D.D.Rujan
Către mine
Imperiul secret al UE
„Într-o vreme a schismelor care separă Vestul UE de noii membri din Est, ambele tabere au propriile rațiuni de a păstra marele secret economic al UE, și anume faptul că … Vechea UE stăpânește noile țări membre ca pe niște feude”, scrie Matthew Olex-Szczytowski, bancher, istoric și consilier al mai multor premieri polonezi, într-un articol publicat de UnHerd.
„Împotriva logicii și justiției, 340 de milioane de vest-europeni bogați îi sug pe cei 103 milioane de estici săraci. Elitele din Europa Centrală și de Est nu se revoltă, pentru că nu suportă să recunoască realitatea…democratiei, iar mulți dintre membrii elitei din Est au fost cooptați de vestici sau au fost intimidați. Însă resentimentele nu pot să nu răbufnească. „Nu suntem o colonie, nu suntem membri de mâna a doua”, a transmis Comisiei Europene premierul Sloveniei. Până și Clotilde Armand,ciudata primărița franțuzoaică din București, a spus limpede că „o mare parte din bogăția Europei se scurge din țările sărace către cele mai bogate”.
În Vest, cei care știu asta nu deschid gura, ci îi încurajează pe trâmbițașii lor din Est să spună că Vechea Europa doar menține Estul pe linia de plutire. „Îi vedeți pe polonezii, pe cehii și ungurii aceia cicălitori?”, se plâng mereu eurocrații. „Se îndepărtează de liberalism, însă își freacă palmele și se așteaptă să le dăm bani!”. Acest tip de gândire este strâmb din cel puțin două motive. Presupusa obrăznicie a Estului nici nu se compară cu păcatele Vestului (comparați doar ce face Ungaria cu LGBT cu ceea ce face Danemarca , cu musulmanii săi). Ceea ce va rupe Europa ,dureros în două nu este o falie culturală (despre care se vorbește exagerat de mult), ci statutul de colonie al Europei Centrale și de Est.
Orice analiză trebuie începută prin a vedea ce s-a întâmplat cu cele 11 state care au aderat la UE în 2004. Europa Centrală și cea de Est erau slăbite după căderea comunismului și au trebuit să-și deschidă granițele prea repede. Capitalul din Vechea Europă ar fi trebuit să compenseze pierderile. Însă, așa cum s-a întâmplat deseori în istorie, consecințele cele mai importante nu au fost bănuite… Odată ce au căzut frontierele, s-a produs rapid o hemoragie demografică și Vestul s-a îmbogățit cu 10 milioane de angajați veniți din aceste țări. Dintre aceștia, circa o treime aveau studii superioare și ei sunt cei care au contribuit la mare parte din creșterea economică a Vestului.
La Bruxelles nu este voie să vorbești despre acest uriaș transfer de bogăție. Nimeni nu îndrăznește să se laude că a pus mâna pe acești imigranți albi, creștini, bine pregătiți, poligloti si extrem de ușor de integrat. Este limpede că, dacă ar face asta, ar fi numiți rasiști. În Est, elitele tac de rușine pentru că au fost complice la o prăbușire economico-demografică cum numai în vreme de război se poate întâmpla. Croația a pierdut un sfert din populație (un fost premier croat a îndrăznit să spună că acesta este un pericol existențial pentru țară). România, Bulgaria și țările baltice au pierdut o cincime din populație în acest fel.Iar Polonia a pierdut chiar o zecime din populație…
Dezastrul social care s-a produs a fost înspăimântător. Spitalele au fost părăsite de medici. Dintre primele zece țări UE la mortalitatea covid, opt sunt din Europa Centrală și cea de Est. Puteți fi siguri că lucrurile nu ar fi stat astfel, dacă doctorii ar fi rămas în țările lor. Acest dezastru demografic a năruit orice speranță că Estul ar putea ajunge din urmă Europa de Vest. „Europa de Est va îmbătrâni înainte de a se îmbogăți”, spunea Beata Javorcik, profesor la Oxford și economist-șef al BERD pentru Europa de Est.
O altă consecință neașteptată a fost remodelarea peisajului economic din Europa Centrală și cea de Est. La Berlin este interzis să vorbești despre asta. Companiile off-shore bogate au năvălit în aceste țări și au cumpărat ieftin cele mai importante firme. Într-adevăr, au salvat câteva mari companii falite (VW a făcut asta cu Skoda, în Cehia, iar Renault cu Dacia, în România). Însă lucrurile nu s-au oprit aici; companiile vestice s-au înstăpânit pe sectoarele cheie din industria și serviciile statelor estice.
