Un interviu de acum 10 ani realizat de Virgiliu Gheorghe Vlăescu cu profesorul Ilie Bădescu, parcă neatins de trecerea timpului dar încă mai valoros, prin actualitatea sa, a fost publicat de partenerii noștri de la Cultura Vieții și considerăm de mare folos preluarea lui spre folosul duhovnicesc al cititorilor ActiveNews:

Profesorul Ilie Bădescu este unul dintre cei mai importanți sociologi români după ’90. Autor prolific, dar și un profesor foarte iubit de studenții săi, fost președinte al Asociației Sociologilor din România, în prezent director al Institutului de Sociologie al Academiei Române, domnul profesor Ilie Bădescu este și un aristocrat al spiritului creștin. Mărturia sa este a unei înțelegeri profunde a mesajului evanghelic, ceea ce dovedește încă o dată că divorțul dintre știință și credință apare doar atunci când ideologia își spune cuvântul sau când demersul științific este unul al mediocrității și oportunismului. Dar Dumnezeu ne așteaptă să-L aflăm și să ne întoarcem la El, după cum s-a întâmplat și cu Profesorul Ilie Bădescu, în urmă cu douăzeci de ani…

– Domnule profesor, ați fost dintotdeauna tot atât de apropiat de Biserică pe cât sunteți astăzi?

– E foarte curioasă biografia intelectualului în general, iar a intelectualului român în particular. Lumea în care m-am format, copil fiind, a fost o lume de oameni credincioși. Datorez enorm bunicii mele, care era o femeie extrem de bisericoasă, și prin ea mergeam și eu aproape Duminică de Duminică la slujbele din sat. După care a urmat o foarte ciudată îndepărtare a mea de Biserică.

Cred că o astfel de opțiune este de inspirație luciferică – ceea ce s-a întâmplat, de altfel, și cu lumea modernă, tot de această inspirație luciferică ține, iar cele mai expuse sunt mințile tinere. Programul cel mai pervers de câștigare a minților tinere este invitația la orgoliu, la părerea de sine. În momentul în care, să spunem, crezi că ești cel mai deștept, în momentul acela riscul ca un tânăr să alunece este foarte mare. Și bineînțeles că am alunecat în această îndepărtare, cădere, distanțare de Biserică; altminteri spus, pierdere a legăturii cu Biserica, ajungând la acea nesimțire, „indiferență împietrită”, cum spune Sfântul Ioan Gură-de-Aur.

Am trăit în acest întuneric până la momentul în care, prin 1992, am avut o anumită experiență. O criză teribilă, brusc survenită chiar în timpul în care țineam un curs interesant; aveam foarte mulți studenți la curs. După aceasta, iar s-a întâmplat ceva pe care nu pot să-l explic, adică revenirea mea în Biserică. Și această revenire a fost puternică și fără nici un fel de poticnire. Am înțeles că întotdeauna Dumnezeu ne caută, ne cercetează și ne atrage la El, dar fără să forțeze întrucâtva libertatea noastră. Am avut tot timpul sentimentul – și în acest mod am interpretat dimensiunea apofatică – că Dumnezeu se apropie de om prin retragere. Deci nu vine, cum să spun, agresiv asupra lui, ci îl lasă pe om să înainteze. Și atunci, Dumnezeu are grijă de noi, dar în funcție de puterile noastre.

Foarte multă cerneală a curs ca să se explice momentul în care omul se întoarce la Dumnezeu – în care, altminteri spus, se petrece regăsirea ta în relație cu Dumnezeu. Și regăsirea aceasta este confirmată de momentul în care tu ajungi să mergi regulat la biserică, Casa și locul în care Dumnezeu te cheamă, și, în al doilea rând, când cunoști lucrul acesta minunat pe care îl reprezintă rugăciunea. Cea mai puternică lucrare, o experiență spirituală, pe care eu am trăit-o în tot intervalul acesta este rugăciunea. Am spus întotdeauna și celor tineri cu care am discutat să nu piardă din vedere această putere, acest potențial extraordinar. Rugăciunea este extraordinar de puternică – și rugăciunea individuală, și rugăciunea în comuniune, adică în cadrul Dumnezeieștii Liturghii. În manifestarea liturgică regulată, sistematică, rugăciunea te întărește în fața multor încercări și în fața multor primejdii – este o experiență pe care eu am trăit-o și asupra căreia pot să depun mărturie…

Deci eu am cunoscut iadul, am căzut în acest infern al nesimțirii împietrite față de Dumnezeu, care face ravagii în Occident în momentul de față, și care amenință și lumea tânără românească – lume foarte expusă la tot felul de rătăciri, între care cea mai gravă este această cădere în indiferență față de Dumnezeu, față de credință, față de religie. Asta este, după părerea mea, cea mai mare primejdie în fața minții tânărului de astăzi.

