Prin librăriile americane .

       Despre deportarea evreilor maghiari din Transilvania de Nord (9)

 

     Soarta evreilor maghiari din Transilvania a fost diferită funcţie de unde i-a prins Dictatul de la Viena. Cei care au rămas în Transilvania de Sud, sub administraţia românească nu au fost deportaţi, supravieţuind războiului. Evreii din Transilvania de Nord, aflată sub administraţia maghiară au fost deportaţi în totalitate în lagărul de exterminare de la Auschwitz, în primăvara lui 1944, supravieţuind foarte puţini. Am folosit termenul de evrei maghiari din Transilvania, pentru că deşi au devenit cetăţeni români după unirea Transilvaniei cu Vechiul Regat, ei s-au considerat evrei maghiari.

Pentru a afla cum a fost pregătită deportarea şi cum a decurs , vom apela la amintirile unor supravieţuitori sau la jurnalele rămase de la cei care au pierit.

Eva Heyman avea 13 ani în 1944 şi locuia în Oradea ( Várad în jurnal ), aflată sub administraţia maghiară. Ea a ţinut un jurnal care a fost descris în lucrarea “Five Diaries of Teenagers who Died in the Holocaust “, autor Jacob Boas, prefaţă Patricia C. McKissack ed. Scholastic, 1995. Şi-a început jurnalul în 13 februarie 1944, la cea de-a treisprezecea aniversare, cu amintiri din trecut. Referindu-se la ambianţa în care a crescut Eva în Oradea, autorul arată că unul din cinci locuitori era evreu şi că : “Marea majoritate a acestor 20 000 de evrei se identificau cu maghiarii în cultură şi limbă.”( pag.116 ). Este dat ca exemplu, bunicul Evei, din partea mamei, Dr. Reszö Rácz , un farmacist prosper. După unirea Transilvaniei cu Patria Mamă, din 1918, Dr. Rácz, ca şi mulţi alţi evrei din Oradea au susţinut cauza maghiară, luptând pentru drepturile minorităţii maghiare şi sperând că regiunea va reveni din nou sub maghiari. În 1940 visul lui s-a împlinit. Eva îşi aminteşte de intrarea maghiarilor în Oradea, în 1940, după Dictatul de la Viena. Farmacia bunicului ei era pe strada principală, pe colţ. Era o zi însorită, frumoasă, iar regentul Miclós Horthy trecea pe un cal alb aclamat de mulţimea care jubila aliniată de o parte şi alta a străzi. Eva privea procesiunea de la geamul farmaciei, când din spate o aude pe mama ei spunând că pe vremea când era mică, Horthy a omorât evrei la lacul Balaton. Eva îşi aminteşte, de aemenea cum a fost luată farmacia bunicului după venirea ungurilor. Într-o zi Dr. Rácz este chemat la primărie şi anunţat că trebuie să renunţe la farmacie pentru că este “un om care nu inspiră încredere iubit de români ( l-au lăsat să prospere , n.n ) şi evreu “ ( pag.117 ). Totuşi, după două luni îşi reia afacerea, datorită intervenţiilor făcute de fiica sa Agnes, mama Evei, care divorţase şi se măritase cu un scriitor maghiar, unchiul Bela în jurnal. Atât mama Evei cât şi tatăl ei vitreg erau socialişti.

Familia Evei o ducea bine. Tatăl ei, Bela Heyman era un arhitect, dintr-o familie bogată care avea un hotel, un cinematograf, magazine şi mai multe apartamente.

Jurnalul propriu – zis al Evei Heyman a fost publicat în “Children in the Holocaust and World War II . Their Secret Diaries “, editor Laurel Holliday, editura Pocket Books, 1995. Însemnările ei zilnice încep în 31 martie 1944, când consemnează şi comentează apariţia ordinului care obliga pe evrei să poarte cusută pe haină, steaua lui David. În 7 aprilie poliţia vine special ca să-i confişte bicicleta la care ţinea foarte mult, ca un obiect procurat cu mari sacrificii financiare. S-a mirat cum a aflat poliţia de bicicleta ei, dar şi-a dat seama că de la primărie, unde era înregistrată. Singura consolare a fost că a primit o chitanţă şi promisiunea că după război o va primi înapoi. De fapt ordinul respectiv i-a deposedat pe evrei de toate mijloacele particulare de locomoţie. Peste două zile, în 9 aprilie este arestat tatăl ei, ca ostatec din partea familiei, şi dus la Şcoala elementară de pe str, Körös ( Crişului ). În 10 aprilie este publicat ordinul care interzicea evreilor să mai aibe slujnice. Marişca, slujnica familiei, la care ţinea mult, va pleca de la ei în 15 aprilie. În 20 aprilie apar noi legi care interziceau evreilor să posede maşini de cusut, aparate de radio, aspiratoare de praf, uscătoare de păr, aparate de fotografiat, maşini de scris. Toate acestea le-au fost luate de poliţie, fără să primească măcar o chitanţă. Pe stradă nu mai aveau voie să circule decât între orele 9 şi 10 dimineaţa. Marişca vine să-i vadă în întâi mai şi le atrage atenţia că pe uşă era afişată o notiţă cu ce au dreptul să ia cu ei în ghettou. După trei zile vine să-i ducă în ghettou un camion condus de un SS-ist şi doi poliţişti maghiari. Nu le-au permis să ia nimic din piele, nici măcar valiza bunicului ei, motivând că e război şi soldaţii au nevoie de piele. I-au obligat pe cei doi bunici să – şi scoată verighetele de aur şi să le predea poliţiştilor. Observând lănţişorul de aur de la gâtul ei l-au luat în ciuda rugăminţelor. Ultimul argument al poliţistului a fost că – n ghettou va fi din nou controlată, mai bine să-l ia el pentru copilul pe care urma să-l nască nevasta lui. Când a părăsit casa, l-a văzut pentru prima dată pe bunicul ei izbucnind în lacrimi. Fiecare familie adusă în ghettou a primit o cameră. Seara când au vrut să aprindă lumina, au constatat că primăria le tăiase curentul. Au vrut să le oprească şi apa, dar le-a fost frică de apariţia unor epidemii. Comandantul ghettoului era lt.-col. de jandarmi Petterfy.Toate interdicţiile afişate, şi erau multe, aveau o singură sancţiune: pedeapsa cu moartea. Toate alimentele au fost adunate. Fiecare persoană avea dreptul la 30 pengö să ia cu ea. În casa formată din 7 camere erau 48 de persoane. Pe poarta de la stradă, în afară, au scris câte persoane stau în casa respective. Marişca le–a adus, intrând prin o gaură din gard, pâine proaspătă, unt, carne şi lapte. Pe rând, sunt duşi la fabrica de bere Dreher şi bătuţi ca să spună unde au ascuns bijuteriile. În 29 mai ghettoul este împărţit pe grupuri de străzi .Primul grup de străzi este evacuat în 30 mai 1944. La două persoane era permisă o sacoşă cu câte un schimb de lenjerie de corp. Se spunea că vor fi trimişi în Ungaria, la lacul Balaton, ca să lucreze acolo. Eva Heyman nota însă că ea nu crede că acolo vor fi trimişi. Toată operaţia de părăsire a ghettoului şi urcararea în vagoanele de marfă s-a făcut într-o tăcere mormântală, n-a protestat nimeni, n-au plâns nici măcar copii, parcă erau roboţi sau zombi, notează Eva. Au fost introduse 80 de persoane într-un vagon şi un bidon cu apă, apoi uşile au fost blocate.

