CD
1.816 aprobate
denitsoc@gmail.com
216.131.73.32

IMPERIUL SI DEMOCRATIA
De CD

PARTEA I

Iată o butadă grăitoare despre opiniile politice unde, părerea publicului este corectă atunci când raspunde ce regim preferă răspunzand: „cel monarhic, dacă conducătorul ar fi un om înțelept… cel republican, dacă poporul ar fi înțelept”.

Societatea umană este presărată cu epoci întunecate, renașteri, imperii decăzute și izbucniri revoluționare strălucitoare de progres, libertate sporită și libertate creativă.
Dar care este „ingredientul secret” care permite unei societăți decăzute să se ridice și să genereze minți artistice, științifice și politice atât de puternice, capabile să conducă umanitatea într-o armonie mai mare cu Legea Naturală?

Este o itrebare care ar trebui să ne preocupe căci suntem in plină răsturnare a imperiilor suprapuse si supravietuinde, asistăm la aceasăt catastrofă istorică si
trebuie să stim ce avem de făcut după, cum să ne educăm copii si nepotii să reconstruiască o societate umanistă, condusă după inalte percepte morale in acord cu Legea Naturală.

Ingredientul este educatia corectă care respectă marile valori ale gandirii universale, care reia fluxul acestei gandiri clasice intr-o mișcare educațională generand o filozofie și o programă de predare conduse de idealul platonician-augustinian de a trezi geniul din sufletele tinerilor.

Asa se explică cum minți atât de mari precum Petraca, Gerard de Groot, Nicolae din Cusa, Thomas More, Leonardo Da Vinci sau Erasmus au devenit genii universale si la randul lor exemple clasice, indifferent de soarta imperiilor trecătoare.

Educatia este ingredientul secret care ne poate scoate din cenusa imperiilor si ne dă lustrul istoriei ce a luminat si va lumina in continuare viitoarele generatii.
Educatia poate readuce Legea Naturală in centrul relatiilor internationale si respectul reciproc ca o conditie a cooperării culturale si economice. Ea este soluția pentru salvarea umanității
Este obișnuit astăzi să ne mai confruntăm cu ideea că orice țară, orice civilizație care dobândește un anumit grad de democratie si putere, va fi potential destinată să devină un imperiu, asa ceva se mai vehiculează incă intens in tările occidentale.

Ei bine, aceasta este cel puțin gândirea care a alimentat 75 de ani de război rece până în prezent. În ciuda faptului că ni se spune că războiul rece s-a încheiat în 1989 odată cu căderea Zidului Berlinului, este destul de evident că acest război rece este încă în plină desfășurare.

Așadar, este omenirea condamnată acestui destin?
Poate o civilizație înfloritoare și prosperă să evite seducțiile imperiului?

La prima vedere, privind istoria, răspunsul pare destul de sumbru pentru noi. Poate părea cu ușurință că binele pierde întotdeauna în fața tiraniei. Lista este aparent nesfârșită de asasinate, trădări, nebunia populației, nebunia gloatei, gradul de ticăloșie pe care tirania este dispusă să-l comită; astfel încât nimic cu adevărat bun nu pare să aibă capacitatea de a dura foarte mult înainte de a cădea din nou în ghearele tiraniei.

Este adevărat că ne-ar fi foarte greu să găsim un exemplu în istoria noastră în care o mare civilizație să nu fi trecut prin perioade de imperiu și în care multe mari civilizații s-au prăbușit complet ca urmare a politicii acestora. Multe dintre aceste foste sisteme, imperii există și astăzi ca orașe sau țări mari. Dacă aceste regiuni ar deține din nou o putere imensă, s-ar întoarce ele oare la capriciile imperiului?

O astfel de întrebare nu poate primi răspuns până când nu înțelegem temeinic ce anume determină o civilizație să intre într-un sistem imperial. Răspunsul nu trebuie să fie doar un rezumat rece și calculat al evenimentelor și datelor cu semnificație „istorică”. Ci un studiu al istoriei cu toata cultura timpului respectiv, ce i-a mișcat pe oameni în pasiunile, preocupările, temerile lor care au modelat judecățile și acțiunile timpului lor.

Mai trebuie totusi făcută si diferenta dintre tipurile de imperii care au existat si mai există in istorie,

China si Rusia sunt exemple de Imperii suficiente, ne invazive, imperii de coalitie regională, care mai păstrau incă principiile democratiei initiale, cinstind libertătile si traditiile noilor popoare incluse in coalitie. Putem aprecia acest lucru citandu-l pe Confucius care tratează cu multă sensibilitate protocolul suzeraniăttii limitate. Un simbol al puterii imperiale era generozitatea. Impăratul avea obligatia morală de a arăta generozitatea imperială fără exagerări fată de supusii săi, guvernatorii si să nu admită daruri mai valoroase de la acestia, mai valoroase decat ce dăruise el, se elimină in acest fel servilismul umil si degradant.

Imperiul rus a respectat si el in felul său libertătile si traditiile popoarelor din coalitie, refuzand să “crestineze” sau să “democratizeze”, iar incercarea bolsevică nu a reusit la aceste populatii. Au fost oferite ajutoare si mijloace pentru a asista discret evolutia acestor popoare spre un nivel civilizational superior fără gesturi bruste si tulburăroare.

Imperiile prin natura lor își justifică abuzurile de putere prin asumarea superiorității – și cel mai important, inferioritatea celor pe care s-au aplecat la voința lor. Imperiile “civilizează”, “crestinează” sau “democratizează” cu ademeniri sau cu forta.
Acest „orgoliu” vine evident dintr-un sentiment de superioritate.
Dar de unde vine superioritatea?

