Postez din arhiva site-ului, fișierul Agenda prezidențială, texte din 2009, când încercam marea cu degetul, anunțându-mi candidatura la preșidenția României! Nici mai mult, nici mai puțin!…
Poate voi reveni și cu detaliile insuccesului, dar deocamdată mă amăgesc cu impresia că ideile pentru care am vrut să candidez în urmă cu cinci ani pot fi utile candidaților de azi, în mod special celui care va ridica marele pot de pe masa pokerului electoral. Tot binele și succes, dar nu chiaR tuturor candidaților….

TEXT DIN 2009, DIN CAMPANIA ELECTORALĂ.(1)
Ideile pentru care candidez
Publicat de Ion Coja in Agenda prezidențială, Promovate pe 27.07.2009 | 6 comentarii
„Chestiunea de căpetenie pentru istoria şi continuitatea de dezvoltare a acestei ţări este ca elementul românesc să rămâie cel determinant, ca el să dea tiparul acestei forme de stat, ca limba lui, înclinările lui oneste şi generoase, bunul său simţ, cu un cuvînt geniul lui să rămâie şi pe viitor norma de dezvoltare a Ţării şi să pătrundă pururea această dezvoltare.” (Mihai Eminescu)

Guvernanţii noştri au ascuns şi ascund sistematic realitatea, adevărul despre situaţia grea în care ne aflăm. Primul lucru care trebuie făcut e să evaluăm corect „starea naţiunii”, sub toate aspectele care ar putea să-i îngrijoreze pe românii voitori de bine pentru neamul lor românesc. Aspectul pe care îl avem în vedere în primul rând este

1. Criza demografică

Pentru prima oară în istoria neamului nostru românii care se nasc sunt mai puţini decât românii care mor! Atitudinea celor trei preşedinţi şi a guvernanţilor postdecembrişti faţă de această situaţie a fost aceeaşi: nepăsare totală.
Nu trebuie să reducem această problemă la aspectul numeric, chiar dacă este cel mai important. Facem constatarea că a scăzut nu numai numărul copiilor nou-născuţi, ci şi calitatea acestora.(Sic!) Ne referim astfel la faptul că un număr prea mic de copii se nasc în familiile care pot asigura copilului o îngrijire potrivită, conformă exigenţelor fireşti. De aceea, eu şi echipa mea, suntem preocupaţi să identificăm măsurile prin care vom putea (a) să stimulăm familiile bine închegate să-şi asume responsabilitatea creşterii unui număr mai mare de copii. Soluţii există. Avem nevoie de un spor demografic de calitate, de copii sănătoşi, bine dotaţi genetic şi bine pregătiţi pentru confruntarea cu viaţa, cu societatea.
De asemenea, se impune de la sine grija ca prin acest spor demografic (b) să i se asigure elementului etnic majoritar românesc statutul de etnie majoritară, în sensul prezervării raportului dintre populaţia românească, majoritară dintotdeauna pe aceste meleaguri, şi populaţia alcătuită din minorităţile naţionale conlocuitoare. Păstrarea acestui raport – aproximativ 5 (cinci români) la 1 (un minoritar), reprezintă un drept inalienabil şi imprescriptibil al neamului românesc. Acest drept al nostru trebuie să orienteze legislaţia din România şi politica tuturor guvernelor, indiferent de culoarea politică. Bunăoară politica de încetăţenire a unor străini: îi putem încetăţeni pe străini în România numai în limitele raportului amintit.
Aceste imperative istorice pot fi legiferate fără a leza drepturile omului, ca individ. Considerăm că în situaţii excepţionale, cum este declinul demografic al unei populaţii, al unui popor, drepturile gintei, ale neamului, devin prioritare. Salus populi suprema lex! Salvarea poporului este legea supremă!
Nu putem accepta ca în timp ce populaţia globului este în creştere, populaţia de etnie românească a României să scadă! Reparaţia acestei situaţii prin încurajarea emigraţiei străinilor spre România este o crimă, un act de trădare a celor mai elementare interese şi drepturi româneşti! Nu vom accepta niciodată ca România să mai devină ţară ţintă a emigranţilor, indiferent cine şi de unde ar fi aceştia!