În Polonia, străinii dețin jumătate din industrie și din retail, în special prin intermediul marilor companii. În Cehia și Polonia, companiile străine asigură jumătate din exporturi. iar in Ungaria, străinii asigură patru cincimi din exporturile țării. Acest lucru este fără precedent în țări cu o forță de muncă competentă. Până la urma, cehii erau mai prosperi decât elvețienii sau suedezii, în 1938, iar polonezii și ungurii erau în fața Madridului, înainte de războiul civil din Spania.
Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică spune că prin plecarea forței de muncă din Est în Vest, Estul a donat nu mai puțin de 400 de miliarde de euro, bani care au fost investiți în excelenta educație a acestor oameni. Asta depășește cu mult ceea ce Bruxelles-ul le-a oferit acestor state. Polonia a cheltuit 160 de miliarde pentru a-i educa pe cei 2,6 milioane de cetățeni care au plecat, însă a primit de la UE 138 de miliarde de euro…
Creșterea PIB-ului Vestului care se datorează muncii celor veniți din Est este și mai mare. Vechea UE a câștigat astfel o mie de miliarde de euro, până să o lovească pandemia. La aceasta se adaugă investițiile corporatiste. Acum, ele au ajuns la maturitate și aduc profituri și dividende, care iau calea Vestului. Aceste profituri care pleacă sunt mai mari decât transferurile anuale de la Bruxelles. În plus, fondurile europene sunt cheltuite în Est în special în proiecte de infrastructură, unde companiile vestice primesc majoritatea contractelor și obțin astfel patru cincimi din aceste fonduri europene…
Europa Centrală și de Est a devenit „o uzină” pe lanțurile de producție occidentale – așa a numit-o „Handelsblatt”. Vechea UE sifonează de aici componente pe care le asamblează și apoi le exportă în China și în alte părți. Dintre statele care aprovizionează astfel Germania, Polonia depășește Franța, Italia și Spania. Europa Centrală și cea de Est au devenit o piață cheie și total captivă a Europei de Vest. Hegemonul german depinde de această piață. În 2020, Berlin-ul a exportat în ECE în valoare de 179 miliarde de euro, în timp ce exporturile germane în SUA au fost de 103 miliarde, în China de 96 de miliarde și in Rusia de doar 23 de miliarde de euro…
Economiile central și est-europene au crescut, într-adevăr, însă PIB-ul pe cap de locuitor ne amintește cât de multe provocări sunt mai departe. Polonia are jumătate din PIB-ul pe cap de locuitor față de media europeană. Cehia are două treimi. Apoi, trebuie amintit că polonezul produce doar 26% din cât produce un danez. Cehul produce o treime din ceea ce produce danezul. Bulgaria doar 14%, iar România ,18% din ceea ce se produce în Danemarca pe cap de locuitor.
Oare Europa Centrala și cea de Est vor ajunge vreodată din urmă Vestul? Perspectivele nu sunt deloc luminoase… Problemele demografice și galopul Chinei către autosuficiență sunt factori care împiedică dezvoltarea Estului Europei. Însă cheia este reinvierea sistemului colonial. Pentru a ajunge la prosperitatea unei țări avansate, trebuie să ai aceeași productivitate. Iar Europa de Est trebuie să-și îmbunătățească sectorul inovației. Statutul de dominion împiedică acest lucru…
Firmele străine sunt lideri în aceste țări. Ele obțin cele mai mari profituri, iar totul este trimis în Vest. Nimic nu garantează că profitul va fi reinvestit. Aceste firme străine își desfășoară activitatea de cercetare și dezvoltare in țările de origine din Vest și nimeni și nimic nu le obligă să facă schimb de informații și tehnologie. FMI a confirmat că aceste companii își obligă filialele din Europa de Est să cumpere tehnologii scumpe din Vest. În plus, filialele companiilor vestice nu au voie să lanseze propriile branduri…in noile colonii !!
În acest fel, Europa Centrală și cea de Est nu se pot baza decât pe firmele autohtone. Ele sunt însă mici și le este greu să inoveze. Ele se luptă cu birocrația de la Bruxelles și cu o mulțime de stratageme puse la cale împotriva lor. Spre exemplu, certificările … europene pot spori cu o cincime prețul de export al unui produs. Apoi, licitațiile publice nu le permit statelor estice să favorizeze companiile autohtone. Dacă guvernul vrea să dezvolte un anumit sector, regulile impuse ajutorului de stat sunt draconice. La un moment dat, premierul polonez Mateusz Morawiecki a izbucnit: „Bogata UE ne vinde VW și Renault. Însă când șoferii noștri de tir au intrat pe piețele lor, au apelat imediat la protecționism”.