„Schimbarea lumii trebuie să înceapă cu schimbarea ta”

 – Ce aduce această cădere în viața lui?

– În primul rând, căderea survine în momentul în care el îmbrățișează civilizația de tip modern, de tip postmodern, care este una ruptă de Dumnezeu; o civilizație care a încercat să-și rezolve problemele prin strategii istoriciste, imanentiste, solipsiste, centrate pe eul omului, care a pierdut puterea de a se deschide, care L-a pierdut pur și simplu pe Dumnezeu. O civilizație închisă, care nu este dialogală, deși în mod paradoxal este obsedată la nivelul discursului ideologic de ideea deschiderii, de ideea de dialog; dar omul civilizației postmoderne nu dialoghează cu nimeni, nici chiar cu el însuși, pentru că nu mai poate – se mișcă în cerc închis, cercul propriului eu.

După părerea mea, opțiunea aceasta de tip civilizațional este cauza principală a ruperii de Dumnezeu, a înstrăinării tânărului în toate epocile, dar mai cu seamă în epoca aceasta postmodernă. E o forță teribilă. Noi ignorăm forța stihială a civilizației de tip modern, bazată pe idolatria consumului, pe dorință, pe idolatria ideologiilor – credința oarbă într-o ideologie, fie că e vorba de comunism, de marxism, de liberalism și așa mai departe. Acestea sunt structuri de gândire care au o funcție și o putere relativă. Ele sunt îmbrățișate ca și cum ar fi dumnezei. Și din această opțiune derivă multe din rătăciri, iar cea mai teribilă este căderea în nesimțirea împietrită, când s-a împietrit sufletul. Atunci ești mort: opțiunea ta este pentru materie.

Iar instrumentele și tehnicile prin care ești chemat la această opțiune sunt multiple. Uite, televiziunile, de exemplu, sunt o asemenea tehnică, sau cultura mall-ului – invitația la stilul acesta de viață bazat pe prioritatea obiectului, și nu a persoanei. Sunt tehnici la care individul are acces cotidian, clipă de clipă, ceas de ceas – acces atât de comun, atât de curent și de insidios, atât de prezent, încât aproape că nu mai are loc să opteze, nu mai găsește alternativă.

Puterea „statului magic” este extraordinară. Noi am intrat sub această dictatură a statului magic, care a început cu una dintre cele mai teribile revoluții, și cea mai primejdioasă, care a fost revoluția sexuală. Or utilizarea acestor puteri ale trupului – care sunt puterile perisabile ale lucrului mort –, utilizarea puterilor trupului împotriva sufletului este o tehnică diavolească, cea mai eficientă pentru devierea omului. Fiindcă acolo sunt promisiunile prin plăceri, acolo sunt toate. Din momentul în care pornografia devine dominatoare, stăpânește spațiul intim, privat, relația bărbatului cu femeia; forțele sufletești ale omului sunt confiscate de aceste puteri demonice ale statului magic. Și atunci omul nu-și mai aparține. Din clipa aceea, el nu mai are controlul propriei sale persoane. E înconjurat de alte forțe.

– Cum vedeți ieșirea?

– Singura cale de ieșire, după părerea mea, este adusă prin cultura credinței și a vieții. La cultura vieții noi putem căuta. Fără îndoială, sunt diverse căi de întoarcere de la moarte la viață ale omului modern – pentru că acesta a murit sufletește, după cum spune Tolstoi, este „cadavru vertical” – și cea mai sigură este calea credinței. Nu văd o cale mai sigură decât calea prin credință. De aceea este extrem de importantă nu numai „strategia” liturgică a Bisericii, ci și strategia ei misionară, fiindcă omul trebuie întâlnit, trebuie căutat și pe stradă. Și, ca să-l cauți pe stradă – să-l cauți, altminteri spus, în momentele neconvenționale –, pentru asta trebuie ca tu însuți, cu adevărat, să fii următor al lui Hristos. Adică să devii propovăduitor, să devii apostol. După părerea mea, lucrul cel mai important este funcția de apostolie a credinciosului. Fiecare trebuie să-și asume o asemenea funcție, adică să-L propovăduiască pe Hristos în toate formele cu putință. Și atunci crește puterea Bisericii – în fond, asta înseamnă Biserica: suntem noi, toți, Trupul lui Hristos.