Poporul român trebuie să ştie că în marile cancelarii ale globalizării s-a planificat ca populaţia României să scadă la 15 milioane în următorii 30-40 de ani! Deja populaţia care trăieşte în România şi-şi câştigă aici existenţa a scăzut sub 20 de milioane, iar pentru guvernanţi această problemă nu există, nu o iau în calcul, ba mai mult: o ascund faţă de electorat.
De ani de zile, de pe vremea lui Ceauşescu, statul român duce o politică greşită, încurajând (în mod conştient?) naşterea de copii în familii dezorganizate, incapabile să le asigure copiilor o educaţie minimă. Sunt prea mulţi aşa zişii părinţi care ajung să trăiască de pe urma copiilor, a alocaţiilor primite de la stat sau prin exploatarea copiilor, trimişi de mici la cerşit ori la furat. Cu cât numărul acestor copii este mai mare, cu atât devine mai uşoară viaţa acestor părinţi depravaţi. Din rândul acestor copii, condamnaţi să trăiască la marginea societăţii, se ridică cei mai mulţi infractori. Autorităţile statului trebuie înarmate cu legile care să le permită să pună capăt acestor practici criminale. Nu sunt greu de imaginat legile de care avem nevoie. Bunăoară dacă vom înlocui, măcar parţial, alocaţia pentru copii cu reduceri la impozit şi alte facilităţi fiscale, proporţionale cu numărul copiilor, vom încuraja persoanele plătitoare de impozit, adică pătura activă şi responsabilă a societăţii o vom stimula să procreeze, să lase urmaşi cât mai mulţi şi mai bine pregătiţi pentru viaţă. Iar măsuri pentru a descuraja procreaţia iresponsabilă sau interesată de exploatarea copiilor sunt uşor de găsit.
La fel – ca exemplu, este uşor de introdus condiţia de a fi părinte, chiar şi prin adopţia de copii, pentru persoanele care doresc să ocupe funcţii importante în stat. Cine nu este capabil să-şi asume răspunderea creşterii unor copii se descalifică singur pentru viaţa politică a Ţării. Nu are ce căuta printre guvernanţi sau legiuitori, deoarece nu este împlinit ca om! Are un grav handicap social, pe care numai unii, puţini, reuşesc sa-l depăşească.
Repet, soluţii pentru criza demografică există. Ce lipseşte şi a lipsit este voinţa clasei politice de a interveni pentru a scoate neamul românesc din această criză demografică, mai primejdioasă decât orice altă criză, economică sau financiară. Din păcate, avem toate motivele să apreciem că această criză demografică a fost provocată, ea s-a instalat cu acordul şi concursul guvernanţilor de după 1990, criza demografică făcând parte din strategia criminală de deromânizare a României.

2. De-românizarea României

DE-ROMÂNIZAREA ROMÂNIEI defineşte, într-un cuvînt, esenţa evenimentelor desfăşurate în România în ultimii 20 de ani. Aceste evenimente au demonstrat realitatea tristă şi îngrijorătoare a ANTI-ROMÂNISMULUI, a existenţei şi funcţionării unor structuri şi strategii anti-româneşti. Prin forţa armelor, prin confruntarea bărbătească pe câmpul de luptă, vrăjmaşii noştri nu au reuşit să ne răpească frumoasa Ţară cu care Dumnezeu ne-a binecuvîntat. Au încercat duşmanii noştri să ne transforme în robi şi slugi pe pământul strămoşesc sau să ne alunge de pe acest pământ, şi n-au reuşit prin forţa armelor sau prin argumentele diplomaţiei. Încearcă din nou în zilele noastre, de data aceasta folosind cu totul alte mijloace, bine disimulate şi greu de sesizat chiar şi pentru românii mai avizaţi.