Urmărind drama acestor momente puternice din istorie, vom putea să privim cu ochi proaspeți si vom putea compara cum au fost gandurile marilor civilizații din trecutul îndepărtat și observând cum gândurile lor au culminat în consecințele unor evenimente majore din istorie

Marile poeme ale lui Homer care ne-au rămas pană astăzi, Iliada și Odiseea, descriu evenimentele Războiului Troian și consecințele sale imediate, evenimente care au marcat coborârea Greciei într-o Epocă Întunecată.
În urma Războiului Troian, în jurul anului 1190 î.Hr., civilizația Greciei continentale s-a prăbușit, limba scrisă s-a pierdut, iar orașele au dispărut.

În această perioadă, Grecia a suferit o pierdere aproape completă a istoriei sale. Până în ziua de azi, nu știm prea multe despre ce era Grecia în timpul acestei Epoci Întunecate.

Iliada și Odiseea, scrise în jurul anului 720 î.Hr., au anunțat inversarea prăbușirii și începuturile culturii grecești clasice.

În dialogul “Timeu” al lui Platon, Solon (630-560 î.Hr.) îi vizitează pe preoții egipteni din Neith pentru a discuta despre istoria Greciei, deoarece, spre deosebire de greci, egiptenii s-au descurcat bine în păstrarea unei înregistrări a istoriei lor timp de secole. Preoții egipteni îi spun lui Solon că nu este prima dată când Grecia aproape că și-a pierdut orice înregistrări ale istoriei, că grecii fuseseră o civilizație avansată înainte de acest ultim potop și că au existat multe potopuri anterioare, de fiecare dată ștergând orice înregistrări ale civilizației anterioare.

Un preot foarte în vârstă îi spune lui Solon că cu câteva secole mai devreme, Atena fusese în conflict cu marea putere a Atlantidei, care a fost apoi distrusă într-o catastrofă.
Preoții egipteni îi povestesc lui Solon cum poporul grec a trecut de la o civilizație avansată la a fi ca niște copii de fiecare dată când treceau printr-o calamitate naturală.

Solon (630-560 î.Hr.) este considerat cel mai mare dintre cei șapte înțelepți ai Greciei și este faimos pentru scrierea codului de legi al Atenei și pentru înființarea Republicii Ateniene care a pus bazele modului în care guvernul și societatea aveau să fie organizate pentru următorii 2500 de ani.

Printre marile fapte ale lui Solon s-a numărat abolirea moratoriului asupra datoriilor. El a interzis vânzarea oamenilor liberi ca sclavi pentru a-și plăti datoriile și a încurajat meșteșugul și industria, știind că acestea se numărau printre cele mai mari expresii ale realizării umane. Acest lucru a propulsat Atena să devină un lider mondial în mestesuguri, arte și științe.

Solon a înființat, de asemenea, Consiliul Areopagului, care era format din aristocrați, selectați pe baza meritelor lor și care serveau consiliul pe viață, Consiliul Areopagului a jucat un rol pozitiv major în politica greacă.

Se spune că, având aceste legi în vigoare, Solon a părăsit Atena pentru 10 ani, deoarece poporul fusese de acord să acorde legilor această perioadă de timp, și a vizitat Egiptul, printre multe alte locuri. Platon avea si el să facă o călătorie similară două sute de ani mai târziu.

Cirus cel Mare din jurul anilor 550 până în 539 î.Hr. a condus o campanie militară recunoscută drept reunificarea poporului iranian, dar a intrat și în teritoriile Lidiei și Ioniei. În aceste zone considerate a fi reunificarea Iranului, el a unit triburile, a stabilit o limbă comună și a promovat științele și industria, contribuind astfel mult ca și constructor al acestor orașe.

Motivul pentru care a intrat în Lidia și Ionia este un caz oarecum controversat, deoarece regele Cresus al Lidiei fusese practic convins de Imperiul Asirian și, de asemenea, de preoții Templului din Delfi că va fi victorios într-un atac împotriva lui Cirus cel Mare, în ciuda faptului că Cirus era gata să lase Lidia și Ionia în pace.

Babilonul a fost ultima cucerire a lui Cirus cel Mare în 539 î.Hr.
Conform lui Charles Tate, autorul cărții „Adevărul despre Platon”, preoțimea babiloniană, condusă de preoții lui Marduk, văzând ce realiza Cirus cel Mare, a decis să-i deschidă porțile Babilonului. Au făcut acest lucru parțial pentru că știau că oricum nu i se vor putea împotrivi, dar și pentru că credeau că îl pot folosi pe Cirus in favoarea lor.

Când Cirus intră în Babilon, îl măcelărește pe regele babilonian și pe toți cei considerați loiali regelui. Dar preoților Marduk li s-a permis să-și vadă de ritualurile zilnice ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Acest lucru se datora faptului că si ei, trădătorii făcuseră anterior un acord cu Cirus cel Mare.

Astfel s-a încheiat domnia Imperiului Babilonian – 1895 – 539 î.Hr. Așa cum se întâmplă adesea odată cu prăbușirea unui imperiu puternic și antic, o mare parte din sămânța acelui imperiu a fost transferată către o nouă gazdă.
Nu cunoastem ce fel de democratie a dus la aparitia si strălucirea imperiului Babilonian, dar cert este că si ea a degenerat in vicii imperiale si s-a văzut aceasta si in trădarea preotilor.

Preoția Marduk era străveche și a ajuns la proeminență în timpul domniei lui Hammurabi (1792-1750 î.Hr.) și a continuat să fie venerată în oraș pe tot parcursul perioadei dominației persane.
Preoția Marduk a crezut întotdeauna în dreptul de a înrobi și de a impozita brutal populațiile din Mesopotamia.

Nu este clar dacă Cirus cel Mare era conștient de ceea ce reprezenta preoția Marduk ca forță globală a răului, cu toate acestea, l-a recunoscut oficial pe zeul Marduk și l-a venerat public în timpul șederii sale în Babilon.

Cu toate acestea, pentru a pune lucrurile în echilibru, niciun rege nu părea să fie liber de această formă de control. Niciun rege babilonian nu a purtat vreodată război sau pace fără a consulta mai întâi oracolele Templului Marduk.
Se pare că de data asta Democratia nu a mai apărut, din cauza Teocratiei.