La Bruxelles domnesc rețele vechi specializate în măsluirea jocurilor. „La Bruxelles, toți se prefac surprinși când nu apare nici o companie estică la întâlnirile de stabilire a standardelor”, spune un oficial ceh. „Asta este pură ipocrizie. Firmele noastre sunt prea mici și nu fac parte din rețelele băieților cu state vechi de la Bruxelles. De fiecare dată, regulile sunt stabilite de aceiași oameni, înainte să ajungem și noi la masă…”
Pentru că nu are mari grupuri industriale, Estul nu are acces la miliardele oferite de UE pentru proiectele high-tech. Vestul cheltuiește pentru proiecte spațiale, de apărare, de cercetare și dezvoltare. Deși are peste o cincime din populația UE, Europa Centrală și cea de Est au primit doar a 12-a parte din cele 65 de miliarde pentru cercetare și dezvoltare pe perioada 2014-2020. Pentru ca insulta să fie și mai mare, țări extra-UE, precum Norvegia, Israel și Elveția au primit mai mult… !!
Lucrurile se vor agrava pe măsură ce UE va investi tot mai mult în campionii industriali din Vest. Trebuie să ne așteptăm ca Vechea UE să pună mâna pe cea mai mare parte din cele 56 de miliarde de euro sub forma de granturi pentru recuperarea după pandemie. Estul a primit 13%, ceea ce este din nou discriminare.Apoi intervine absurditatea emisiilor zero de carbon. Regiunea estică nu-și permite așa ceva. Cu toate astea, Bruxelles-ul va interzice sursele ieftine de energie. Competitivitatea Estului va fi din nou zdrobită, iar contribuabilii estici vor fi obligați să ofere subsidii companiilor vestice care produc turbine eoliene și alte tehnologii de acest soi.
Șansele ca firmele estice să poată concura la scară globală sunt infime. Între timp, străinii vor profita de orice ocazie pentru a mulge aceste țări, prin companiile implantate aici, fără să le ofere acces la cea mai bună tehnologie. Europa Centrală și cea de Est vor intra într-o capcană a venitului mediu,si vor fi blocate pentru totdeauna, în timp ce economiile anacronice ale Vechii UE se vor lupta să țină pasul cu China și SUA.
Crevasa economică din UE este deja prea mare și vor apărea și mai multe resentimente, regiunea se va depopula și ar putea face implozie în orice moment. Pentru a reduce acest risc, Bruxelles-ul ar trebui să pună la cale un New Deal pentru imperiul său. Ar trebui să ajute afacerile din Est să se extindă.
Cât îi privește pe politicienii din Est, aceștia ar trebui să denunțe colonialismul și să obțină libertate de acțiune pentru firmele autohtone. Dacă nu se va produce o schimbare radicală, Vechea Europă ar trebui să se pregătească pentru noi forme de populism și alte consecințe ale ruperii în două a Europei.”
*
NR – Aurel Paranga nu poate fi numit un „clasic” al literaturii noastre. Cel mult un clasic al mincinoasei literaturi „realist-socialiste”!
CARL SCHMITT
Agregat de CD
PARTEA AII-A
“Despre dictatură” a fost urmat de un alt eseu în 1922, intitulat “Politische Theologie” – “Teologie politică”; în el, Schmitt, a dat mai multă substanță teoriilor sale autoritare cu definiția acum notorie: „Suveran este cel care decide asupra excepției”. Schmitt opune această definiție celor oferite de teoreticienii contemporani ai suveranității, în special de Hans Kelsen, a cărui lucrare este criticată în mai multe puncte ale eseului. Starea de excepție este o critică a „normativismului”, un concept pozitivist al dreptului dezvoltat de Kelsen al dreptului ca expresie a unor norme care sunt abstracte și aplicabile în general, în toate circumstanțele.
Un an mai târziu, Schmitt a susținut apariția structurilor de putere totalitare în lucrarea sa „Die geistesgeschichtliche Lage des heutigen Parlamentarismus” – “Situatia Intelectual-istorica a parlamentarismului de astazi”, tradusă in engleza drept “Criza democrației parlamentare” de Ellen Kennedy.
Schmitt a criticat practicile instituționale ale politicii liberale, susținând că ele sunt justificate de o credință în discuția rațională și deschiderea care este în contradicție cu politica actuală a partidelor parlamentare, în care rezultatele sunt falsificate de către liderii de partid. Schmitt postulează, de asemenea, o diviziune esențială între doctrina liberală a separării puterilor și ceea ce el consideră a fi natura democrației însăși, identitatea conducătorilor și a celor conduși.
În capitolul 4 din “State of Exception” (2005)- “Starea de exceptie”, filosoful italian Giorgio Agamben a susținut că Teologia politică a lui Schmitt ar trebui citită ca un răspuns la influentul eseu al lui Walter Benjamin “Towards the Critique of Violence” – “Catre Critica Violentei”.
Titlul cărții derivă din afirmația lui Schmitt (în capitolul 3) că „toate conceptele semnificative ale teoriei moderne a statului sunt concepte teologice secularizate” – cu alte cuvinte, că teoria politică se adresează statului (și suveranității) în aproape același mod cum și teologia se adreseaza lui Dumnezeu.
