Vă provoc la duel, domnule Mihai Vinereanu!

 

Într-un comentariu la textul intitulat Scrânteala minții… de pe www.ioncoja.ro,   domnul Mihai Vinereanu spune următoarele:

se vorbeste ca romana este mai apropiata de latina decat… chiar italiana. nimic mai departe de adevar! ca unul care am elaborat Dictionarul Etimologic al Limbii Romane am spus si o repet ca limba romana nu are mai mult de 13-14% din lexicul ei comun cu latina, dar asta nu inseamna ca toate aceste cuvinte provin din latina. de multe ori legile fonetice nu ne dau voie sa le derivam din latina. cel putin 60% din lexic este dacic. deci din punct de vedere lexical romana este continuatoarea limbii dace. originea cuvintelor este explicata prin comparatia cu alte limbii indo-europene, cu referire la radacinile indo-europene elaborate de cei mai mari lingvisti ai seclolui 20. la nivel grammatical avem de asemenea, sant multe aspecte de structura gramamticala care nu se explica prin latina sau altele care se explica la fel de bine prin comparatia cu alte limbi indo-europene.
deci cam asa stau lucrurile in cateva cuvinte.”

Dl Vinereanu este una din vocile, puține, care pot fi luate în serios din corul „dacizanților”. Dînsul este filolog, a luat un doctorat în lingvistică, a publicat și cărți sau articole pe acest subiect. Iar așa cum se vede din comentariul său, este și autorul unui dicționar etimologic al limbii române. Am spus UN dicționar, iar nu DicționarUL…

Am schimbat între noi mai multe mesaje, în acord sau în dezacord unul cu altul, pe diverse teme, dar mai ales pe tema ponderii pe care o are limba de substrat daco-getic în configurarea limbii române. Amândoi suntem de acord că această pondere va fi fiind mult mai mare decât cea care este recunoscută în studiile academice, în mediul universitar.

Mai departe, apare prima divergență: eu cred că lucrurile stau așa din pricina – sau datorită! vestitei acribii filologice, care nu le permite academicilor să „se riște”, formulând teze insuficient argumentate. Avem prea puține cunoștințe despre limba dacilor ca să avansăm prea mult și mai repede în această direcție. Domnul Vinereanu crede că este vorba de o politică, de un partizanat pro-latin și „anti-dac” care funcționează în lumea lingviștilor români, ca un fel de cabală. Și de aici prima întrebare cu care îl provoc pe dl Vinereanu: dați-mi

(1) numele și textul, inclusiv citatul și pagina, al unor importanți lingviști și învățați români care au diminuat cu bunăștiință, cu „program”, componenta dacică a ființei noastre.

Eu consider că, dimpotrivă, sunt nenumărate textele prin care mari lingviști, mari învățați, mari personalități, au scos în evidență, cu mare satisfacție, această componentă dacică. Ba, după știința mea, în mediul academic circulă convingerea că există o contradicție între etnogeneza și glotogeneza noastră. Ideea este că ponderea limbii geto-dacice este mult mai mică decât ponderea biologică, majoritară, a autohtonilor daci. Că, deși limba este romanică, suntem, ca biologie, mai mult daci decât romani. La această idee subscrie tot mediul academic românesc. Așa cum am mai spus pe acest blog, în Dacia s-a produs romanizarea dacilor la nivelul limbii, și dacizarea romanilor în alte privințe. Dacilor, bunăoară, le datorăm, mai mult decât romanilor, bogăția extraordinară a folclorului românesc. Studiile de genetică, efectuate înainte și după 1990, mai ales la Iași, au dovedit că aportul majoritar este al localnicilor, al autohtonilor, dar nici aportul latin, roman, nu este neglijabil. Există studii publicate de geneticienii din Iași. Nu se vede la ei niciun partizanat latin, nicio reținere în a afirma că, repet, din punct de vedere genetic suntem în primul rând daci. Dar nici componenta romanică nu este neglijabilă sau inexistentă, cum ar vrea unii…

