G
163 aprobate
gert.frau@yahoo.com
89.136.113.152
Ar trebui corectat mai sus. Nu știu dacă în kurdă au dewar (zid), dar eu mă gândeam la dewî (sat, așezare) din dial.zazaki (Dimlî), și-l atribuiam iranianului devar ”zid”. Astea două sunt cuvintele date drept coradicale perfecte ale dac.dava/daṷa. Merită menționat că alte derivate pentru așezare sau fortificație din limbile iranice au la bază o rădăcină cu sensul de a săpa fiindcă o perioadă lungă de timp, post-neolitic, oamenii săpau niște șanțuri și rădicau valuri de pământ pentru a proteja contra atacurilor dușmanilor.
*kan-/*khan- (”a săpa”): Sogdian kand (“city”), Khotanese kanthā (“city”), Ossetian (Iron dialect) кӕнд (kænd, “building”), lat.urbs (*worβis), frig.gordum, Av. gərəδa, Slavon градъ (gradŭ) ”oraș” din *gʰerdʰ- ”enclosure/închisoare (sensul vechi, cum este ”închisoarea oilor”) și multe altele.
Vezi și fșat (< *fâsat< *fusat?) sau sat și alb.fshat, conform unui medieval phossâton/fossātum: https://en.wiktionary.org/wiki/fshat
Românii trăgeau ritualic o brazdă în jurul satului cu plugul tras de boi, practic reeditând un obicei ancestral și probabil tribal care delimita limitele satului. În trecutul neguros, acolo unde terenul era propice invaziilor iar populația destul de numeroasă, se săpau șanțuri și se ridicau niște fortificații primitive (oppida). De acolo avem gard și gardiș, care erau niște pari înfipți adânc și nuiele trase printre ei. La fel și tr.*verza (alb.vërzën, vërzom, rom.vărzob, hârzob), un baraj din garduri împletite din nuiele (=arțapele) pentru prins pește pe râuri.
Colibele erau la fel construite, se săpa o groapă, se ridicau garduri care la final erau muruite cu lut (bordeiu, cătun, călivă/colibă). Etimologia cuvintelor explică și tehnica primitivă de construcție, evoluția lor în timp. De exemplu, tehnica ”mūrus dācicus” era un ”zid făcut din pământ bătătorit”, de aici și radicalul *ṇ-dhē-ro-n „pus înăuntru” (*dhē+ suf. instrum. -ro-) cf. Gr. ἄνδηρον (andēron) șι ἄνθηρον (anthēron). Citez din lucrarea lui Sorin Olteanu. https://web.archive.org/web/20150222025732/http:/soltdm.com/geo/arts/categs/categs.htm
Nu spune asta în vreun articol de-al său, dar personal cred că s-a păstrat prin ”dornă de piatră” (Mold.), iar megl.dară (a face, a construi) ar putea fi un coradical. Vezi toponimele Alcedar (*alke- to defend; megl.dară =a construi) și anticul Arcobadara (Αρκοβάδαρα). https://ro.wikipedia.org/wiki/Alcedar,_%C8%98old%C4%83ne%C8%99ti
Asta dacă nu-i coradical cu balt. *dert (“to tear, to split”) după același tipar cu rom. a dura (lat.dolāre), deci o civilizație (predominant) a lemnului: https://en.wiktionary.org/wiki/dar%C4%ABt
Sunt regiuni unde tracii erau mai sofisticați (aria diza, bria sau aria dava), dar în restul ”trăcimii”, care constituia majoritatea, erau foarte primitivi. Romanii și Grecii antici n-au fost proști să cucerească și să investească acolo unde nu era civilizație, căi de navigație facile (drumuri fără pulbere), bogăție deasupra și dedesubtul solului (Germania, Scoția, Irlanda, Ungaria între Dunăre și limesul dacic).
Foarte interesante consideratii etimologice ne oferiti aici, stimate Domnule G !
Mai vrem!
Spuneti-ne: cuvantul omph , din sanskrita, de unde vine cuvantul om in romana sau homme in franceza, l-ati gasit ?