Nu se mai fac azi declaraţii de război, nu ne trezim cu trupe la graniţă, gata să ne cotropească Ţara. Cucerirea şi înrobirea Ţării se face azi fără vărsare de sânge, fără a pune la încercare capacitatea de jertfă a tineretului nostru, fără să ne dăm seama! Căci înrobirea Ţării se face azi prin trădarea guvernanţilor, care semnează în numele nostru tratate înrobitoare, unele secrete, amanetând viitorul urmaşilor noştri şi al urmaşilor urmaşilor noştri… Pe mâna noastră, a unui Parlament care legiferează împotriva intereselor naţionale, Parlament în care cu votul nostru au ajuns o sumedenie de mafioţi şi trădători de neam, am ajuns in situatia de a nu mai fi stăpâni în propria Ţară!
Cel puţin până în decembrie 1989 eram cu toţii mici proprietari, ai unui apartament, ai unei maşini, dar marea proprietate, ŢARA ROMÂNEASCĂ, era a noastră! Era a poporului român, cum preciza constituţia ceauşistă, de data aceasta în deplină concordanţă cu realitatea.
Am fost minţiţi şi amăgiţi după 1990 cu legile privatizării, care au sărăcit 90% din populaţia Ţării, cu consecinţe multiple şi extrem de dureroase pe plan social şi naţional. Marii profitori ai privatizării au fost străinii, de felurite etnii, şi complicii lor din clasa politică.
Paralel cu pauperizarea poporului român prin aşa zisa privatizare, s-a produs o emigrare masivă a milioane de români, toţi aflaţi la vârsta potenţialului fizic şi intelectual maxim. Diminuarea potenţialului economic de care dispuneam în 1990 a dus la desfiinţarea a milioane de slujbe, şomajul afectându-i îndeosebi pe românii cu o pregătire profesională bună, superioară. Majoritatea românilor care au plecat să-şi caute de lucru în străinătate ori au emigrat sunt oameni de valoare, cu spirit de iniţiativă, a căror creativitate nu s-a mai putut manifesta în sistemul economic românesc, căzut la pământ.
Partea cea mai tristă este că niciun guvern post-decembrist nu a iniţiat vreo măsură care să-i determine pe aceşti români să revină în Ţară, să-i încurajeze sau măcar să le dea vreo speranţă că-şi pot continua activitatea în România. Legislaţia în funcţiune dimpotrivă, acordă străinilor facilităţi mai mari decât pentru români, atât investitorilor, cât şi angajaţilor aduşi din străinătate pentru munci la care mâna de lucru românească există, prisoseşte chiar.
În paralel, principalii beneficiari ai privatizării nu au fost românii cu spirit de întreprinzător, ci investitorii străini, al căror scop nu a fost nicicum dezvoltarea întreprinderilor achiziţionate, ci stoarcerea de profituri maxime din exploatarea angajaţilor români şi din suprasolicitarea mijloacelor de producţie, fără nicio preocupare pentru retehnologizarea întreprinderilor. Prin felurite „inginerii” financiare aceşti patroni străini nu au raportat corect profitul realizat, au scos din ţară tot profitul, astfel că de pe urma acestora s-au încasat impozite scandalos de mici. Partea tragică a acestei privatizări este că noii proprietari au distrus dotările tehnice ale întreprinderilor, au demolat clădirile, au desfiinţat milioane de locuri de munca, si au transformat unităţi industriale super-performante în „grămezi de fiare vechi”, după indicaţia „superioară” a unui trădător de ţară binecunoscut.
Sute de întreprinderi au fost reduse la statutul de teren imobiliar, afacere rentabilă pentru un străin interesat să se îmbogăţească şi să-şi facă bagajele cât mai repede!
Toate acestea dovedesc că scopul ultim al privatizării a fost distrugerea potenţialului economic excepţional pe care România îl deţinea în 1990. Îl obţinusem după 45 de ani de muncă şi sacrificii ale poporului român, trădat cum nu se poate mai josnic de cei cocoţaţi la putere în decembrie 1989.

Cea mai dramatică este situaţia fondului funciar. Prin intervenţia abuzivă a lui Emil Constantinescu, imediat după înscăunarea acestuia s-a votat în Parlament modificarea legii privatizării, în forma propusă de UDMR, prin care cetăţenii străini au căpătat dreptul de a cumpăra proprietăţi funciare, inclusiv terenuri agricole, fără nicio restricţie. Acest drept nu a fost niciodată acordat străinilor, nici măcar pe vremea turcilor! Prin acest act de trădare naţională, săvârşit în 1997 de Emil Constantinescu, s-a înstrăinat o mare parte din suprafaţa Ţării. Iar faptul că noii proprietari nu se ostenesc sa facă agricultură pe aceste terenuri, ne dă dreptul să ne gândim la ce poate fi mai rău, inclusiv la tentativa de palestinizare a României.