Tot în mediul academic are trecere ideea, propusă de Iorgu Iordan, că limba latină s-a impus în Dacia la fel cum s-a impus engleza (sau franceza) în unele state africane, chiar dacă englezii au părăsit acea țară: într-un mediu pluri-lingv, alcătuit din daci și coloni aduși „ex toto orbe romano”, fiecare vorbind acasă altă limbă maternă, latina ar fi fost singura șansă ca oamenii să se înțeleagă între ei! Această teză o împărtășesc, din păcate, mulți colegi de la Institutul de lingvistică al Academiei. Din fericire, este o teză ușuratică și superficială, pe care Iorgu Iordan nu a riscat s-o încredințeze tiparului, dar îi făcea reclamă de câte ori putea. Îmi fac un titlu de satisfacție profesională din faptul că am combătut-o cu argumente, zic eu, definitive… Am demonstrat că limba latină a fost adusă în Dacia ca limbă maternă a celor care o vorbeau. Am publicat această demonstrație și în Actele Congresului de Romanistică de la Santiago de Compostella, din 1989. Textul este publicat și pe acest blog, la secția Lingvistică, cu titlul, dacă nu mă înșel, Romanitate etnică și romanitate lingvistică. I l-am trimis și dlui Vinereanu. Pe blogul meu a fost publicat pe 13.02.08…

Așadar, înaintea dlui Vinereanu și alții, romanitatea noastră a fost subtil negată de Iorgu Iordan, cel care a fost primul ambasador român la Moscova, după 1945… Se leagă cumva lucrurile? N-aș merge chiar așa de departe! Doamne, ferește! Mai degrabă aș pune zelul „de-mitizant” al lui Iordan pe tradiția filologiei române de a nu exagera romanitatea noastră! Da! Aceasta este tradiția reală, adevărată a lingvisticii românești: să nu facem prea mult caz de ceea ce este atât de evident! Evident cu asupra de măsură: romanitatea noastră! Nu cumva să cădem în păcatul și ridiculul celor care găseau origine latină toponimelor Slatina, Caracal, Turnu Severin…

În orice caz, repet, le aduc la cunoștință concetățenilor mei că teza lui Iorgu Iordan este greșită. Nu suntem urmașii unor „adunați” de te miri unde. Am demonstrat asta și în cartea Transilvania. Invincibile argumentum. Etnic vorbind, cives romani veniți, aduși în Dacia, erau o populație omogenă. Dar teza lui IORDAN, deși greșită, poate fi invocată cu folos împotriva celor care susțin că latinitatea noastră a fost exacerbată în mediul academic. Dimpotrivă, aș zice. Eu am simțit că, discret, la Universitate, era încurajată orice tentativă de a scădea valoare și proporțiile romanității noastre. Rămășiță din anii 50, ai obsedantului deceniu? Tipică discuția despre Troian: mai toți colegii mei acceptau ideea că etimologia Troian = Traianus nu se poate susține din punct de vedere fonetic. Aceeași ideea o are și dl Vinereanu, cu pretenția că face o descoperire… Că, deci, Troian este un cuvînt slav în limba română…

De aici și a doua întrebare: (2) să pună dl Vineranu pe două coloane etimologia lui Troian, varianta Vinereanu și varianta Coja, și să arate de ce greșesc eu, iar dînsul are dreptate. Varianta Coja se află pe blog, la articolul Bădica Traian al nostru, publicat pe 17 octombrie a.c.

În fine, a treia întrebare se referă la afirmația făcută de dl Vinereanu atât în comentariul din capul acestor rânduri, cât și în Prefața de la amintitul Dicționar. Zice dînsul că numai 13-14% din lexicul limbii române ne vine de la romani, din limba latină. I-am scris și mi-am exprimat părerea că procentul este mult mai mic, în jur de 1%, dacă acceptăm metoda de calcul CIHAC-VINEREANU. Adică numeri cuvintele de origine latină, numeri toate cuvintele din limba română și faci raportul. Cele circa 1200 de cuvinte latinești dacă le raportăm la cele peste 200.000 de cuvinte din DEX, nici 1% nu scoți!…

Aici mi se pare neserioasă poziția și metoda de calcul a dlui Vinereanu. Adică în zadar au existat pe lumea asta un Hasdeu sau un Graur, domnule Vinereanu?! Aruncăm la gunoi teoria circulației cuvintelor fără s-o mai amintim și fără să demonstrăm de ce ar fi greșită?