In sanskrita mi de pare ca era reprezentat printr-o mandala : format ca o migdala !
Stiti cumva ceva ?
Om și femininul oamă (din Oaș) sunt ”chiar” (=clar) latinești, boreasă și îmă/înmă (=mamă; alb.ëmë, alt.amma) sunt dacici. Curios cum am păstrat lexicul ce ținea de ”muiare” (lat.mulierem, arom.muljari), dar aproape nimic din sfera bărbătească.
Nu mă preocupă lexicul latin de fel, cu excepția cazurilor când dau peste câteva nestemate, cum ar fi călariu (Codicele Voronețean) ‘călăreț’ din lat.caballārius sau lăun(e) ‘leu’ din lat.leō, acuz.leōnem. Vezi alb.luan (leu), cu o transformare fonetică specifică, surprinsă probabil și în numele legendarului rege Luana din zona de munte a Buzăului. Sunt fascinat de poveștile astea cu imaginație care discută despre epoci de mult apuse, despre care de foc care aterizează pe pământ (tehnologie antediluviană), despre un soare artificial care nu se stinge niciodată, dar este distrus și se produce o deflagrație (atomică aș spune), despre uriași și lucrările lor. Fiecare provincie istorică are propriile ei legende și mituri. Acum o sută de ani găseai câte o versiune a Mioriței în fiecare ”țeară”. Azi n-o mai citește nimeni.
Mulți nu știu că din România și până în Balcani la greci au existat lei adevărați până la invaziile persane și o scurtă perioadă după aceea. Aveau coama mai bogată decât leul actual. Era asemănat cu leul din munții Atlas, cei care apăreau în arenele romane din Europa (și din Dacia sau Sciția Parva).
E un episod unde caravana cu provizii cărate de cămile este atacată de lei în munții Emului (Balcanii în graiul românilor din Bulgaria), atunci când Persanii se deplasau în 513 î.d.Hr. spre a se lupta cu Sciții, dar se ”bură” (luptă) și cu câteva triburi tracice, printre care și Geții ”care se fac sau se cred nemuritori”. În Oltenia sunt legende cu voinici care supun leul aproape ca Hercules, iar în Moldova era o legendă cu locul de adăpare al unor lei, dar puteau fi pardali sau altceva (poate râși, numiți și oarță în nord-vestul României). Nu mai rețin toate câte am citit acum vreo douăzeci de ani și mai bine. Păstram cald un loc la sala de lectură a Bibliotecii Județene.
Am citit totuși că în Caucaz au supraviețuit până în sec.X.
Memoria poporului nostru se duce în preistorie. Unele pot dezvălui locuri pline de istorie adevărată, numai dacă s-ar săpa acolo unde se spune c-ar exista cetăți ale Dacilor, în secuime sau în nord-vest, în Apuseni. De exemplu, figura mitologizată a împăratului Trăian/Troian cred că se suprapune peste cea a lui Buirebistas.
Sunt iarăși fascinat de legendele care-l au în prim plan pe regel Decebal. Citisem odinioară despre legenda că acesta s-ar fi sinucis la Piatra Craivei, unde era vechiul Apulon, acesta se îndrepta spre nord în Maramureș sau în Apuseni. Este o legendă a Maramureșului din scaunul de pe Mara (lat.Maramorissus) care vorbește despre un urmaș direct al lui Decebal(is) care pune începutul unui voievodat. Totul are iz de legendă, dar poate fi adevărat.
Foarte probabil că la Piatra Craivii este îngropat trupul lui Decebal, tăindu-se capul și mâinile pentru a le arăta Dacilor care încă mai rezistau cu cerbicie după cucerirea complexului de cetăți din Grădiștea. După acest episod, când se întoarce Traian la Roma, o face cu resturile regelui ținute într-un butoi cu miere, pentru a le arunca ritualic în Tibru. Chestiuni de mare imperiu! Mierea era folosită ca prezervant atunci.
Este o metopă care descrie acest episod pe columnă. Se spune că a fost vandalizată în timpul regilor Daci care au condus imperiul în sec.III.