Dacă însă creștinul cade în capcana schizoidiei – este una la biserică și alta după ce a ieșit de la Liturghie – atunci el nu mai devine o forță pentru restaurarea și regăsirea celorlalți. Din contră, este o forță vicleană. Prin urmare, el trebuie să fie una în cuvânt și faptă. Una în Dumnezeiasca Liturghie și același după Dumnezeiasca Liturghie. Trebuie armonizată viața cotidiană cu învățătura evanghelică. Nu se poate altfel. Dacă el nu face din ciclul acesta al Evangheliei ciclul vieții lui, al biografiei lui, atunci nu are nici o putere – și nu-l urmează nimeni.

De aceea, cred că schimbarea lumii trebuie să înceapă cu schimbarea ta, cu tine însuți. Așa cum ne spune Mântuitorul în pericopa evanghelică a femeii lapidate – când le spune tuturor să lovească cu piatra cel care nu are nici un păcat, și în momentul acela, mustrați fiind de cuget, au lăsat toți pietrele și au plecat. Cu asta începe, când te poți uita înlăuntrul tău și vezi cât ești de păcătos și cât ai de lucru cu tine – atunci începe schimbarea lumii, acolo începe întotdeauna transformarea universală a existenței: cu tine, cu transformarea ta se petrece un lucru de incidență universală, cosmică, astrală.

De aceea nu e mai important un savant care a luat un premiu Nobel, cum spune Petre Țuțea, decât o țărancă analfabetă care se roagă. Cu ea începe transformarea lumii la scară universală – nu cu savantul, cu ăla nu se întâmplă nimic, e în moarte. El poate să fie pentru ceilalți mărturia morții.

 – Da, dar un savant care a luat premiul Nobel, cum ar fi trebuit să-l ia Paulescu, și are și credința lui Paulescu, poate schimba și o lume.

– Atunci poate schimba și o lume.

„Moartea e moarte, nu este alternativă la viață!”

 – Până la urmă, cum a fost percepută de comunitatea științifică întoarcerea dumneavoastră la credință și mărturia pe care o dați în mediul universitar?

– Sigur, sunt oameni care au înțelegere și consimt la tipul acesta de experiență. Sunt însă foarte mulți care o privesc ca pe-o ciudățenie, adică nu sesizează încordarea gândului celui care vrea să aducă în actul de cunoaștere această nouă unitate între știință și credință. Și atunci îl văd ca pe un om care e și el pe-acolo, care trebuie tolerat. Ei aplică strategia „multiculturalismului”. Adică: ,,Domnule, este și ăsta, sigur că da, îl lăsăm deocamdată – dar totuși să fim atenți asupra lui, că s-ar putea să fie un fundamentalist periculos, care nu este în conformitate cu corectitudinea politică, că uite, nu-i de acord cu homosexualii, cu pornografia, cu nu știu ce. Și atunci trebuie să fim atenți, că are alunecări fundamentaliste”. Deci sunt și dintre aceștia.

– Că tot ați adus vorba despre homosexuali, de curând a fost un întreg scandal legat de faptul că, de câțiva ani, în Liceul „George Coșbuc” din București se face propagandă homosexuală. Sunt deja copii care sunt influențați și care sunt solidari cu „destinul gay-lor”, alții care sunt timorați și nu spun acasă, pentru că o reacție a părinților le poate crea necazuri la școală… În ce măsură se justifică – inclusiv din punctul de vedere al libertății – să vii într-o țară ca a noastră, cu tradiția ei, și să începi să faci propagandă „gay” în numele diversității?

– Nu se justifică, pentru că, vedeți, această propagandă bizară este contrară programului oricărui principiu de ordin pedagogic. Și asta în privința scopului pentru care funcționează unitățile școlare, care sunt constituite pentru un program de instruire. Programele formative pot să fie eventual adiacente, corelative programelor de instruire – și, în general, ele sunt cumva libere, deci nu pot să devină program al școlii. După opinia mea, o școală care adoptă un asemenea program încalcă legea.

– Cum erau comuniștii prin anii ’40…

– Exact, cei care mai ieri erau în ilegalitate, acum organizează marșuri, parade și încearcă să se impună la nivelul tuturor instituțiilor, ca și cum s-ar încerca instaurarea unui nou tip de totalitarism.

În ceea ce privește apariția propagandei gay în sistemul de învățământ românesc, cred că problema este legată de opțiunea fermă a instituțiilor statului. Dacă în modul de concepere și de organizare a politicilor școlare nu sunt principii ferme, clare, atunci pot apărea asemenea alunecări. Eu, de pildă, sunt un credincios, dar la cursul meu de istoria sociologiei nu predau convingerile mele de credință, ci țin cursul de istoria sociologiei. Pentru asta sunt chemat acolo. Sigur că îl gândesc într-un asemenea mod încât să atrag atenția asupra unui caracter mai cuprinzător al cunoașterii în sociologie, datorat marilor sisteme sociologice, dar nu pot să deviez. Când îl prezint pe Max Weber, îl prezint pe Max Weber. În momentul în care aș veni cu asemenea chestiuni adiacente la o programă școlară, aș încălca legea.