Înstrăinarea a atins şi subsolul României. Guvernanţii noştri, pentru câteva zeci ori sute de mii de euro care au fost depuşi în conturile lor în străinătate, au dat pe nimic şi bogăţiile strategice, din subsolul României, pe care comuniştii nu au îndrăznit nici măcar să le pună în exploatare, considerând că aceste bogăţii se cuvine să rămână integral la dispoziţia urmaşilor noştri, peste câteva generaţii. Urmaşii noştri nu vor mai avea nimic, dacă nu se produce în timpul cel mai scurt reacţia societăţii româneşti, a clasei politice, a guvernanţilor înşişi, reacţie reparatorie care încă mai este posibilă, chiar dacă nu vom reuşi să recuperăm totul. Peste câţiva ani nu se mai poate face nimic, căci va fi prea târziu… O Românie în care principalii proprietari ai solului şi ai subsolului nu sunt nici statul român şi nici românii, nu se va mai putea numi România!
Semnificativă şi dureroasă este evoluţia sistemului bancar. În momentul de faţă practic nu mai există nicio bancă în România cu capital românesc. Criza care a afectat sistemul financiar-bancar din Occident nu ar fi avut nicio consecinţă asupra economiei româneşti dacă am fi păstrat în funcţiune băncile româneşti, Banca Religiilor sau Banca Dacia Felix şi celelalte, falimentate cu bună ştiinţă de guvernanţi, la ordin primit din afara Ţării. Soluţie de urgenţă există: întărirea şi transformarea CEC-ului în „banca tuturor românilor”!
Procesul de de-românizare nu a ocolit nici viaţa spirituală, cu efecte şi mai greu de înlăturat. Îndeosebi mass media, presa şi televiziunea, s-au arătat dispuse să colaboreze la acest proiect malefic a cărui ţintă este pierderea identităţii noastre naţionale şi religioase, de nedespărţit în tradiţia românească.
Atentatul la temeliile sufletului românesc se produce în mod subtil, cu o bună cunoaştere a psihologiei sociale, dovedind, după părerea noastră, că iniţiatorii acestui proiect diabolic sunt mari profesionişti internaţionali ai diversiunii şi manipulării. Căci – din păcate (sau din fericire!), atacul la identitatea noastră naţională vizează şi alte popoare, ca efect al aşa zisei mondializări, al noii ordini mondiale, ordine întemeiată pe ideea inacceptabilă a desfiinţării varietăţii nesfârşite de stiluri şi culturi naţionale, a uniformizării vieţii pe planetă, a robotizării fiinţei umane. Avem motive să considerăm că se reia astfel, sub titlu nou şi cu procedee mult mai rafinate, proiectul bolşevic al Revoluţiei Mondiale, al Internaţionalismului proletar victorios la scară planetară. Victorie care, se ştie bine acum, numai a proletariatului nu ar fi fost… Soluţia, replica la acest proiect lipsit de respect faţă de fiinţa umană, trebuie să fie solidaritatea internaţională a forţelor patriotice, naţionaliste, combaterea şovinismului şi a intoleranţei ca forme degradate şi nefireşti ale ideii naţionale. Susţinem Internaţionala naţionaliştilor!