Pentru cititorii mai puțin informați: pe la mijlocul secolului al XIX-lea, Alexandru Cihac a făcut o statistică și a constatat că în limba română cele mai multe cuvinte sunt de origine turcă și slavă, lăsând să se înțeleagă că romanitatea noastră este inventată la universitate. Era la data aceea destul de veche preocuparea ne-prietenilor de a demonstra că nu suntem urmașii Romei… Cihac aducea argumentul forte: al statisticii.

I-a răspuns Hasdeu, demonstrând că în oricare limbă cuvintele au rang diferit, nu sunt egale, nu au aceeași „valoare de circulație”: unele sunt mai importante pentru că sunt mai frecvente și le cunoaște toată lumea, sunt vechi, iar altele sunt rar folosite, nici nu le cunoaște toată lumea. Cuvintele moștenite din latină sunt dintre cele mai frecvente. Le cunoaște tot românul. În limba română nu poți face nici măcar o propoziție de câteva cuvinte fără să apelezi la cuvinte sau morfeme moștenite din latină… Și poți să faci texte oricât de întinse folosind NUMAI cuvinte păstrate din latină. Dacă facem o listă cu cele mai frecvente 1500 de cuvinte românești, circa 1000 dintre ele sunt latinești, adică 66%. Dacă luăm seama la cele mai frecvente 500 de cuvinte, ponderea celor latinești crește la circa 80%. În Luceafărul peste 90% din cuvintele folosite de Eminescu ne vin din latină… Teoria lui Hasdeu a fost definivată de Alexandru Graur. Fără să cunoști această teorie, la București, la facultatea de filologie, nu treceai în anul al II-lea, domnule Vinereanu! La Iași nu ați dat examen la teoria limbii?!

De unde și a treia întrebare: Cum ați ajuns la procentul de 13-14%? Bănuiesc că ați făcut două liste. Mai întâi lista cuvintelor latinești, iar alături lista cuvintelor din Fondul Principal Lexical al limbii române. Lista cuvintelor din FPL o puteați lua de la Graur sau de la Nichita Vancea-Vantsias, v-am timis-o și eu. Așadar, domnule Vinereanu, vă întreb

cum arată, după dumneavoastră, lista cuvintelor moștenite din latină și care fac parte din FPL al limbii române? Negreșit aveți și lista cuvintelor din FPL pe care Alexandru Graur, în chip eronat după părerea dumneavoastră, le-a considerat că vin din latină. Vă aștept cu cele două liste să le punem pe blog. Evident, cu comentariile dvs, după care voi comenta și eu!

I-aș pune dlui Vinereanu și o întrebare ajutătoare, a patra: ne poate indica câteva strofe din Luceafărul care conțin numai 13% cuvinte latinești? Poate alcătui o frază de 10 cuvinte din care niciunul să nu fie moștenit din latină?

 

Și ultima întrebare: ați afirmat în comentariul dumneavoastră că în limba română sunt  „multe aspecte de structură gramaticală care nu se explică prin latină”. Este afirmația dvs cea mai riscantă și mai nesăbuită(sic!). Acum o faceți prima oară. N-am mai întâlnit-o în lucrările dumneavoastră. Care sunt, stimate domnule coleg, acele multe aspect de structură gramaticală care nu se explică prin latină? V-aș ruga să nu vă referiți la cele identificate de mine. Nu sunt „ multe”. Iar eu le-am descoperit după ce dumneavoastră v-ați formulat în termenii cei mai categorici respingerea romanității noastre!

 

Nu e prima oară când îi pun dlui Vinereanu asemenea întrebări. Ele au mai fost puse pe blog și în textul Ori laie, ori bălaie, din 04.10.13. Invit să fie recitit! Nu mi-a răspuns domnul Vinereanu la obiecțiile formulate în urmă cu o lună. Dacă nici de data aceasta nu va răspunde, punct cu punct, voi fi obligat să suspend orice comentarii „dacizante” fără argumente. Le-am acceptat până acum, dar e timpul să dăm un caracter mai serios acestor discuții. Există, în fiecare știință, un sistem de principii care permite verificarea ipotezelor. Până acum așa zișii „dacizanți” – dar nu merită acest nume!, s-au dovedit a nu avea habar de așa ceva: metodă, principii…

Las pe umerii domnului Vinereanu sarcina istorică de a salva onoarea tovarășilor săi de idei. Dar idei fără dovezi și argumente nu mai merge! Măcar pe acest blog!

 

E rândul dumneavoastră, domnule coleg!

 

11.11.13

Ion  Coja