Astfel de lucruri sunt însă posibile dacă instituțiile statului nu sunt eficiente, dacă nu sunt clare în ceea ce privește opțiunea pentru o concepție pedagogică de formare a tineretului. Dacă noi vrem, prin politica statului, să creăm un tineret receptiv la familia heterosexuală, capabilă de procreare, atunci sigur că eu nu pot să consimt ca școală, de pildă, să promovez „familiile” de alt tip, care contrazic modelul familiilor heterosexuale – decât dacă admit că asta nu e o problemă a statului român. Dacă nu e o problemă a statului român, atunci da. Deocamdată vedem exact care este problema statului român.

Deci avem în față o chestiune foarte serioasă. Nu există nici o dezbatere publică pe această temă în momentul de față, și din cauza aceasta există și o asemenea confuzie. Pentru că cei care ar trebui să organizeze o dezbatere publică sunt timorați (mă refer la instituții, la cultura instituțională), iar în rest cei care promovează aceste modele socotesc că sunt „modele alternative”. Dar nu e un „model alternativ”, după cum moartea nu poate fi o alternativă la viață. Moartea e moarte, nu este alternativă la viață. E moarte, e sfârșitul vieții. Dacă nu e familie heterosexuală, înseamnă că nu e familie; nu are una dintre funcțiile fundamentale ale familiei, care este procrearea, nașterea de copii.

Adică are nevoie statul român să aibă copii, sau nu are? Dacă nu are, atunci sigur că se poate dispensa de politica în domeniul ăsta. Dar dacă are nevoie de copii, are nevoie de soldați, are nevoie de plătitori de impozit și celelalte, atunci totuși trebuie să aibă grijă de familia heterosexuală. Este o problemă-cheie în orice sistem, una dintre problemele care trebuiesc discutate la nivel de politică a statelor. Or, în clipa de față, ciudățenia este că sunt state care se abat de la acest principiu. Adică știm foarte bine că sunt legi care creează confuzie, adică duc la o stare de confuzie și de anarhie într-o societate – și atunci, într-un asemenea stat, sigur că este foarte greu să lupți împotriva acestor curente ale disoluției.

„Lumea se găsește în momentul acesta într-o criză de mame”

Părerea mea este că, și în aceste situații, tot prin credință vine salvarea. Tot prin cultura credinței, adică tot opțiunea către cultura vieții. Noi nu am definit foarte bine ce înseamnă și despărțirea asta între cultura vieții și cultura morții. Noi credem, de exemplu, că stilurile de viață care se bazează pe consum și pe plăceri sunt „adevărata viață”. Nu este adevărat! Acolo e moartea. Dar toate lucrurile acestea, nici ele nu sunt lămurite, nu sunt dezbătute. Tinerii află foarte târziu – de obicei când se întâmplă ceva în viața lor, care îi readuce la redescoperirea dimensiunii sufletești, adică a chipului divin din ei. Până atunci stau rătăciți.

– Practic, societatea nu le mai oferă alternativele sănătoase, sau acestea nu mai sunt deloc evidente.

– Da, sigur. Iar dacă există, sunt imediat etichetate ca fiind „fundamentaliste”. Întotdeauna răul este abuziv, zgomotos și obraznic, în timp ce binele e silențios. Dumnezeu este delicat. Cultura vieții este, în fond, cultura mângâierii. Dumnezeu mângâie.

Eu am două nepoțele care sunt o minune, și mi-am dat seama și prin experiența lor cât de importantă este maternitatea, mama. Este fundamentală. Cât de mult a însemnat faptul că mama lor le-a dus la biserică sistematic, le-a împărtășit! Deci mama este de o importanță crucială în tot ce înseamnă creștere spirituală a copilului.

Traian Brăileanu spunea că din egoul matern se naște spiritual copilul – însă, dacă este să fim mai preciși, eu aș zice că din inima mamei se naște spiritual copilul, din dragostea ei, din dragostea ei pentru Dumnezeu. Părintele Nicolae de la Mănăstirea Sitaru spunea că lumea se găsește în momentul acesta într-o criză de mame, într-o criză a maternității, și că asta este una dintre cauzele rătăcirilor. Contează enorm ce face mama cu copilul ei. E o cheie, acolo se pune „cărămida zidirii”. De aceea, zic eu, în tot ce înseamnă binele acesta al familiei, al copilului, al comunităților în care trăim, nu trebuie să așteptăm prea mult de la civilizația actuală sau de la cultura instituțională.