Acesta a fost exact sistemul pus în aplicare ulterior la Templul lui Apollo din Delfi, în Grecia. De fapt, Marduk este echivalentul lui Zeus și Apollo în Grecia și al lui Horus în Egipt, originar din Babilon. Și templele au fost înființate cu aceste preoții sub această rețea comună.

Este perioada cand evreii au migrat la Babilon in impulsul lor parazitar de a se lipi de un oras cetate prosper si numai bun parazitismului lor tribal. Aici ei au servit ca slujitori ai templelor lui Marduk. Erau renumiti ca foarte evlaviosi, purtau haine numai din fibre vegetale evitand, conform traditiei slujitorilor de temple, să poarte haine din fibre sau piei animale.

Se rădeau in cap cu regularitate si păstrau o tinută umilă, ceea ce le-a inlesnit ascensiunea in tagma slujitorilor de temple si le-a permis apoi să fure majoritatea scrierilor religioase odată cu intrarea persilor in Babilon.
Evreii au fost doar crutati de persi si nu eliberati din sclavia care nu a existat si au părăsit Babilonul ce nu mai constituia o pradă bună pentru parazitismul lor tribal.

Rolele cu scrieri religioase furate din templele babiloniene au devenit mai tarziu sfintele scrieri după care ei si-au incropit Talmudul Babilonian si apoi impreună cu alte scrieri mesopotamiene, siriene si din regiune au incropit Tora.

Una dintre cele mai faimoase profeții făcute de Cultul din Delfi, potrivit istoricului antic Herodot, a fost adresată regelui Cresus din Lidia în 550 î.Hr. Regele Cresus era un rege foarte bogat și ultimul bastion al orașelor ioniene împotriva puterii persane în creștere din Anatolia. Regele dorea să știe dacă ar trebui să-și continue campania militară mai adânc în teritoriul Imperiului Persan.

Potrivit lui Herodot, cantitatea de aur livrată de regele Cresus a fost cea mai mare dăruită vreodată Templului lui Apollo. În schimb, preoteasa din Delfi, cunoscută și sub numele de Oracol, rostea vorbe fără sens, amețită de vaporii de gaz ai prăpastiei. Preoții „traduceau” apoi profeția Oracolului.

Regelui Croesus i s-a spus prophetic: „Dacă Croesus merge la război, va distruge un mare imperiu”. Croesus a fost extrem de bucuros și a considerat victoria sa solidă și a început imediat să lucreze la construirea campaniei sale militare împotriva Persiei. Pe scurt, Croesus a pierdut totul, iar Lidia a fost preluată de perși.
Profetia nu era greșită, ci Croesus a înțeles greșit care mare imperiu va cădea.

Cultul lui Apollo a distrus astfel regatul Lydia, aliat cu grecii, inducându-l în eroare pe regele Croesus. De asemenea, a deraiat rezistența Ioniei la invazia persană, a contracarat intervenția ateniană pentru a ajuta Ionia împotriva Persiei, a încercat să saboteze rezistența greacă în războiul persan și a încurajat războiul sinucigaș peloponesiac lansat în 434 î.Hr.

Preoții din Delfi erau, de asemenea, răspânditori de superstiții oculte.
De exemplu, ori de câte ori populația era mobilizată pentru o anumită acțiune, cum ar fi sprijinul pentru revolta ioniană împotriva Persiei, Cultul din Delfi spunea că se vor întâmpla lucruri teribile dacă atenienii susțineau acest lucru. Oamenilor li se spunea că Apollo va fi foarte supărat și că vor fi dezlănțuite epidemii asupra oamenilor dacă susțineau o astfel de cauză.

Templele lui Apollo erau, de asemenea, cele mai bogate centre bancare din lumea mediteraneană. Acestea finanțau campanii militare, politicieni și carierele generalilor care puteau fi folosiți pentru a le promova agenda.
De unde rezultă ca religia chiar dacă nu conducea pe faăt ca o Teocratie, era totusi o unealtă puternică in determinarea afacerilor de stat.

Două povești care ne dau o idee despre ce fel de zeu era Apollo sunt cele despre Marsyas și Orestes. Într-o poveste, Marsyas și Apollo participă la un concurs muzical jurizat de Muze. Marsyas, un satir frigian, era un interpret expert al instrumentului cu flaute duble cunoscut sub numele de aulos.

Apolo este cunoscut pentru cântatul la liră. Muzele decid că Marsyas este instrumentistul mai bun, însă, în runda finală, Apollo cântă si cu vocea în timp ce cântă la liră, iar Muzele sunt cucerite și, în cele din urmă, îl favorizează pe Apollo.

Întrucât învingătorul decide ce vrea să-i facă adversarului său, Apollo decide să-l jupuiască pe Marsyas de viu, deoarece, tehnic vorbind, era cel mai bun cântăreț, iar Apollo era atât de gelos încât l-a torturat încet până la moarte pe Marsyas.
O unealtă crudă si neiertătoare asa cum reiese din legendă.

Cealaltă poveste bine cunoscută este cea a lui Eschil (524-456 î.Hr.), dinn faimoasa sa trilogie Oreste. În povestea Oreste, există un blestem care îl urmărește pe Agamemnon.
Pentru a avea vreme bună pentru călătorie, Agamemnon își sacrifică fiica, Ifigenia, zeilor. Această crimă declanșează un ciclu teribil de pedeapsă „ochi pentru ochi”, vendetă care va dura ani de zile.

Oreste fiul lui Agamemnon continuă acest ciclu de răzbunare și distrugere. Creaturi cunoscute sub numele de Furii îi chinuie și îi vânează pe cei care au comis o crimă in Războiul Troiei și sunt adăpostiți în templele lui Apollo, care este zeul distanței, al morții, al terorii și al venerației.