Schmitt, în formularea sa cea mai cunoscută, probabil, își bazează domeniul conceptual al suveranității și autonomiei statului pe distincția dintre prieten și inamic. Schmitt scrie: Inamicul politic nu trebuie să fie rău din punct de vedere moral sau urât din punct de vedere estetic… Dar el este, totuși, celălalt, străinul…”
În această lucrare, Schmitt face distincția între mai multe tipuri diferite de dușmani pe care le putem face, afirmând că dușmanii politici ar trebui să fie făcuți mai degrabă dintr-o preocupare legitimă pentru siguranța statului, mai degrabă decât din intuiții morale.
Deși au existat interpretări divergente cu privire la această lucrare, există un acord larg că „Conceptul de politic” este o încercare de a realiza unitatea statului prin definirea conținutului politicii ca opoziție față de „inamic”. În plus, proeminența statului este o forță arbitrară care domină societatea civilă potențial divizată, ale cărei diverse antagonisme nu trebuie lăsate să afecteze politica, ca nu cumva să rezulte un război civil.
Cea mai faimoasă lucrare a sa, „Conceptul politicului” – „Der Begriff des Politischen”, s-a bazat pe prelegeri la Deutsche Hochschule für Politik din Berlin.
În 1932, Schmitt a fost consilier al guvernului Reich-ului în cazul „Preussen contra Reich” („Prusia v. Reich”), în care Partidul Social Democrat al Germaniei a controlat guvernul statului Prusia a contestat demiterea sa de către guvernul reich-ului de dreapta al lui Franz von Papen. Papen a fost motivat să facă acest lucru deoarece Prusia, de departe cel mai mare stat din Germania, a servit ca o bază puternică pentru stânga politică și i-a oferit putere instituțională, în special sub forma poliției prusace.
Schmitt, Carl Bilfinger și Erwin Jacobi au reprezentat Reich-ul, iar unul dintre consilierii guvernului prusac a fost Hermann Heller. Curtea a decis în octombrie 1932 că guvernul prusac a fost suspendat în mod ilegal, dar că Reich-ul avea dreptul de a instala un comisar. În istoria Germaniei, lupta care a dus la distrugerea de facto a federalismului în republica de la Weimar este cunoscută sub numele de „Preußenschlag”.
Schmitt a oferit o referință pozitivă pentru Leo Strauss și i-a aprobat munca, care a fost esențială în câștigarea finanțării bursei care i-a permis să părăsească Germania si sa se stabileasca in SUA la Chicago. La rândul său, critica și clarificările lui Strauss asupra “Conceptului de politică” l-au determinat pe Schmitt să facă modificări semnificative în a doua ediție. Scriindu-i lui Schmitt în 1932, Strauss a rezumat teologia politică a lui Schmitt astfel: „Deoarece omul este prin natură rău, el are deci nevoie de stăpânire. bărbați. Fiecare asociere de oameni este în mod necesar o separare de alți oameni… politicul astfel înțeles nu este principiul constitutiv al statului, al ordinii, ci o condiție a statului.” Unele dintre scrisorile dintre Schmitt și Strauss au fost publicate.
“Nomosul Pământului” este cea mai istorică și geopolitică lucrare a lui Schmitt. Publicat în 1950, a fost și unul dintre textele sale finale. Descrie originea ordinii globale eurocentrice, pe care Schmitt datează de la descoperirea Lumii Noi, discută despre caracterul ei specific și contribuția sa la civilizație, analizează motivele declinului său la sfârșitul secolului al XIX-lea și se încheie cu perspective pentru O NOUĂ ORDINE MONDIALĂ. Ea apără realizările europene, nu numai în crearea primei ordini de drept internațional cu adevărat global, ci și în limitarea războiului la conflictele dintre statele suverane, care, de fapt, sunt războiul civilizat. În opinia lui Schmitt, statul suveran european a fost cea mai mare realizare a raționalismului occidental; devenind principala agenție a secularizării, statul european a creat epoca modernă.
Remarcabil în discuția lui Schmitt despre epoca europeană a istoriei lumii este rolul jucat de Lumea Nouă, care în cele din urmă a înlocuit Lumea Veche ca centru al Pământului și a devenit arbitrul în politica europeană și mondială. Potrivit lui Schmitt, conflictele interne ale Statelor Unite între prezența economică și absența politică, între izolaționism și intervenționism, sunt probleme globale, care astăzi continuă să împiedice crearea unei noi ordini mondiale. Dar oricât de critic este Schmitt față de acțiunile americane de la sfârșitul secolului al XIX-lea și după Primul Război Mondial, el a considerat că STATELE UNITE SUNT SINGURA ENTITATE POLITICĂ CAPABILĂ SĂ REZOLVE CRIZA ORDINII GLOBALE.