– Ci de la Dumnezeu, să cerem de la El…

– Da. Și nici să nu ne mire când nu ne vin ajutoare din cele care țin de starea lumii, adică de la civilizație, de la instituție. Nu trebuie să ne mire și nici nu trebuie să ne supărăm, fiindcă, așa cum spuneam, omul, vrând-nevând, tot e legat în chip firesc, relațional, de ceea ce este mărturia lucrării lui Dumnezeu în lume. Cultura mângâierii. Dumnezeu mângâie sufletul, deci vine prin mângâiere, prin alinări, nu vine în formele în care vine civilizația, bruscând.

Și muzica modernă, și toate formele acestea de manifestare a civilizației sunt o nenorocire. Eu nu merg neapărat pe ideea lui Freud a „răului civilizației” – pentru că Freud, săracul, deplângea faptul că civilizația îl opresează și îl îndepărtează pe om de plăcere. Și cerea chiar mai multă plăcere în lume; el vedea eliberarea în plăcere. Or în plăcere nu este eliberare, este înlănțuire. Plăcerile te înlănțuiesc, sunt vicii – altminteri spus, dependențe. Așa cum e dependența de pornografie. Ați văzut, când ați făcut aceste studii ați descoperit câteva tipuri de adicții noi, de dependențe noi: dependență de televizor, de pornografie, de Internet, de telefonul mobil…

Eu cred că noi ar trebui să ne asumăm această responsabilitate – mă refer la intelectualul din Biserică, cel care este chemat să promoveze ceea ce eu aș numi cultura vieții. Este răspunderea lui. Și aici intelectualul specialist într-un domeniu sau în altul trebuie să-și asume această răspundere. De pildă, este clar că biologul trebuie să dea un răspuns la ce înseamnă „cultura vieții” atunci când este privită din biologie. Ce înseamnă „cultura vieții” atunci când este privită din fizică. Ce înseamnă „cultura vieții” atunci când este privită din medicină, din sociologie, din psihologie… Astea sunt răspunsuri pe care, după părerea mea, intelectualul militant din Biserică, mărturisitor al lui Hristos, trebuie să și le asume.

– Domnule profesor Bădescu, vorbeați despre contribuția pe care trebuie să o aibă biologul, fizicianul, intelectualul în general, la ceea ce înseamnă „cultura vieții”. Mai este, oare, posibil acest lucru, atâta timp cât cel puțin în mentalitatea științei de popularizare care domină mass-media astăzi se manifestă un adevărat conflict între știință și credință?

– Sunt convins. Dumnezeu așteaptă asta de la noi. Și, în felul acesta, fapta noastră devine rugăciunea noastră cea mai importantă – căci există și o „rugăciune a faptei”, când întoarcem către Dumnezeu, ca ofrandă, darul pe care l-am primit de la El. Și atunci, dacă în fapta noastră, ca intelectuali, facem asta, avem într-adevăr mari bucurii pe linia căutării și întâlnirii cu Dumnezeu. Dacă nu, înseamnă că am pierdut această bătălie, și eșecul acesta e răspunderea noastră. Deci misiunea intelectualului din Biserică este de importanță, după părerea mea, universală. Chiar dacă aparține unei țări mici, unei culturi cât ar fi ea de provincială, funcția lui rămâne una universală – în măsura în care își asumă această misiune.

Toată chestiunea se reduce la rezolvarea acestui prag critic, raportul dintre știință și credință. Ele au fost separate după „Secolul Luminilor”, și de atunci s-a constituit conglomeratul pozitivismului modern, care este gândit, conceput ca act de cunoaștere în afara cunoașterii revelate, în afara lui Dumnezeu. Or cunoașterea în afara cunoașterii lui Dumnezeu, deci în afara fundamentelor biblice, este oarecum imposibilă. Aceasta este una dintre marile probleme ale culturii europene moderne – și nici o cultură, nici chiar cultura europeană, n-ar putea soluționa un asemenea conflict prin ignorarea religiei, a credinței.

Căci, în momentul în care omul declară că totul în lume este materie, că totul în structura existenței se reduce la materie (adică atunci când se sprijină pe postulatul materialismului), în momentul acela omul nu mai poate sesiza latura spirituală decât ca epifenomen – ca fenomen secundar, născut din funcționarea creierului. Este vorba despre acele paradigme care încearcă să explice funcția spirituală pornind de la o neurobiologie de tip imanentist, materialist etc.