În opera lui Eschil, rezolvarea acestui cerc vicios de distrugere este crearea Consiliului Areopagului, consiliul înființat anterior de Solon. unde Eriniile/Furiile își găsesc locul într-o formă nobilă de drept natural, secundară Consiliului Areopagului, care funcționa ca o instanță judecătorească cu Atena drept cap simbolic.

După Solon, a existat o perioadă de tirani care au condus Atena, urmată de perioada democraților greci. Acești democrați greci erau forța cel mai controlată nu numai de moneda persană mereu abundentă, ci și de aparatul de informații al Persiei. Rețineți că Babilonul se afla încă în centrul rețelei Marduk, Apollo și Horus.

În 499 î.Hr., forțele anti-persane s-au revoltat împotriva regelui Darius I. Liderul revoltei, Aristagoras din Milet, a călătorit prin Grecia în căutare de sprijin pentru rebeliune. La Atena, apelul său a fost ascultat, orașul trimițând nave și soldați greci puternic înarmați, rezultând numeroase succese militare.

După aproximativ un an, democrații greci din Atena au început să spună că nu ar trebui să sprijine revolta Ionică, deoarece erau conduși de aristocrați ionieni, prin urmare, democrații greci nu ar trebui să-i sprijine pe acești proprietari de pământuri care, se susținea, își păsa doar de propriile interese. Spre deosebire de democrații atenieni, acești aristocrați ionieni „corupți” erau împotriva conducerii Imperiului Persan și susțineau independența statelor grecești.

Cultul din Delfi a amplificat această frenezie de gloată prin răspândirea superstiției că s-ar întâmpla lucruri rele dacă oamenii ar continua să-i sprijine pe rebelii ionieni.

Ca urmare a pierderii sprijinului atenian, toți bărbații din Milet au fost măcelăriți, băieții castrați pentru a servi Imperiul Persan ca eunuci, iar femeile au fost fie forțate să devină mirese, fie aduse în haremuri, fie obligate să se descurce singure.

Când Mardonius, generalul persan, în 492 î.Hr. (ginerele lui Darius I) a condus o armadă de 600 de nave împotriva Ioniei. În loc să-i înlocuiască pe aristocrații ionieni cu stăpâni persani, Mardonius i-a plasat la putere pe marionii democrați greci, deoarece aceștia erau considerați ca avand un control mult mai eficient cu promisiuni asupra populației.

Consiliul Areopagului, conducerea tradițională a Atenei înființată de Solon, formată din aristocrați, a început, de asemenea, să fie atacat de democrații atenieni.
Așadar, a existat o luptă cu privire la viitorul Atenei, dacă aceasta urma să fie un popor liber sau supuși ai unui imperiu.

Cliesthenes, primul lider democrat al Atenei în 510 î.Hr., a atins puterea nu prin vreo mișcare populară sau luptă de clasă, ci prin finanțarea Cultului lui Apollo. Familia Alcmaeonide a lui Cliesthenes a continuat să domine democrația ateniană timp de aproape o sută de ani, cu sprijinul orașului Delphi.

În 507 î.Hr., Clisthenes a trimis voluntar în Persia semnele tradiționale de supunere, pământ și apă, marcând primul contact oficial între imperialismul persan și democrația greacă, cu o promisiune de vasalitate a Atenei față de regele Darius I.
Se pare ca democratia nu se impaca cu independent suverană.

Ani mai târziu, regele Leonidas al Spartei a primit și el soli din Persia care i-au cerut aceleași semne de supunere. Conform legendei, regele Leonidas a exclamat „Vreți pământ și apă?” și i-a aruncat pe trimisii persani într-o fântână adâncă spre moarte.

Acest lucru a dus la legendara bătălie a celor 300 de oameni ai regelui Leonidas de la Termopile în 480 î.Hr., unde au dus o rezistență incredibilă la atacul Imperiului Persan și sunt amintiți ca războinici eroici împotriva tiraniei până în ziua de azi.

În această perioadă, atenienii aveau să participe și ei la bătălii legendare împotriva perșilor, cum ar fi Bătălia de la Maraton din 490 î.Hr. și Bătălia de la Salamina din 480 î.Hr. Cu toate acestea, în ciuda victoriilor lor legendare împotriva unor șanse incredibile, democrații atenieni au reușit să transforme instigarea politică într-o poziție din ce în ce mai pro-persană sub guvernul familiei Alcmaeonide a lui Clisthenes, ai cărei membri îi includeau și pe Pericle și Alcibiade.

Istoricul Herodot (484-425 î.Hr.) a oferit următoarea relatare a motivelor Persiei pentru înființarea așa-numitelor democrații care să conducă satrapiile sale.
Astfel, democrația greacă nu s-a bucurat nici de prea mult respect din partea lui Herodot, care a trăit în timpul lui Xerxes.

Regele Darius I (550-486 î.Hr.) a reușit să înăbușească revolta ioniană și, prin urmare, a crezut că va fi floare la ureche să cucerească Grecia continentală.
Areopagitii, formați din aristocrația ateniană, se descriau ca fiind partidul Frumosului și al Binelui -„Frumos” în acest caz, referindu-se la ceea ce aparține sufletului.

Pentru areopagiți, grecii nu trăiau într-o națiune sau un imperiu, ci în orașe-stat, comunități independente grupate în jurul unui centru.
Fiecare oraș-stat avea legi diferite, venera zei diferiți, dar erau uniți de limba greacă comună, care a creat fundamentul culturii lor comune sub Homer.

Unul dintre instrumentele folosite de orașele-stat grecești împotriva amenințării Persiei, sub conducerea Consiliului Areopagului, se regăsea în tragediile grecești clasice și în concursurile de tragedie greacă. Aceste concursuri se desfășurau între trei dramaturgi diferiți (selectați cu o jumătate de an înainte), cărora li se cerea să compună câte trei tragedii și câte o piesă de satiră fiecare. Festivitățile tragediei grecești au fost pe locul doi după competițiile atletice olympice și au avut o influență profundă asupra culturii grecești.