3. Jalea din economie

În 1990 România avea o economie autarhică, suficient de dezvoltată ca să se poată descurca fără să importe mare lucru. În schimb aveam un export cu un excedent dintre cele mai mari din lume. România prin lege nu mai exporta materii prime de niciun fel, ci numai produse prelucrate, care incorporau în ele cât mai multă muncă şi creativitate, dând astfel de lucru la toată lumea. Bunăoară, de ani de zile din România Socialistă nu se mai exporta cherestea sau buşteni, ci numai mobilă sau alte produse rezultate din prelucrarea superioară a lemnului. Simbolul şi imaginea cea mai grăitoare a potenţialului economic românesc ne-o oferă Casa Poporului, clădire gândită să fie cea mai mare din lume, aşa cum chiar şi este. Semnificativă este ambiţia lui Nicolae Ceauşescu de a folosi la construcţia acestui palat fără egal de majestuos şi de impozant, numai produse ale economiei româneşti, începând cu utilajele folosite în procesul de construcţie – macarale, escavatoare, camioane, benzi rulante etc., şi terminând cu materialele de finisaj: marmură, mobilier, covoare, candelabre etc. Această economie prosperă permisese statului român să se achite de datoria externă contractată în anii ’70. Nota bene: Acel împrumut a fost folosit numai pentru investiţii, pentru dezvoltare, pentru tehnologie de ultima generaţie.
În primăvara anului 1989 Nicolae Ceauşescu anunţă achitarea datoriilor externe şi emite una dintre cele mai ciudate legi, o lege care interzicea pe viitor guvernului român să mai contracteze împrumuturi externe. Iar pentru ca şocul produs astfel marii finanţe mondiale să fie complet, Ceauşescu iniţiază împreună cu Libia şi Iran înfiinţarea unei bănci care să dea credite ţărilor în curs de dezvoltare cu o dobândă de 3%. De ce 3%? Poate pentru că aceasta era dobânda percepută de CEC de la cetăţenii români!… O dobândă de vis în zilele noastre…
Succesul politicii economice duse de Ceauşescu avea în spate şi anii îndelungaţi în care biet românul a trebuit să strângă cureaua până le refuz, să dârdâie de frig şi să îndure o serie lungă de umilinţe. Dar aceasta era partea nevăzută a lucrurilor, cealaltă, spectaculoasă, evidentă în statistici şi în mulţimea de construcţii civile şi industriale de pe întreg cuprinsul României, ameninţa să devină un exemplu contagios pentru ţările aspirante la un statut de demnitate naţională! Unde ar ajunge marea finanţă mondială dacă toate ţările ar adopta modelul românesc şi ar interzice prin lege guvernului să mai aibă de-a face cu Fondul Monetar Internaţional sau cu Banca Mondială?!…
Ba mai mult, pentru ceea ce făcuse, Nicolae Ceauşescu trebuia şi pedepsit. Crezuse în capacitatea românilor de a-şi industrializa economia, de a o face performantă şi capabilă să concureze pe piaţa internaţională economii şi produse economice cu o mare tradiţie. Pentru potenţialul economic la care România ajunsese, Nicolae Ceauşescu se considera îndreptăţit să ceară pentru România un loc la masa sau în clubul ţărilor dezvoltate! Refuzul şi reţinerea acestora era evident. În primăvara aceluiaşi an fatidic 1989, presa internaţională face cunoscut că România este capabilă să producă arme nucleare, bombe atomice, aspirând astfel la intrarea în grupul atât de select şi de restrâns al ţărilor posesoare de armament atomic, alături de SUA, URSS, Anglia, Franţa, China, India, Pakistan, Israel şi… şi cam atât!
Repet: România lui Nicolae Ceauşescu devenise un exemplu periculos, care punea în discuţie sistemul financiar mondial, căci dovedea posibilitatea şi deopotrivă necesitatea ca o ţară care vrea să se dezvolte să o facă fără ajutorul şi asistenţa otrăvită a finanţei mondiale. De aceea experimentul românesc trebuia curmat, iar Ceauşescu pedepsit în mod exemplar: cine va mai face ca el, ca el s-o păţească! Cine va mai îndrăzni să conceapă o dezvoltare economică fără controlul şi asistenţa finanţei mondiale, internaţionale, nu va reuşi decât să-şi ducă ţara la dezastru! …Cam aceasta este învăţătura de minte, mesajul pentru liderii ţărilor mici şi mijlocii al spectacolului de la Târgovişte din 25 decembrie 1989.