Această direcție a fost răsturnată de o reconstrucție teribilă datorată unuia dintre premiații Nobel, australianul Sir John Carew Eccles, care a demonstrat că nu putem explica în nici un caz mintea prin dinamismul creierului. Și atunci a lansat teoria dubletului creier-minte, arătând că, de fapt, mintea are propriile sale legi. Creierul, cu structura lui cerebrală, din punct de vedere fiziologic moare în momentul în care a murit persoana, individul. Mintea, nu. Asta este o demonstrație extraordinară pe care o face acest mare medic australian! Și cred că, din punctul acesta de vedere, tot ce s-a întâmplat în ultima perioadă duce într-o singură direcție: într-o redescoperire a unei noi unități aflate la baza științelor, a cunoașterii.

O știință atee justifică orice comportament criminal

– De asemenea, mai sunt cercetări noi care arată că însăși inima are o anumită inteligență. Inima, ca organ, are un sistem neuronal, produce foarte mulți neurotransmițători. Acești neurotransmițători dau anumite stări legate de stările de conștiință. Și chiar cercetătorii americani arată că neurotransmițătorii aceștia apar în tot corpul – deci nu numai în creier, nu numai în inimă – și generează anumite stări de conștiință. Până la urmă, problema asta este: oare știința, în momentul acesta, a ajuns într-un fel de impas epistemologic, în care inevitabil trebuie să apeleze la credință?

– Eu sunt absolut convins… Știința, cunoașterea se găsesc astăzi într-un fel de bifurcație. Adică ori este regândită, epistemologic vorbind, prin ochiul credinței, ori rămâne în fundamentele ei tradiționale – și atunci eșuează în ideologie, adică îmbrățișează teze precum cele vizând imanentismul sau istoricismul, criticat, de pildă, de Karl Popper. Interesant este că, referindu-se la mizeria istoricismului, acest mare filosof arată că istoricismul este răspunzător pentru deznodăminte criminale, cum este cel al efectelor marxismului. În contextul acestor teorii atee, Marx a lansat un fals model de rezolvare a problemelor istorice ale omenirii, inventând un fel de inamic universal, care în concepția marxistă trebuie lichidat pentru a elibera omenirea; iar de aici și până la teza lui Lenin, a statului care trebuie să lichideze o clasă, nu-i decât un pas – care s-a și făcut.

Prin urmare, teza revoluției care triumfă dacă proletariatul lichidează clasa burgheză este teza îmbrățișată. Ea a devenit element de doctrină în organizarea regimurilor politice din perioada comunistă.

– Așadar, eșuarea epistemologiei științifice în ateism a contribuit decisiv la apariția totalitarismelor secolului al XX-lea?

– Desigur. Dacă, de pildă, nu admitem în istorie ideea că lumea are un alt tip de ordine decât cea derivată din imanența istoriei – și mă refer la ordinea sa religioasă, creștină – atunci se ajunge la concluzia că omul este atotputernic. Iar dacă nu mai există o altă ordine morală sau spirituală mai înaltă la care să se raporteze, omul se simte îndreptățit să procedeze cum îl taie capul, iar prin aceasta se justifică istoric orice dictatură, orice comportament criminal.

Acum se ivește și o altă problemă: că dintr-o asemenea viziune, de pildă, rezultă și o concepție foarte stranie asupra statutului de subiect al omului. Căci, dacă admitem viziunea aceasta, înseamnă că subiectul cunoscător este singur în fața obiectelor – cu alte cuvinte, toți ceilalți sunt obiecte, iar nu subiecte (cum foarte frumos spune Traian Brăileanu). Deci, dacă așa stau lucrurile, înseamnă că subiectul este singur în fața celorlalte obiecte, a subiectivităților reduse la statut de obiecte. Dacă este singur în fața lor înseamnă că el nu dialoghează decât cu sine însuși, și în felul acesta se ajunge într-un impas total al cunoașterii, deci totul este mișcare în cerc. Nu există cunoaștere efectivă. Cunoașterea este dialogală. Deci dincolo de tine, de subiect, cine este?…

Or asta duce, cum spune Habermas, la paranoia rațiunii, adică la ceea ce au fost, de fapt, programele totalitariste moderne, și la ceea ce sunt, în ultimă instanță, și idolatriile de tip postmodern – idolatria ideologiilor. Totul este explicabil într-o ideologie. Totul este reductibil într-o ideologie. Sau la idolatriile consumeriste, adică cele care împing individul spre această evaziune în cultura morții…

Cunoașterea științifică și cunoașterea revelată

– Și avortul, eutanasia pot fi considerate tot consecințele acestui fenomen cultural?