În 493 î.Hr., Frinih a pus în scenă drama sa „Cucerirea Miletului în timpul Răscoalei Ioniene”, despre populația masacrată de perși. Drama transmitea un avertisment puternic grecilor de pe continent că soarta ionienilor învinși va fi în curând si a lor dacă nu se pregăteau să-i expulzeze pe perși.

Liderii democrației au interzis-o, iar aceasta a devenit singura piesă cenzurată vreodată în istoria teatrului grec volatil din punct de vedere politic, deoarece „a evocat prea puternic suferința poporului”. Cu toate acestea, probabil adevăratul motiv pentru care piesa a fost cenzurată a fost teama că ar instiga o revoltă a poporului grec împotriva controlului tot mai mare al Persiei asupra vieților lor.

Un alt dramaturg celebru care i-a urmat lui Frinih este Eschil, cunoscut ca cel mai mare tragedian grec.
Eschil va scrie trilogia Oreste și a scris și Perșii, relatând eroismul grecilor în înfrângerea lui Darius I în Bătălia de la Maraton în 490 î.Hr.

După cum am menționat deja, Darius I a fost foarte arogant după ce a supus Revolta Ionică și și-a dat seama că cucerirea Greciei continentale nu va fi dificilă. Bătălia de la Maraton a fost prima bătălie pe care grecii au purtat-o împotriva Persiei și a fost o înfrângere umilitoare pentru Imperiul Persan, unde 10.000 de greci au reușit să învingă 100.000 de perși.

Abia după încă zece ani, Persia va încerca din nou să atace Grecia continentală, de data aceasta sub Xerxes în 480 î.Hr.
Xerxes îl învinsese pe regele Leonidas, dar asta se datora faptului că Leonidas nu a putut organiza decât trei sute de oameni care să-l urmeze, deoarece Sparta trecea și ea prin propriile probleme cu politicieni spartani influenți cumpărați cu monede persane.

Dacă acest tip de corupție nu ar fi pus stăpânire pe sine și regele Leonidas ar fi avut armata completă, ar fi învins, fără îndoială, atacul persan. Bătălia de la Salamina avea să le provoace din nou o înfrângere umilitoare perșilor în anul 480 î.Hr. Conform poveștii, fenicienii, care fuseseră cuceriți, echipau navele Imperiului Persan și au întâlnit navele grecești, doar pentru a trece imediat de partea grecilor.

Piesa „Perșii” avea din nou scopul de a stârni spiritul poporului grec pentru a se opune faptului că era condus ca un stat vasal de către perși. Piesa îi învăța pe oameni că nu era nevoie să se încline în fața unui sistem inferior, bazat pe subjugare și jaf.

Cât de mult a afectat victoria de la Maraton moralul politic al grecilor se poate observa din faptul că epitaful ales de Eschil, scris patruzeci de ani mai târziu pe piatra sa funerară, nu spunea nimic despre piesele sale care îi garantau nemurirea sau despre viața sa ca organizator politic pentru Areopagiti, ci doar că luptase la Maraton.

Cu această victorie, Grecia era acum în ofensivă și se pregătea să recucerească Ionia și să ajute la eliberarea Egiptului. Această forță a unit pentru prima dată cele mai puternice două orașe din Grecia, Atena și Sparta, într-o alianță cunoscută sub numele de Liga Deliană, fondată în 478 î.Hr.

Între 461 și 429 î.Hr., Pericle avea să fie conducătorul democrației ateniene. De fapt, Pericle, considerat în mod fals arhitectul Epocii de Aur a culturii ateniene, a făcut multe pentru a distruge faptele bune ale Atenei și pentru a sabota cauza anti-persană. Pericle a rupt alianța Ligii Deliană și a condus Grecia în Războiul Peloponesiac, punând grecii împotriva grecilor în loc de grecii împotriva perșilor. Sub conducerea lui Pericle, Atena a devenit din ce în ce mai imperialistă și a început să experimenteze un declin agricol și industrial, iar economia sa avea de suferit din cauza acestuia.

Atena, sub conducerea lui Pericle, a răspuns la această criză economică nu prin creșterea accentului pus pe progresele științifice și industriale, ci mai degrabă prin intensificarea jefuirii imperiale a altor orașe-stat ateniene, care erau tratate din ce în ce mai mult ca vasali ai Atenei.

Evident, Sparta nu avea de gând să fie de acord cu acest lucru, iar acest lucru a destrămat alianța foarte importantă a Ligii Deliene, ceea ce a dus la Războiul Peloponesiac.

Pericle a condus de fapt Atena în primii doi ani ai Războiului Peloponesiac împotriva Spartei. Deci, este clar că Pericle a fost un sabotor masiv al cauzei grecești împotriva Persiei.
Războiul Peloponesiac a avut greci luptând contra greci, între 431-404 î.Hr., durând aproape treizeci de ani.

Pericle este, de asemenea, cel care i-a introdus în Atena pe infamii sofiști, lucru pe care Platon l-a demascat în scrierile sale, în special în dialogurile lui Gorgias și Protagoras, ca să nu mai vorbim de personajul lui Trasimah din “Republica”. Niciunul dintre aceste personaje nu era o ficțiune creată de Platon, ci erau, de fapt, sofiști de frunte ai vremii lor.

În “Dialoguri”, Platon arăta unde se aflau adevăratele valori morale ale acestor oameni. De fapt, Gorgias a fost cel responsabil pentru încurajarea lui Alcibiade să se angajeze în atacul sinucigaș la Siracuza, care a dus la prelungirea Războiului Peloponesiac cu încă treisprezece ani.