Numai că asasinarea lui Ceauşescu nu avea niciun sens dacă România rămânea mai departe în posesia potenţialului economic la care o ridicaseră cei 25 de ani de dictatură ceauşistă. („Dictatură de dezvoltare”, după expresia lui Viorel Roman.) Aşa că după asasinarea aproape rituală a lui Nicolae Ceauşescu s-a trecut la distrugerea rezultatelor dobândite prin politica acestuia, adică s-a trecut la demolarea sau înstrăinarea obiectivelor economice construite de români după 1965. Acesta a fost scopul ultim şi propriu zis al „Revoluţiei” din decembrie 1989. Sub pretextul privatizării s-a produs un jaf fără egal în istoria României.
Dar, atenţie! Nu jaful a fost scopul principal al privatizării. Când în casă îţi intră hoţii şi îţi fură un tablou, îţi rămâne speranţa că poliţia va recupera tabloul şi îl vei primi înapoi. În cazul României, marii profitori ai privatizării nu au avut onestitatea şi comportamentul normal al …hoţului cinstit, de dintotdeauna, care fură ca să se folosească de obiectul furat, substituindu-se proprietarului. Ci noii proprietari, majoritatea „investitori străini”, au cumpărat pe bani puţini fabrici, uzine, clădiri etc., iar după ce s-au văzut proprietari au trecut la demolarea rapidă a acestora, astfel că în momentul de faţă dacă statul român ar încerca să ia înapoi fabricile şi uzinele care s-au privatizat în mod fraudulos, vom constata că acele uzine falnice au fost demult demontate şi vândute la fier vechi, inclusiv utilaje de mare tehnologie care în 1990 reprezentau ce era mai nou şi mai performant în domeniu.
Suntem victimele unei diversiuni şi manipulări cinice atunci când peste tot se vorbeşte de marii corupţi care au cumpărat de la stat pe mai nimic complexe industriale inestimabile. Adevărata tragedie a României o constituie mulţimea de obiective economice care au fost scoase din funcţiune, producând astfel milioane de şomeri, iar după aceea au fost demolate, distruse, astfel că azi, dacă am vrea, nu mai avem ce re-pune în funcţiune.
Un hoţ normal, când te fură, o face din lăcomie, din dorinţa câştigului uşor, nemuncit. Dar cine îţi intră în casă şi pleacă cu mâinile în buzunar fără să ia nimic, dar lasă în urmă prăpădul, distrugând tot ce aveai mai de preţ în casă, acela nu este un ins corupt, un ins stăpânit de o josnică lăcomie nesăţioasă, ci este un individ care te urăşte! Care nu poate suporta să te vadă în rândul lumii, căruia orice succes al tău „îi stă în gât”!
Încă o dată: privatizarea de după 1990 s-a transformat în jaf neruşinat! De pe urma căruia s-au îmbogăţit o mână de „întreprinzători”. Dar nu din pricina acestor delapidatori am ajuns azi în situaţia de faliment al statului. Azi statul român nu mai are de unde colecta la buget impozite şi alte dări către stat, azi statul român a ajuns să se împrumute la finanţa mondială ca să aibă din ce plăti pensiile şi salariile bugetarilor. Această catastrofă au produs-o acei „întreprinzători” care au sistat procesul de producţie, care au distrus sau au scos din ţară utilajele aflate în dotarea uzinelor vândute „cu un dolar”. Nu preţul mic cu care s-a vândut IMGB-ul contează cel mai mult, ci diminuarea producţiei acestui mare combinat industrial, al cărui aport la bugetul statului şi la fondul social a scăzut de zeci de ori. Singură producţia de şomeri a IMGB şi a întregii noastre economii a crescut după 1990 în cifre de neimaginat înainte de 1990.
Pe scurt, guvernanţii de după 1990 nu au urmărit privatizarea economiei româneşti, ci distrugerea acesteia. Dintr-o ţară industrială cu o economie autarhică prosperă, cu excedent în balanţa comerţului exterior, România post-decembristă s-a transformat într-o ţară bananieră de consum, piaţă pentru producţia de marfă a altor ţări, o ţară îndatorată până peste cap finanţei mondiale.
România este azi o colonie. Atât prin nivelul economiei, cât şi prin maniera în care este guvernată de partide şi politicieni aserviţi altor interese decât cele autentic naţionale.