– Toate de aici decurg. Ați văzut, de pildă, că acum marea dezbatere a unor mari personalități din lumea și din domeniul științelor, dar și din domeniul afacerilor din S.U.A., este tocmai asta, că spun: „Domnule, lumea a ajuns în impas, fiindcă omenirea atinge pragul acela de creștere, de explozie demografică care face imposibilă conservarea – să spunem energetică – a unui mediu de supraviețuire comună pe planetă”. „Și atunci”, spun ei, „consecința care decurge de aici este să lichidăm circa șase miliarde șapte sute de milioane, ca omenirea să ajungă la cele trei sute de milioane cât ar fi pragul sau punctul de echilibru pe planetă”. Numai că ei nu sesizează un lucru foarte interesant, și anume că din cele șapte miliarde, numai 5% sunt cei care controlează resursele, în ultimă instanță tot ceea ce este bogăția lumii. Deci responsabilitatea, potențialul acesta distructiv al omenirii acolo se găsește, la cei 5%, nu la cei 95%! Prin urmare, dacă ai lichidat 95% și rămân cei 5%, în momentul respectiv practic ai ocolit problema-cheie. De ce un sistem care permite unora să acumuleze bogății în proporție de 95% conduce la așa ceva? Că nu e posibil un asemenea sistem decât prin dezvoltarea fantastică a consumului. Dacă nu ai consum, nu ai nici încasări. Și nu constitui nici baza investițională în zona afacerilor.

Marile corporații se sprijină obligatoriu pe aceste mari mase de consumatori. Acestea sunt legate una de alta. Sunt în logica sistemului. Prin urmare, eroarea este că sistemele inventate în epoca modernă convertesc ordinea firească creațională a lumii într-o subordine nefirească, în cultura morții. Se ajunge, de pildă, ca în sistemul bancar-monetar din lume, doar 3%, să zicem, din moneda aflată în circulație să aibă acoperire în valoare – restul e credit monetizat. Adică restul e monedă speculativă, care ce generează? O societate îndatorată, cum remarcă specialiștii occidentali și români. Deci un asemenea sistem se bazează pe sclavia imensei majorități a populației și a generațiilor care vor veni, fiindcă ele preiau povara îndatorării predecesorilor…

– Căci, dacă n-ar exista industria de consum, nu s-ar consuma atât; dacă nu s-ar consuma atât, nu s-ar îndatora oamenii; dacă nu s-ar îndatora oamenii, n-ar pierde puterea lor. Până la urmă, ceea ce consumă ei este însăși puterea lor, viața lor…

– Sigur. De asta spun, revenind oarecum, că marile sisteme de cunoaștere s-au afirmat într-o compatibilitate cu fundamentele biblice. Actul de cunoaștere, acolo unde e vorba despre marile sisteme ale cunoașterii, are într-o formă sau alta un fel de comunicare secretă, o sinergie cu fundamentarea biblică a cunoașterii revelate. Și de aceea spun că tot ce s-a întâmplat după ei a fost cădere, și asta s-a datorat unei devieri care aparține modernității și postmodernității. Marile sisteme așa au apărut, într-o tentativă fantastică de a pune într-o unitate religia și știința. Ea a fost pierdută – și aceasta duce, în ultimă instanță, la impasul actual al științei.

Așadar, știința trebuie să se întoarcă la unitatea dintâi, dintre cunoașterea imanenței lucrurilor și cunoașterea revelată. Adică la cunoașterea unui tip de ordine mai adâncă, mai profundă. Prin această cunoaștere, omul se poate elibera din închisoarea aceasta a simțurilor, a culturii consumului, a culturii morții…

De la moarte la Viață

– Dar dacă nu se întoarce, ce se va întâmpla?

– Dacă știința nu se va întoarce (ăsta este un scenariu, sigur, absurd după părerea mea), asta ar însemna o blocare totală a civilizației întemeiată pe un asemenea impas.

– Adică știința va ajunge să fie o armă îndreptată împotriva oamenilor?

– Exact. Asta este și previziunea unor mari savanți. Este foarte clar că în clipa de față ne găsim într-o fază de sfârșit de ciclu civilizațional, este o civilizație care a intrat în momentul ei critic. De aici încolo, pe fundamentele ei nu se mai poate înainta. Este o civilizație care nu mai are perspectivă.

Deci în momentul acesta, practic, suntem în fața unei mari experiențe la scară universală, pe care omenirea o traversează – sau, dacă nu o traversează, se autolichidează, se autonimicește. Asta este problema. Civilizațiile de tip modern, postmodern, civilizația aceasta nu are în clipa de față răspuns la această problemă, deși ea a creat sisteme care cuprind răspunsuri în toate domeniile cunoașterii.