Pentru un anumit preț, acești sofiști străini ofereau oricărui atenian care își dorea ca copiii săi să prospere în administrația orașului, învățându-i să folosească retorica și „sofistica”, care era pur și simplu arta de a face un argument mai slab să pară mai puternic. Sofistica promitea o cale rapidă către succesul în guvernare și era puternic promovată de consilierul principal al lui Pericle, Anaxagoras.

Nu este surprinzător că sofiștii erau, de asemenea, împotriva cauzei anti-persane. Deoarece Persia nu avusese succes în atacurile sale din exterior, strategia se schimbase, astfel încât Grecia să se autodistrugă din interior, punând grecii împotriva grecilor. Vezi si https://ioncoja.ro/sofistii

În 417 î.Hr., Atena era suficient de puternică pentru a pune capăt războiului, dar a fost subminată de deciziile unui om pe nume Alcibiade. Platon îl prezentase pe acest Alcibiade în mai multe dialoguri ca un tânăr promițător pe care Socrate încerca să-l organizeze, dar nu a reușit să se sustragă influenței sofiștilor. Alcibiade avea să urmeze sfatul lui Gorgias de a invada Siracuza, deoarece acest lucru i-ar fi adus faimă și avere. Siracuza era cunoscută pentru vastele sale comori, iar la acea vreme Atena era falimentară, în mare parte din cauza costisitorului Război Peloponesiac.

Atenienii au susținut cu entuziasm invazia Siracuzei și nu l-au băgat în seamă pe generalul lor Nikias, care este prezentat în dialogul lui Platon, Laches, în care discută despre semnificația curajului cu Socrate. Expediția lui Alcibiade a dus la decimarea armatei și a marinei ateniene, zeci de mii de atenieni murind de foame în peșteri ca captivi ai Siciliei. Această pierdere masivă a fost suficientă pentru a menține Războiul Peloponesiac încă 13 ani.
Subversiunea persană i-a adus pe greci într-un colaps administrat chiar de ei.

Platon s-a născut în 427 î.Hr., așadar la patru ani de la începutul Războiului Peloponesiac și era un tânăr când războiul se încheie în 404 î.Hr. Atena este considerată pierzătoarea războiului, însă acest lucru a avut mult de-a face cu amiralul Lysander al Spartei, care a încheiat o alianță cu perșii, pecetluind victoria Spartei și punând capăt conflictului.

Ulterior, cei Treizeci de Tirani, aleși de Lysander, sunt puși în funcțiune ca nou guvern atenian.
De aici apare legenda mult uzitată că după Democratie urmează Tirania.

Relatările istorice spun că domnia celor Treizeci de Tirani, care a durat doar aproximativ opt luni, a fost atât de oribilă încât a făcut ca Războiul Peloponesiac să pară palid în comparație. Numeroase execuții și lupte interne brutale au avut loc, slăbind și mai mult o Atenă învinsă.
Atena era invinsă insă democrată, cu o democratie sponsorizată occult de persi, care vedeau in democratie regimul cel mai usor de cumpărat si manipulat.

Platon trăiește ca un tânăr în tot acest timp și, pe la vârsta de aproximativ douăzeci de ani, îl întâlnește pe Socrate, care se numără printre puținii lideri rămași ai forței anti-persane. Socrate, printre alții, conducea eforturile de a reînvia tradiția de construire a orașelor a lui Solon.

Educația lui Socrate în material afacerilor publice provenea, fără îndoială, de la tatăl său, care era un prieten apropiat al lui Aristide cel Drept, conducătorul Areopagitilor atenieni (Consiliul Areopagului). Socrate însuși era strâns asociat cu familia Aristide și acționa ca tutore al nepotului său.

Există multe critici conform cărora Platon și Socrate erau pur și simplu filozofi care au vorbit/scris mult, dar nu au participat niciodată la lupta politică din Atena. Acest lucru este departe de adevăr.
Un exemplu a avut loc în 406 î.Hr., cu doi ani înainte de înfrângerea Atenei în războiul peloponesiac.

Conon, un important militar democrat din Atena și un mercenar al Persiei, a acuzat întregul stat major atenian de generali militari de crima de a refuza să-i ridice pe soldații naufragiați în urma bătăliei de la Arginusae. Adevărul era că, dacă ar fi făcut acest lucru în mijlocul apelor furtunoase, restul echipajului ar fi fost pus în pericol major. Aceasta nu a fost altceva decât o tentativă de lovitură de stat militară din partea lui Conon, care cerea executarea tuturor militarilor atenieni de frunte.

Socrate, care își îndeplinea mandatul prin rotație ca președinte al Adunării Ateniene, a oprit procesul, declarându-l o încălcare a legilor Atenei și a refuzat să supună problema la vot. Cu toate acestea, partidul democrat i-a condamnat ilegal pe generali la moarte a doua zi. Conducerea militară a Atenei a fost distrusă, ceea ce a deschis calea pentru o victorie spartană susținută de perși asupra Atenei în mai puțin de doi ani.

Iar noi mai credem că Atena s-a bucurat in acele vremi de o Democratie fericită si sănătoasă, democratia nu s-a ridicat niciodată la inăltimea promisiunilor sale.
Pentru a oferi un context mai personal al ceea ce Platon a întâmpinat în tinerețe, iată câteva fragmente din Scrisoarea a VII-a.

“În tinerețe, am trecut prin aceeași experiență ca mulți alți bărbați. Mi-am imaginat că, dacă, la începutul vieții, aș deveni propriul meu stăpân, ar trebui să mă angajez imediat într-o carieră politică. Și m-am trezit confruntat cu următoarele evenimente în treburile publice ale propriului meu oraș.

Constituția existentă fiind în general condamnată, a avut loc o revoluție, iar cincizeci și unu de oameni au ieșit în față ca conducători ai guvernului revoluționar, și anume unsprezece în oraș și zece în Pireu – fiecare dintre aceste organisme fiind responsabil de piață și de problemele municipale – în timp ce treizeci au fost numiți conducători cu puteri depline asupra afacerilor publice în ansamblu.

