul de încurcat de această situaţie, de multe ori trebuind să mă feresc, să ocolesc privirile laureaţilor Nobel sau mai ştiu eu ce înalte ierarhii din lumea bisericească… C.S.: Care erau ticurile mărunte care îl defineau pe Eliade Omul ? În afara nelipsitei pipe… S.P.: Răsfoitul cărţilor, al albumelor de artă, îi plăcea să asculte poveşti din ţară (mai ales) şi după un pahar bun de scotch se punea pe poveşti. De tot felul…cele mai multe legate de întâmplări hazlii ori mai puţin plăcute, însă toate cu mesaje legate de viaţa, de experienţa, de lăcomia oamenilor etc. C.S.: Cum aţi ajuns protagonist al documentarului „Pe urmele lui Eliade”? S.P.: Aflîndu-se în Chicago pentru a filma un festival românesc, TVR Internațional a aflat că l-am cunoscut personal pe Eliade. Imediat m-au rugat dacă s-ar putea să-i duc şi pe ei pe urmele lui. Ceea ce am şi făcut. Şi în felul acesta a ieşit un documentar de aproape 30 de minute, destul de relevant pentru cei care vor să ştie mai multe despre viaţa semi privată a lui Mircea Eliade. C.S.: Cum v-aţi simţit în această postură? S.P.: Am fost emoţionat văzînd camera de luat vederi îndreptată asupra mea, dar mi-am dat seama pe loc, că fac un mare serviciu unor pături largi de oameni, mă refer la români, care-şi doresc să ştie cît mai multe despre românii plecaţi de acasă, românii încă necunoscuţi multora din România, despre identitatea noastră românească. Nimic nu putea fi mai bun decît un asemenea filmuleţ. Mulţumesc pe această cale TVR Internaţional pentru magistrala ideea de a filma împreună cu mine la Eliade, la casa lui din ultimii 35 de ani. C.S.: Rolul Dvs. de apărător sau, dacă vreţi, de purtător de cuvînt al familiei Eliade continuă, iată, şi după trecerea acesteia dincolo… S.P.: De fiecare dată cînd sînt întrebat, „interogat” sau rugat fac aceste dezvăluiri, nu fac decît să alimentez făclia peste timp, în speranţa că şi altcineva o va prelua de la mine, păstrînd-o. C.S.: Sînteţi martorul şi, într-un fel, autorul moral al unui alt documentar despre Mircea Eliade, de care am amintit la începutul discuţiei noastre -”Mircea Eliade His Name, His Destiny”. Cum a acceptat Christinel Eliade acest demers?
S.P.: Christinel Eliade nu a acceptat niciodată acel film făcut de Jelescu. Şi sînt de acord cu ea. Un film făcut cu banii luaţi împrumut de la doamna Eliade, bani care nu au mai fost returnaţi, nu poate fi emoţionant. Este un film comercial. Ori ea nu şi-a dorit aşa ceva. C.S.: Ce alte solicitări de materiale filmate au fost făcute lui Christinel Eliade sau soţilor Eliade, în afara filmului lui Paul Barbăneagră – „Mircea Eliade et la redécouverte du sacré”- ale cărui filmări au durat mai bine de zece ani!? S.P.: În 1990, Vartan Arachelian a filmat pentru TVR un interviu cu Christinel Eliade despre Maestru. La Paris s-a mai turnat filmul Domnişoara Christina, o coproducţie franco- română. Este un film destul de greoi, întortocheat şi greu de înțeles. Încă o dată opera lui Eliade nu este pentru marile ecrane.(6). Poate un film despre viaţa lui personală ar avea ceva succes, însă mă îndoiesc că în acest secol vom vedea aşa ceva. C.S.: ”The Bengali Night”- varianta ecranizată a romanului „Maitreyi”… Filmul a fost apreciat ca ecranizare a unui roman scris de Mircea Eliade, cunoscut publicului american mai ales ca autor de cărţi academice, de istorie a religiilor sau ca film, pur şi simplu, o poveste –comercială, din păcate de dragoste dintre un european şi o indiancă? Ce impact a avut asupra publicului cinefil american? Realizatorii filmului au cerut sfatul apropiaţilor lui Eliade pentru realizarea acestui proiect? S.P.: Bengali Night s-a bucurat de atenţia celor care l-au citit şi cunoscut pe Eliade. Adică publicul a fost în mare parte format din studenţi, profesori şi filozofi. Marele public american nu gustă filmele complicate, intelectuale. C.S.: V-aţi gândit sau, poate, vi s-a solicitat să scrieţi o carte despre anii petrecuţi în casa Eliade? S.P.: Multă lume mă întreabă …pe cînd o carte despre cei pe care i-ai cunoscut si îndrăgit. Nu am încă răspunsul. Scrisul unei cărţi despre asemenea personaje implică multe, foarte multe detalii, situaţii, dificultăţi, multe dintre ele nefiind poate în pas cu vremurile C.S.: Cum încadraţi această experienţă de viaţă în destinul Dvs.? S.P.: Este chiar destinul meu. Punct. Nici nu mi-aş permite să adaug, să modific sau să completez. C.S.: Cum v-a fost el marcat, modelat… S.P.: Modestie, simplitate şi profunzime în interpretarea lumii şi a evenimentelor create de lume. Cu cîte puţin din fiecare, intelect, cultură, simţire, adevăr, simplitate şi curaj, putem citi şi interpreta mai bine ordinea acestei lumi. C.S.: Dacă aţi avea posibilitatea, privind retrospectiv, ce anume aţi schimba în ceea ce a trăit familia Eliade- ca momente neplăcute, „ştirbitoare” de destin? S.P.: Nu aş schimba nimic. Toate au un răspuns şi o rezolvare cînd le soseşte vremea. C.S.: Ce aţi recomanda autorităţilor româneşti competente că ar mai trebui să facă, din punct de vedere diplomatic, pentru promovarea imaginii lui Eliade în lume? S.P.: Autorităţile româneşti mai întîi trebuie să se identifice cu valorile şi tradiţiile poporului român. Odată aprofundate, acestea trebuie făcute cunoscute românilor de pretutindeni. Lecturi, cursuri, cărţi, filmuleţe etc. despre Eliade şi ai lui contemporani, vor face diferenţa. C.S.: Aţi fost martor la o seamă de manifestări pro- Eliade organizate pe plan mondial, cu ocazia centenarului… Puteţi numi câteva dintre ele, la care aţi participat? S.P.: Anul Eliade, Centenarul Eliade, Pragmatismul în opera lui Eliade etc. C.S.: Care a fost atmosfera acestor manifestări? Care au fost temele predilecte de dialog? S.P.: Religie, interpretare, filozofie. Desigur că nu au lipsit nici detractorii, care au încercat să schimbe direcţia colocviilor sau a prezentărilor, fără reuşită însă, interesul uriaş pentru opera lui Eliade fiind cu mult deasupra acestor micimi. C.S.: Ce întrebare aţi fi vrut să vi se adreseze? Cum aţi fi răspuns? S.P.: Înainte de a-l ponegri pe Eliade, încercaţi să-l cunoaşteţi prin cercetarea istorică, religioasă, filozofică sau pur şi simplu prietenească. Puneţi-vă în situaţia lui ca persoană într-un timp istoric. Cum aţi fi procedat pentru menţinerea unui echilibru perfect între un savant şi un om obişnuit ? Intre un om care nu a avut niciodată o maşină, un televizor sau o bicicletă. Un om care a creat generaţii de savanţi fără de care lumea nu ar fi progresat atît. Gândiți-vă la Mahatma Gandhi, cel care nu a avut nici o avere, ci numai datoria de a elibera India de sub jugul englez după 400 de ani, fără vărsare de sînge. Mircea Eliade l-a întâlnit pe Gandhi în India. Constataţi, deci… Cine se aseamănă … C.S.: Vă mulţumesc.

_____________ * Apărut în volumul: Cristina Scarlat, Mircea Eliade, hermeneutica spectacolului. Convorbiri, 1, Cuvânt înainte de Mircea Handoca, Editura Timpul, Iaşi, 2008, pp.261-276. Note. Bibliografie: 1), 2), 5) – Stelian Pleşoiu – interviu consemnat de Silvia Vrînceanu Nichita: „Fostul om de casă al lui Mircea Eliade dezvăluie: Soţii Eliade au sfîrşit în mizerie”, în „Ziarul de Vrancea”, 22.08.2005; 3) Mircea Eliade – His Name, His Destiny din cele peste 30 de ore de filmări, s-a realizat o variantă mult prescurtată a documentarului, care poate fi comandat pe adresa www.chiptaylor. com;. 4) Saul Bellow-Ravelstein, ed. Polirom, Iaşi, 2001; ediţia a ll- a, 2008; traducere:Antoaneta Ralian; postfaţă de Sorin Antohi. Trebuie marcat – lucru făcut şi de Francis Dworschak în materialul citat – atitudinea lui Below, cea din 1992, cînd vorbea laudativ despre colegul şi prietenul Eliade în filmul lui Petroi şi cea de câțiva ani mai tîrziu, ca autor al romanului „Ravelstein”, în care înfierează simpatiile legionare din tinereţe ale lui Eliade prin personajul Radu Grielescu, alter ego al acestuia. 6) Este vorba despre filmul lui Viorel Sergovici, Domnişoara Christina, apreciat cu 4 premii UNITER în 1992.