– Oare depresiile, bolile mentale, problemele sociale nu sunt, toate, simptomele acestei boli care a avansat și în care, dacă nu-și găsește soluția, omul simte că se alienează?

– Ba da, este incontestabil că așa-numitele boli ale civilizației sunt legate de criza spirituală în care se găsește omul modern. Noi știm din Sfânta Scriptură un lucru foarte interesant, pe care ni-l dezvăluie „Cartea lui Iov”. În „Cartea lui Iov”, Dumnezeu pregătește sfat cu îngerii, și vine și diavolul la sfat, și când este întrebat de Dumnezeu: ,,Ce-ai mai făcut?”, răspunde: ,,Am bătut marginile pământului, și am văzut, Doamne, și pe Dreptul Iov, dar nu e chiar așa de nu-știu-ce”. Și pune acea variantă că, adică, ,,credința lui n-ar mai fi așa de statornică dacă el n-ar fi primit atâtea daruri de la Tine!”. Și atunci Dumnezeu îi spune: ,,Bine, te las să faci ce vrei cu averea lui, dar de viața lui să nu te atingi!”. Ce înțelegem de aici este că puterea distructivă în lume are șanse numai în cultura morții! Adică în cele materiale, în avere – nu în cele care țin de viață.

Deci pentru ca omul să nu fie înfrânt, el trebuie să opteze, să treacă de la moarte la viață. Însă în clipa în care a trecut la plăcere, la obiecte, la avere și așa mai departe, în momentul respectiv a optat pentru cultura morții. El a trecut în cultura morții, și acolo este stăpânit numai de forțele distrugerii – pentru că acolo este stăpânirea (cum spune fizica) principiului al doilea al termodinamicii, a legii entropiei. Totul este distrugere acolo, este perisabilitate, totul se nimicește. Cum spune Mântuitorul: „Unde este comoara ta, acolo este și inima ta” ^{Matei 6:21}. Dacă ți-ai făcut casă și ai adunat averi, molia și rugina le vor mânca ^{cf. Matei 6:19}. Unde nu are putere forța distrugerii? Acolo unde este viața. Acolo unde este viața nepieritoare, unde este sufletul, acolo nu are putere. Asta ne spune Dumnezeu în „Cartea lui Iov”.

Ceea ce-i interesant este că și Adam, în momentul în care cade în greșeală, de fapt a făcut aceeași opțiune: de la cultura vieții la cultura morții. Dumnezeu l-a prevenit pe Adam ca să-l protejeze – nu prin interdicție, ci din grijă pentru făptura Sa. Și i-a spus: ,,Ai grijă să nu mănânci, că atunci când vei mânca din pomul acela, vei muri” ^{cf. Facerea 2:17}. Adică vei deveni muritor. Dar el a făcut gestul, a trecut din cultura vieții la cultura morții, și a avut de suportat toate consecințele, adică moartea.

Deci asta este o problemă universală – toate civilizațiile istorice se regăsesc la un moment dat în fața unei asemenea opțiuni. Adică optează ca și Adam: trec de la cultura vieții la cultura morții. Civilizația europeană, la începuturile ei, a mers spre cultura vieții. În momentul în care a optat pentru strategiile consumeriste, în momentul respectiv a făcut opțiunea pentru cultura morții, și din acel moment a început ciclul declinului. Adică a apărut căderea, cum spune Spengler, „declinul Occidentului”, declinul civilizației care optează pentru cultura morții, pentru moarte, cu tot ce decurge de aici. Cum a făcut și Adam opțiunea lui, a făcut și Europa acea opțiune – a optat pentru moarte.

Însă Hristos, Fiul lui Dumnezeu, tocmai pentru aceasta a venit în lume: pentru a ne salva din această moarte la care ne atrage lumea, lumescul, cultura obiectelor și a nimicului, iar aceasta prin însăși jertfa Sa pe Cruce. Așadar, nu numai intelectualul, ci tot omul care trăiește în lume este chemat să se integreze în această cultură a vieții, care nu este altceva decât pregustarea Împărăției Cerurilor încă de aici de pe pământ. Acest lucru nu îl pot înțelege cu adevărat cei care se folosesc doar de raționamente și silogisme, hrănindu-se, cu suficiență, din același pom al cunoașterii binelui și a răului, ci cei care își hrănesc mintea din înțelesurile credinței, hrănindu-se din pomul vieții – Care este Însuși Hristos, începutul, cauza întregii umanități și, după cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, scopul existenței omului în lume.

Interviu realizat de Virgiliu Gheorghe și publicat inițial de Cultura Vieții