Unii dintre aceștia erau rude și cunoștințe de-ale mele și m-au invitat imediat să particip la acțiunile lor, ca la ceva ce aveam dreptul. Efectul asupra mea nu a fost surprinzător în cazul unui tânăr. Am considerat că, desigur, vor conduce statul astfel încât să-i scoată pe oameni dintr-un mod de viață rău într-unul bun. Așa că i-am urmărit foarte atent pentru a vedea ce vor face.

Și văzând că în scurt timp au făcut ca fostul guvern să pară, prin comparație, ceva prețios precum aurul – căci, printre altele, au încercat să-l trimită pe un prieten de-al meu, bătrânul Socrate, pe care nu m-aș sfii să-l descriu ca fiind cel mai integru om al acelor vremuri, împreună cu alte persoane, fie că dorea, fie că nu, să împărtășească vina conduitei lor; dar acesta nu a vrut să-i asculte, riscând toate consecințele în loc să devină părtaș la faptele lor nelegiuite.
Văzând toate aceste lucruri și altele de același fel la scară considerabilă, am dezaprobat procedurile lor și m-am retras din orice legătură cu abuzurile vremii.

Nu mult după aceea, o revoluție a pus capăt puterii celor Treizeci de Tirani și formei de guvernare de atunci. Și încă o dată, deși cu mai multă ezitare, am început să fiu mișcat de dorința de a participa la treburile publice și politice. Ei bine, chiar și în noul guvern, oricât de instabil ar fi fost, s-au produs evenimente pe care le-ar fi privit în mod natural cu dezaprobare și nu a fost surprinzător faptul că, într-o perioadă de revoluție, unele persoane au aplicat pedepse excesive adversarilor politici, deși cei care se întorseseră din exil la acea vreme au dat dovadă de o răbdare considerabilă.

Dar încă o dată s-a întâmplat ca unii dintre cei aflați la putere să-l aducă pe prietenul meu Socrate, pe care l-am menționat, în fața unei instanțe judecătorești, aducând împotriva lui o acuzație extrem de nedreaptă și una extrem de nepotrivită în cazul său: căci, sub acuzația de impietate, unii dintre ei l-au urmărit penal, iar alții l-au condamnat și l-au executat chiar pe omul care nu a vrut să participe la arestarea nedreaptă a unuia dintre prietenii partidului aflați atunci în exil, în momentul în care ei înșiși se aflau în exil și nenorocire.

Pe măsură ce observam aceste incidente și oamenii implicați în treburile publice, legile și obiceiurile, cu cât le examinam mai atent și cu cât înaintam în viață, cu atât mi se părea mai dificil să gestionez corect treburile publice. Căci nu era posibil să fii activ în politică fără prieteni și susținători de încredere; și să-i găsesc la îndemână nu era o chestiune ușoară, deoarece treburile publice din Atena nu erau conduse în conformitate cu moravurile și practicile părinților noștri; și nici nu exista o metodă simplă prin care să-mi fac noi prieteni.

Și legile, scrise și nescrise, erau modificate în rău, iar răul creștea cu o rapiditate uimitoare. Rezultatul a fost că, deși la început fusesem plin de un impuls puternic către viața politică, pe măsură ce priveam cursul lucrurilor și le vedeam măturate în toate direcțiile de curenți contradictorii, capul meu a început în cele din urmă să înoate; și, deși nu am încetat să caut să văd dacă exista vreo posibilitate de ameliorare a acestor simptome și a cursului general al vieții publice, am amânat acțiunea până când se va ivi o ocazie potrivită.

În cele din urmă, mi-a devenit clar, în ceea ce privește toate comunitățile existente, că erau toate prost guvernate. Căci legile lor au ajuns într-o stare aproape incurabilă, decât printr-o reformă extraordinară, susținută de noroc. Și am fost nevoit să spun, lăudând adevărata filozofie, că prin aceasta oamenii sunt capabili să vadă ce este cu adevărat dreptatea în viața publică și privată. Prin urmare, am spus, nu va exista încetare a relelor pentru fiii oamenilor, până când fie cei care urmează o filozofie dreaptă și adevărată nu vor primi puterea suverană în state, fie cei aflați la putere în state, printr-o anumită dispensație a providenței, nu vor deveni adevărați filozofi.”

Ceea ce se desprinde din această scrisoare este că, în ciuda faptului că societatea ateniană avea o constituție bună, o fundație bună care se baza pe legile lui Solon, a existat totuși o degenerare în tiranie, corupție și guvernare de gloată.

Așadar, Platon se confruntă cu acest lucru și, ca tânăr, se gândește: „Ce pot face în privința asta?” Încă de la o vârstă atât de fragedă, Platon avea capacitatea de a vedea în viitorul îndepărtat și știa că nu putea face nimic în acel moment care să schimbe rezultatul pe care încerca să-l prevină. Atena ajunsese într-un punct atât de decăzut, încât situația necesita nu doar o intervenție majoră, ci și multă muncă.

Era nevoie de o reformă educațională totală în acest moment, deoarece exista o criză atât de mare în gândire, pe care sofismul o provocase în mare măsură.

În acest moment, Platon decide că aceasta va fi misiunea vieții sale. Nu ca o idee romantizată de revoluție, în care trebuie doar să conduci masele, căci Platon a înțeles că, dacă nu ai un grup calificat de gânditori pentru a conduce o astfel de revoluție, aceasta ar aduce doar o baie de sânge și mai mult haos.

În 403 î.Hr., Cei Treizeci de Tirani sunt expulzați și are loc o campanie în 401 î.Hr. pentru o grupare de forțe ateniene și spartane anti-persane pentru a-l sprijini pe Cirus cel Tânăr, fratele regelui Persiei, Artaxerxes, și, prin urmare, moștenitorul tronului persan. Această campanie a devenit cunoscută sub numele de Cei Zece Mii, alcătuită în mare parte din soldați spartani.

