Hoția canadiană

Puțină istorie nu strică…Ceaușescu dorind să modernizeze minele de aur și alte materiale rare avea o dilemă, ca și în cazul programului nuclear, ce țară să aleagă dintre liderii mondiali: SUA, URSS, Africa de Sud și Canada. Este evident de ce a renunțat la SUA și URSS. Africa de Sud avea nu numai una dintre cele mai bune expertize, dar avea și cea mai bună ofertă, adaptabilă inclusiv la barter, dar în Africa de Sud era apartheid și Ceaușescu nu putea colabora cu sud africanii. Așa s-a ales Canada care era, exact ca în programul nuclear, cea mai scumpă. Între 1988-1984 cât a durat programul și România a cheltuit 1 miliard $ specialiștii canadieni, alături de cei români, au făcut și prospecțiuni și, în ciuda contractului, a măsurilor de siguranță luate, unii cercetători au plecat și cu informații strict secrete.
După 1990 intră în scenă Frank Timiș, un maramureșan dubios fugit în Australia, condamnat pentru trafic cu heroină, patron al umor firme de minerit, majoritatea falimentare, și care, cu ajutorul colegilor lui Vasile Zărnescu din fosta securitate, prin intermediul lui Gabrirl Resources, profitând de expertiza tehnică a canadienilor, ajunge să fie „investitorul strategic” pentru Roșia Montana.
Dar cum s-a ajuns ca statul român să nu mai exploateze aurul? Simplu… Asasinul evonomic Mugur Isărescu, alias Manole ciripitori la securitate, a decis de la el putere că BNR are prea mult Aur și,în baza unor studii făcute tot de BNR ce anticipau prăbușirea aurului, a decis să nu msi cumpere de la compania de stat. Cum aceasta era obligată potrivit legii să vândă numai la stat, este evident că a întrat în faliment. În zadar a plâns fostul director general amintind că dpdv tehnologic minele sunt performante, că prognozele americanilor indică o creștere constantă a aurului, jocurile au fost făcute…
În concluzie vinovații trebuie căutați în România.