Odată cu urcarea în tren se termină jurnalul fetiţei Eva Heyman. Ea nu a supraviţuit lagărului de la Auschwitz.

În lucrarea “Witnesses to the Holocaust. An Oral History “ editor Rhoda G. Lewin, apărută în 1990, editura Twayne Publishers, Boston, sunt incluse şi amintirile Charlottei Hirsch, născută Czitron, din Târgu–Mureş. Avea 18 ani când a început războiul. Provenea dintr-o familie foarte religioasă din clasa mijlocie, nici bogată, nici săracă. Aveau haine frumoase şi o bună educaţie. Tatăl ei administra o pădure care asigura lemn pentru o fabrică de cherestea. Îşi aminteşte că au colectat haine şi bani pentru polonezi. Fratele ei în 1940 era în armata maghiară, dar după câteva luni a fost trimis într-un batalion de muncă. Alt frate al ei, de asemenea a fost trimis într-un batalion de muncă . Ea lucra într-un atelier de croitorie şi câştiga bine. Într-o zi tatăl ei se intoarce tulburat de la sinagogă unde auzise de la un evreu polonez ca vor fi deportati şi acolo vor fi ucisi. Mama ei însă răspunde că nu vrea să se gândească la aşa ceva.

Dar la un moment dat evreilor le-a fost interzis să mai lucreze. Era după ocuparea Ungariei de catre Germania. Avea o soră în Bucureşti, care–şi risca viaţa, din cauza bombardamentelor, mergând la gară ca să le trimită pachete cu câte 24 de perechi de ciorapi de mătase şi alte lucruri pe care apoi ei le puteau vinde ca să faca rost de bani pentru alimente. Era o problemă şi vânzarea acestora pentru că a fost interzis evreilor să mai mearga la piaţă. Într-o zi un vecin le-a spus că a doua zi vor fi luaţi şi duşi undeva departe. Erau foarte aproape de graniţă şi într-o oră puteau trece în România. Şi-n douăsprezece ore puteau ajunge la Bucureşti la sora ei si să supravieţuiască. Dar tatăl ei a spus: “Nu plecăm. Nu vreau să mă separ de vecinii mei. Ce se va întâmpla cu ei să se întâmple şi cu mine.”( pag.14). În dimineaţa zilei de 3 mai 1944, în timp ce mama ei prepara carne de miel la cuptor, un vecin a venit în fugă să-i anunţe ce se înţâmpla în stradă. Era un şir lung de oameni cu sacoşe în mână. Repede au împachetat ce au putut, haine, plapume cu pene, perne, oale de gătit, Poliţia maghiară, cea cu pene de cocoş la pălărie i-a dus la fabrica de cărămizi. N-au apucat nici să mănânce carnea de miel. La intrare era un coş în care au trebuit să depună toate verighetele. De asemenea le-au fost luate toate bijuteriile. Nu era o clădire, doar patru stâlpi cu un acoperiş găurit şi murdărie de câini. Nu se puteau spăla regulat, nu primeau mâncare, nu aveau medicamente. Cei care aveau mai multe alimente le împărţeau cu cei care nu aveau şi aceştia le dădeau copiilor. În 29 mai au fost duşi la gară. Străzile erau pustii, doar din spatele ferestrelor se uitau curioşi să vadă ce se întâmplă. Au stat toţi în rând, bătrâni, tineri, bolnavi, femei însărcinate, o zi întreagă, mulţi plângând . Au fost apoi bătuţi şi împinşi în vagoane, 80 de persoane într-­un vagon, fără mâncare, fără apă, fără nimic. Aceasta era joia. Vineri mama ei a început să plângă pentru că nu putea să aprindă lumânările pentru Shabbat. Duminică dimineaţa au ajuns la Auschwitz .

La Auschwitz , Charlotte supravieţuieşte, dar ambii părinţi mor în lagăr.

 

 

Delaware , oct.2010                                                         Ioan Ispas