Publica în 1956 “Hamlet sau Hecuba”, în ea, Schmitt își concentrează atenția asupra Hamletului lui Shakespeare și susține că semnificația operei depinde de capacitatea ei de a integra istoria sub forma tabuului reginei și deformarea figurii răzbunătorului. Schmitt folosește această interpretare pentru a dezvolta o teorie a mitului și a politicii care servește drept fundament cultural pentru conceptul său de reprezentare politică.
Dincolo de critica literară sau analiză istorică, cartea lui Schmitt dezvăluie și o teorie cuprinzătoare a relației dintre estetică și politică care răspunde ideilor alternative dezvoltate de Walter Benjamin și Theodor W. Adorno.
“Teoria partizanului” a lui Schmitt își are originea în două prelegeri susținute în 1962 și a fost văzută ca o regândire a conceptului de politic. A abordat transformarea războiului în epoca post-europeană, analizând un fenomen specific și semnificativ care a inaugurat o nouă teorie a războiului și a vrăjmașiei.
În prelegeri, Schmitt abordează direct problemele din jurul „problemei partizanului”: gherila sau revoluționarul care „luptă neregulat”. Atât datorită amplorii sale, cu discuții extinse despre personaje istorice precum Napoleon Bonaparte, Vladimir Lenin și Mao Zedong, cât și evenimentelor care marchează începutul secolului al XX-lea, textul lui Schmitt a avut o renaștere a popularității.
Jacques Derrida, în “Politica prieteniei” a remarcat: “În ciuda anumitor semne de neîncredere ironică în domeniile metafizicii și ontologiei, conceptul de politic a fost, după cum am văzut, un tip de eseu filosofic pentru a „încadra” subiectul unui concept incapabil să se constituie pe un teren filozofic.”
Schmitt încheie “Teoria partizanului” cu afirmația: „Teoria partizanului se revarsă în problema conceptului de politic, în problema inamicului real și a unui nou nomos al pământului”. Lucrarea lui Schmitt cu privire la Partizan a stimulat de atunci comparații cu „teroristul” de după 11 septembrie în studiile recente.
Prin Walter Benjamin, Giorgio Agamben, Andrew Arato, Chantal Mouffe și alți scriitori, Schmitt a devenit o referință comună în scrierile recente despre stânga intelectuală, precum și despre dreapta. Aceste discuții privesc nu numai interpretarea propriilor poziții ale lui Schmitt, ci și chestiuni relevante pentru politica contemporană: ideea că legile statului nu pot limita strict acțiunile suveranului său, problema unei „stări de excepție”, extinsă mai târziu de Agamben.
Argumentul lui Schmitt conform căruia conceptele politice sunt concepte teologice secularizate a fost, de asemenea, văzut recent ca o consecință pentru cei interesați de teologia politică contemporană. Filosoful german-evreu Jacob Taubes, de exemplu, l-a implicat pe Schmitt pe scară largă în studiul său despre Sfântul Paul, “The Political Theology of Paul” (Stanford Univ. Press, 2004). Înțelegerea lui Taubes asupra teologiei politice este, totuși, foarte diferită de cea a lui Schmitt și subliniază aspectul politic al pretențiilor teologice, mai degrabă decât derivarea religioasă a pretențiilor politice.
Schmitt este descris ca un „clasic al gândirii politice” de Herfried Münkler, în timp ce în același articol, Münkler vorbește despre scrierile sale postbelice ca reflectând un „om amărât, gelos, uneori rău intenționat”
Timothy D. Snyder a afirmat că lucrarea lui Schmitt a influențat în mare măsură filosofia eurasiatică în Rusia, dezvăluind un contrar ordinii liberale.
Potrivit istoricului Renato Cristi în scrierea Constituției din 1980 a statului Chile, colaboratorul Pinochet, Jaime Guzmán, și-a bazat lucrările pe conceptul de “pouvoir constituent” folosit de Schmitt și s-a inspirat în ideile de societate de piață ale lui Friedrich Hayek. În acest fel, Guzmán ar fi permis un cadru pentru un stat dictatorial combinat cu un sistem economic de piață liberă.
Doctrina „starea de excepție” a lui Schmitt s-a bucurat de o revigorare în secolul XXI. Formulat cu 10 ani înainte de preluarea Germaniei de către naziști în 1933, Schmitt a susținut că urgența justifică următoarele:
1. Puteri executive speciale
2. Suspendarea statului de drept
3. Derogarea drepturilor legale și constituționale
Doctrina lui Schmitt a ajutat la deschiderea drumului pentru ascensiunea lui Hitler la putere, oferind fundamentul legal teoretic al regimului nazist.