Se spera că Cirus cel Tânăr îl va detrona pe Artaxerxes și va conduce Persia ca o continuare a ceea ce se credea a fi moștenirea de drept a lui Cirus cel Mare, un constructor de orașe, cultură și industrie și nu un distrugător, jefuitor sau înrobitor.
Dorința lui Cirus cel Tânăr era să coexiste pașnic cu Grecia.

Interesant este că Xenofon, care este unul dintre studenții de top ai lui Socrate, Platon și Xenofon au fost cei doi elevi vedetă ai lui Socrate, scrie o relatare istorică cunoscută sub numele de Anabasis.
Acest lucru este relevant cu atât mai mult cu cât Xenofon este și unul dintre soldații celor Zece Mii care îl însoțesc pe Cirus cel Tânăr în lupta împotriva lui Artaxerxes în inima teritoriului persan.

Xenofon scrie în Anabasa sa că i-a cerut sfatul și permisiunea lui Socrate de a se alătura expediției și dacă i se părea o idee bună. Xenofon a fost apoi trimis într-o misiune de informații la Templul din Delfi.

Din păcate, Cirus cel Tânăr este ucis în Bătălia de la Cunaxa, după ce a luat decizia fatală de a intra singur în luptă. Armata celor Zece Mii a câștigat bătălia, dar a pierdut războiul. Acum nu mai exista nicio speranță ca un rege filosof persan să poată fi plasat pe tronul persan.

După căderea lui Cirus cel Tânăr, a urmat haosul, deoarece nu era clar dacă armata ar trebui să se îndrepte oricum spre Babilon sau să se retragă înapoi în Grecia pentru a formula un plan de contingență.
Meno, care este inclus în dialogul lui Platon cu același nume, organizează ca toți generalii spartani și greci, precum și toți căpitanii celor Zece Mii, să fie invitați ca „prieteni oaspeți” ai soldaților perși care îl susțineau pe Cirus și luptaseră alături de greci. Trebuiau să ajungă la un consens cu privire la continuarea campaniei în Babilon sau nu.

Trebuie menționat că, pentru greci, un „prieten oaspete” este considerat o promisiune sacră din partea gazdei că nu se va face niciun rău atâta timp cât acele persoane rămân ca oaspeți, iar încălcarea unui astfel de pact era considerată una dintre cele mai grave încălcări ale legii zeilor. Dar perșii nu sunt greci, iar pactul a fost rupt. Chiar acei bărbați perși alături de care spartanii și grecii luptau în luptă timp de săptămâni întregi i-au măcelărit pe generali în mijlocul mesei lor. Și Meno a fost cel care a organizat toate acestea împreună cu bărbații perși.

Potrivit lui Xenofon, Meno este apoi trimis în Babilon și torturat încet – se spune – chiar mai mult decât orice alt captiv. Este probabil ca perșii să se fi întors împotriva lui, deoarece credeau că cineva capabil de această trădare cea mai rușinoasă nu era genul de om în care puteau avea încredere.
Menon și Conon au fost cei mai mari agenți trădători, cumpărați de Imperiul Persan la Atena la acea vreme.

În acest moment, armata celor Zece Mii era ca un corp lăsat fără cap. Din fericire, un grup de tineri a preluat conducerea forței dezorganizate, iar Xenofon se număra printre ei. Prin intermediul acestei noi conduceri, cei zece mii au fost conduși la întoarcerea în siguranță în Grecia, intr-o călătorie de 2600 km printr-un teritoriu persan ostil.

În dialogul lui Platon cu Menon, Menon este numit „prieten oaspete al marelui rege”, ceea ce era un mod politicos de a spune un agent persan, și discută cu Socrate dacă virtutea poate fi învățată. În acest dialog, Socrate îi arată lui Menon cum chiar și un copil pe care Menon îl ține ca sclav poate descoperi dublarea pătratului, demonstrând că sclavul nu era într-adevăr inferior lui Menon, care nu era capabil să rezolve problema.

Anitas, care este un prieten apropiat al lui Menon, apare și el în dialog. Platon nu a scăpat de la cunoștință faptul că Anitas a fost principalul acuzator al lui Socrate, acuzându-l pe Socrate că ar fi corupt tinerii, ceea ce a dus la execuția lui Socrate.

Nu este o coincidență faptul că trădătorul Meno este asociat și cu Anitas, principalul acuzator al lui Socrate, și sugerează că o mare parte din această opoziție organizată la adresa lui Socrate a fost cumpărată de perși. Că asa se procedează in democratie.

În 399 î.Hr., la doi ani după căderea lui Cirus cel Tânăr, Anitas și alți doi membri ai facțiunii democratice grupate în jurul amiralului Conon, au adus acuzații împotriva lui Socrate pe motive de impietate și corupție a tinerilor. Platon scrie despre procesul lui Socrate în dialogul intitulat Apologie.

Astfel, numeroasele calomnii “populare” care afirmă că Socrate este doar un filosof detașat sau că Platon este un susținător al tiraniei sunt ușor de infirmat atunci când ne facem timp să analizăm acțiunile lor în istorie. Și, în ciuda condamnării lui Socrate drept „corupător al tinerilor” pronunțată în frenezia conducerii gloatei, el a respectat verdictul, în ciuda oportunităților de a evada din captivitate, unde a fost ținut mai bine de o lună, Socrate a băut cu demnitate cucuta, care i-a cauzat moartea la vârsta de șaptezeci și unu de ani.

Prin acceptarea de către Socrate a unui verdict atât de nedrept, acesta a scos în evidență teribila nedreptate care decurge din conducerea gloatei, conducerea prin opinia populară, care poate lua cu ușurință forma unei specii vicioase de tiranie asupra sa. Când frenezia conducerii gloatei este la apogeu, este cea mai distructivă formă de tiranie care poate fi dezlănțuită asupra unei societăți intregi.