România este o ţară ocupată. Ocupată şi redusă la ascultare nu de armatele altor state, nu prin forţa armelor, ci prin forţa tratatelor şi contractelor semnate de guvernanţii noştri. Ei se menţin la putere cu sprijinul discret, dar atât de eficient, al celor care beneficiază de pe urma trădării, a vânzării de Neam şi Ţară.
În acest context plasez răul pe care l-a provocat Petre Roman. Ca prim ministru, Petre Roman a declanşat planul de distrugere a economiei româneşti. Planul acesta l-au întocmit probabil alţii, în alte cancelarii, din străinătate. Petre Roman s-a făcut unealta acestui plan criminal, dar a pus şi multă pasiune personală, astfel că deseori a ţinut să asiste personal la casarea unor utilaje de mare performanţă. Probabil că a făcut-o şi de teama ca nu cumva să să se găsească vreun român care să saboteze demolarea economiei româneşti declanşată de fiul cominternistului Valter Roman, agent dovedit al antiromânismului bolşevic! Dezvăluirile făcute de istorici ca Gheorghe Buzatu despre sensul profund antiromânesc al activităţii lui Valter Roman în Comintern ne obligă ca din această perspectivă, a anti-românismului funciar şi dezgustător, să analizăm şi prestaţia ca prim ministru a lui Petre Roman. Declaraţia sa despre „industria românească, o grămadă de fiare vechi”, descalificantă pentru un inginer, nu era decât expresia programului de distrugere a industriei româneşti la care se angajase cu o dăruire de netrebnic!
Distrugerea sistemului de irigaţii este tot opera sa! „Ne costă mai puţin să importăm grâul, decât să-l irigăm!” a decretat marele economist în 1991… Ce căuta în fruntea guvernului României acest ins mediocru, activist slugarnic la Centrul Universitar PCR, fiu al unui duşman invederat al Neamului românesc?! De la cine primise curajul şi aplombul de a se cocoţa acolo unde nimeni nu-l aştepta?!
Complexitatea activităţii sale anti-româneşti se vede din detaliul că în ultimele momente ale exerciţiului său în funcţia de premier, când minerii îl fugăreau pe coridoarele Palatului Victoria, Petre Roman a găsit timp să semneze ultimul său decret, prin care era îndepărtat din funcţie directorul Arhivelor Naţionale, colonelul Munteanu, ofiţer cu o percepţie naţionalistă asupra istoriei şi a politicii. Pare absurd că de aşa ceva îi ardea lui Petre Roman în acele clipe! Dar acest gest denotă clar că Petre Roman a acţionat după un program, că a avut de îndeplinit un caiet de sarcini nocive pentru români şi România, misiune care includea şi îndepărtarea de la arhive a directorului patriot, căci curând după aceea urma să se producă prăpădul din Arhivele Naţionale, declanşat de căutătorii dovezilor că în România s-a produs un holocaust antievreiesc. Nu au fost găsite aceste dovezi, dar în schimb au fost sustrase ori distruse multe din dovezile că în România nu s-a produs niciun holocaust…
În concluzie: nu se poate vorbi de ravagiile corupţiei fără a evidenţia că mai presus şi mai dureros decât răul provenit de la marii jegmănitori şi profitori ai privatizării este răul produs de cei care au acţionat premeditat nu ca să fure, ci ca să distrugă economia românească. Distrugeri de dragul distrugerii, a căror raţiune de a se produce a fost una singură: să lovească de moarte în economia românească, să submineze orice aspiraţie românească la demnitate naţională, la independenţă economică. De ce ne-a urît atât de tare Petre Roman şi ceilalţi feciori de cominternişti instalaţi la guvernarea României după 1990?, este altă întrebare, adresată istoricilor. Poate şi psihologilor. Eu mă rezum pe terenul destul de ferm al unor observaţii şi deducţii accesibile oricărui cetăţean lucid şi sensibil la evidenţe şi-l mai acuz o dată pe Petre Roman de subminarea cu premeditare şi program a economiei naţionale. Îl acuz de anti-românism activ şi eficient! De complot împotriva Neamului românesc!