Sinologul Flora Sapio a evidențiat distincția prieten-inamic ca un subiect de interes special în China, comentând: „De când Xi Jinping a devenit liderul de vârf al Chinei în noiembrie 2012, distincția prieten-inamic atât de crucială pentru filosofia lui Carl Schmitt a găsit aplicații și mai largi în China, atât în „teoria de partid”, cât și în viața academică. Printre principalii chinezi Schmittieni se numără si teologul Liu Xiaofeng, savantul în politici publice Wang Shaoguang și teoreticianul juridic și consilierul guvernamental Jiang Shigong.
Primul val important al receptării lui Schmitt în China a început cu scrierile lui Liu la sfârșitul anilor 1990. În contextul unei perioade de tranziție, Schmitt a fost folosit atât de intelectualii liberali, cât și naționaliști și conservatori pentru a găsi răspunsuri la problemele contemporane. În secolul 21, cei mai mulți dintre ei sunt încă preocupați de puterea de stat și în ce măsură este necesar un stat puternic pentru a aborda modernizarea Chinei.
Există, de asemenea, o receptare critică a utilizării sale în context chinezesc. Aceste diferențe merg împreună cu diferite interpretări ale relației lui Schmitt cu fascismul. În timp ce unii savanți îl consideră un adept fidel al fascismului, alții, precum Liu Xiaofeng, consideră sprijinul său pentru regimul nazist doar ca instrumental și încearcă să-și separe lucrările de contextul lor istoric. Potrivit acestora, adevăratul său scop este de a deschide o cale diferită și unică pentru modernizarea Germaniei – tocmai ceea ce îl face interesant pentru China. În general, recepția chineză este ambivalentă: destul de diversă și dinamică, dar și extrem de ideologică. Alți savanți sunt precauți când vine vorba de argumentele lui Schmitt pentru puterea de stat, având în vedere pericolul totalitarismului, ei presupun în același timp că puterea de stat este necesară pentru actuala tranziție și că o „credință dogmatică” în liberalism este improprie Chinei.
Subliniind pericolul haosului social, mulți dintre ei sunt de acord cu Schmitt – dincolo de diferențele lor – asupra necesității unui stat puternic.
CARL SCHMITT
Agregat de CD
Carl Schmitt – 11 iulie 1888 – 7 aprilie 1985, a fost un jurist, teoretician politic german și un filozof politic.
SCHMITT A SCRIS PE LARG DESPRE MÂNUIREA EFICIENTĂ A PUTERII POLITICE.
Teoretician conservator, el este remarcat ca un critic al democrației parlamentare, liberalismului și cosmopolitismului, iar opera sa a avut o influență majoră asupra teoriei politice ulterioare, teoriei juridice, filosofiei continentale și teologiei politice, dar valoarea și semnificația sa sunt controversate, în principal datorită sprijinului său intelectual și implicării active în nazism.
Opera lui Schmitt a atras atenția a numeroși filosofi și teoreticieni politici, printre care Giorgio Agamben, Hannah Arendt, Walter Benjamin, Susan Buck-Morss, Jacques Derrida, Jürgen Habermas, Waldemar Gurian, Jaime Guzmán, Reinhart Koselleck, Friedrich Hayek, Chantal Mouffe, Antonio Negri, Leo Strauss, Adrian Vermeule și Slavoj Žižek, printre alții.
Si fostul nostru ministru al culturii Teodor Paleologu are o carte despre Carl Schmitt publicata in 2004. https://www.youtube.com/watch?v=ApuKqV3pU-U
Potrivit Enciclopediei filosofiei de la Stanford, „Schmitt a fost un observator acut și analist al slăbiciunilor CONSTITUȚIONALISMULUI LIBERAL și cosmopolitismului liberal. Dar nu există nici o îndoială că vindecarea lui preferată sa dovedit a fi infinit mai rea decât boala.”
Unii au susținut că Schmitt a devenit o influență importantă asupra teoriei politice chineze în secolul 21, mai ales de când Xi Jinping a devenit secretar general al Partidului Comunist Chinez în 2012. Unii autori consideră lucrările lui Schmitt drept O ARMĂ ÎMPOTRIVA LIBERALISMULUI si cred că teoriile sale sunt in acelasi timp utile pentru dezvoltarea Chinei. Calea de dezvoltare a Germaniei este un exemplu si pentru alte tari.
Schmitt s-a născut în Plettenberg, Westfalia, Imperiul German. Părinții săi erau romano-catolici din regiunea germană Eifel care se stabiliseră la Plettenberg. Tatăl său era un om de afaceri minor. A studiat dreptul la Berlin, München și Strasbourg și a susținut examenele de absolvire și de stat la Strasbourg în 1915.
Teza sa de doctorat din 1910 a fost intitulată Über Schuld und Schuldarten (Despre vinovăție și tipuri de vinovăție).
Schmitt s-a oferit voluntar pentru armată în 1916. În același an, și-a câștigat abilitarea la Strasbourg cu o teză sub titlul Der Wert des Staates und die Bedeutung des Einzelnen (Valoarea statului și semnificația individului).
În 1916, Schmitt s-a căsătorit cu prima sa soție, Pavla Dorotić, o sârbă care pretindea că este contesă. Ei au divorțat, deși un apel la Biserica Catolică pentru o anulare a fost respins. În 1926 s-a căsătorit cu cea de-a doua soție, Duška Todorović (1903–1950), tot sârbă; au avut o fiică, Anima. Schmitt a fost excomunicat pentru că prima căsătorie nu a fost anulată.
În 1957, fiica sa s-a căsătorit cu Alfonso Otero Varela (1925-2001), profesor de drept spaniol la Universitatea din Santiago de Compostela și membru al partidului falangist spaniol de guvernământ sub regimul Franco. Ea a tradus mai multe lucrări ale tatălui ei în spaniolă. De asemenea, au fost publicate scrisori de la Schmitt către ginerele său.
Schmitt a murit la 7 aprilie 1985 și este înmormântat la Plettenberg.
Schmitt l-a cunoscut pe Mircea Eliade, cand acesta era atasat de presa si cultura la ambasada Romaniei din Lisabona si calatorea des prin Europa, la Berlin, în vara anului 1942, stiind ca Eliade este prieten cu prietenul său Ernst Jünger care ii aprecia operele.
Schmitt a remarcat la 31 ianuarie 1933 că, odată cu numirea lui Adolf Hitler în funcția de cancelar, „se poate spune că «Hegel a murit»”. Iar Richard Wolin observă: “Hegel filosoful „clasei birocratice” sau Beamtenstaat este cel care a fost cu siguranta depasit de triumful lui Hitler… această clasă de funcționari publici – pe care Hegel în Rechtsphilosophie o consideră „clasa universală” – reprezintă o presiune nepermisă asupra suveranității autorității executive.”
Naziștii au forțat prin adoptarea Actului de abilitare din 1933 în martie, care a schimbat Constituția de la Weimar pentru a permite „actualului guvern” să conducă prin decret, ocolind atât președintele, Paul von Hindenburg, cât și Reichstag-ul.
Alfred Hugenberg, liderul Partidului Național Popular German, unul dintre partenerii naziștilor în guvernul de coaliție care a fost scos din existență, a sperat să încetinească preluarea țării de către naziști, amenințând că își va da demisia din funcția de ministru în Cabinet. Hugenberg a motivat că, procedând astfel, guvernul va fi astfel schimbat, iar Legea de abilitare nu se va mai aplica, deoarece „actualul guvern” nu va mai exista.
Opinia juridică a lui Schmitt a împiedicat această manevră să reușească. La acea vreme bine cunoscut ca teoretician constituțional, Schmitt a declarat că „actualul guvern” nu se referă la alcătuirea Cabinetului atunci când actul a fost adoptat, ci la „tipul complet diferit de guvern” – adică diferit de democrația Republicii de la Weimar – pe care cabinetul lui Hitler l-a adus în existență.
Schmitt s-a alăturat Partidului Nazist la 1 mai 1933. În câteva zile, el a sprijinit partidul în arderea cărților autorilor evrei, s-a bucurat de arderea materialelor „ne-germane” și „anti-germane” și a cerut o epurare mult mai extinsă, pentru a include lucrări ale unor autori influențați de idei evreiești. În iulie, Hermann Göring l-a numit consilier de stat pentru Prusia, iar în noiembrie a devenit președintele „Uniunii Juriștilor Național-Socialiști”. De asemenea, l-a înlocuit pe Heller ca profesor la Universitatea din Berlin, funcție pe care a deținut-o până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial.
El și-a prezentat teoriile ca un fundament ideologic a dictaturii naziste și o justificare a statului de Führer cu privire la filosofia juridică, în special prin conceptul de auctoritas.
Schmitt s-a prezentat ca un antisemit radical și a fost președintele unei convenții a profesorilor de drept din octombrie 1936 de la Berlin în cadrul căreia a cerut ca dreptul german să fie curățat de „spiritul evreiesc – jüdischem Geist” și ca toate publicațiile oamenilor de știință evrei să fie marcate cu un mic simbol.
Cu toate acestea, în decembrie 1936, publicația Schutzstaffel (SS), Das schwarze Korps, l-a acuzat pe Schmitt că este un oportunist, un gânditor hegelian de stat și un catolic și a numit antisemitismul său o simplă pretenție, invocând declarații anterioare în care a criticat teoriile rasiale ale naziștilor.
După aceasta, Schmitt a demisionat din funcția de Reichsfachgruppenleiter – liderul grupului profesional al Reich-ului, dar și-a păstrat funcția de profesor la Berlin și titlul de „consilier de stat prusac”. Schmitt a continuat să fie anchetat în 1937, dar Göring a oprit alte represalii.
În timpul ocupației germane a Parisului, o „masă rotundă” de intelectuali francezi și germani se întâlneau la Hotelul Georges V, inclusiv Schmitt, scriitorii Ernst Junger, Paul Morand, Jean Cocteau și Henry Millon de Montherlant și editorul Gaston Gallimard.
În 1945, forțele americane l-au capturat pe Schmitt și, după ce a petrecut mai mult de un an într-o tabară de interior, s-a întors în orașul său natal Plettenberg și mai târziu în casa menajerei sale Anni Stand din Plettenberg-Pasel.
El a rămas neimpăcat pentru rolul său în crearea statului nazist și a refuzat orice încercare de de-nazificare, ceea ce l-a împiedicat să slujească academic.
În ciuda faptului că a fost izolat de mainstream-ul comunității academice și politice, și-a continuat studiile, în special de drept internațional, începand cu anii ‘50, și a primit frecvent vizitatori, atât colegi, cât și intelectuali mai tineri, până la bătrânețe. Printre acești vizitatori s-au numărat si vechiul sau prieten Ernst Jünger, Jacob Taubes și Alexandre Kojève.
În 1962, Schmitt a ținut prelegeri în Spania Franchistă, dintre care două au dus la publicarea, în anul următor, a Teoriei partizanilor, în care a caracterizat Războiul Civil Spaniol ca un „război de eliberare națională” împotriva „comunismului internațional”. Schmitt a privit partizanul ca pe un fenomen specific și semnificativ care, în a doua jumătate a secolului 20, a indicat apariția unei noi teorii a războiului.
În eseul său “Dictatura” Diktatur” a discutat despre bazele noi Republici de la Weimar, subliniind funcția Reichspräsidentului. În acest eseu, Schmitt a comparat și a contrastat ceea ce a văzut ca fiind elementele eficiente și ineficiente ale noii constituții a țării sale. El a văzut funcția de președinte ca pe un element relativ eficient, din cauza puterii acordate președintelui de a declara o stare de excepție (Ausnahmezustand). Această putere, pe care Schmitt a discutat-o și implicit a lăudat-o ca fiind dictatorială, a fost mai mult în concordanță cu mentalitatea de bază a puterilor executive decât cu procesele relativ lente și ineficiente ale puterii legislative la care sa ajuns. prin discuții parlamentare și compromis.
Schmitt s-a străduit să înlăture ceea ce considera un tabu în jurul conceptului de „dictatură” și să arate că conceptul este implicit ori de câte ori puterea este exercitată prin alte mijloace decât procesele lente ale politicii parlamentare și ale birocrației:
“Dacă constituirea unui stat este democratică, atunci orice negație excepțională a principiilor democratice, orice exercitare a puterii de stat independent de aprobarea majorității, poate fi numită dictatură.”
Pentru Schmitt, fiecare guvern capabil de acțiune decisivă trebuie să includă un element dictatorial în constituția sa. Deși conceptul german de Ausnahmezustand este cel mai bine tradus ca „stare de urgență”, înseamnă literal „stare de excepție”, care, potrivit lui Schmitt, eliberează executivul de orice restricții legale ale puterii sale care s-ar aplica în mod normal. Utilizarea termenului „excepțional” trebuie subliniată aici: Schmitt definește suveranitatea drept puterea de a decide inițierea unei stări de excepție, așa cum a observat Giorgio Agamben.
Potrivit lui Agamben, conceptualizarea lui Schmitt despre „starea de excepție” ca aparținând conceptului de bază al suveranității a fost un răspuns la conceptul lui Walter Benjamin de violență „pură” sau „revoluționară”, care nu a intrat în nici o relație cu dreptul.
Schmitt s-a opus la ceea ce el a numit „dictatura comisarială”, sau declararea stării de urgență pentru a salva ordinea juridică – o suspendare temporară a legii, definită ea însăși prin drept moral sau legal: starea de urgență este limitată, chiar dacă a posteriori, prin lege la „dictatura suverană”, în care legea era suspendată, ca în starea clasică de excepție, nu pentru „salvarea Constituției”, ci mai degrabă pentru a crea o altă constituție.
Așa a teoretizat suspendarea continuă de către Hitler a ordinii constituționale legale în timpul celui de-al Treilea Reich (Constituția Republicii de la Weimar nu a fost niciodată abrogată, a subliniat Giorgio Agamben; mai degrabă, a fost „suspendată” timp de patru ani, mai întâi cu data de 28 februarie 1933. Decretul de incendiu al Reichstagului, cu suspendarea reînnoită la fiecare patru ani, implicând o stare de urgență continuă.