Participarea evreilor la Holocaustul roşu

 

§ 7. Omenirea nu poate discuta şi condamna în mod instituţionalizat şi sistematic Holocaustul nazist anti-evreiesc fără a se pronunţa cu aceeaşi vehemenţă, cu aceeaşi energie şi cu aceeaşi logistică împotriva bolşevismului, a doctrinei dictaturii proletariatului, care, în numele luptei şi al urii de clasă, a mutilat istoria popoarelor din aşa-zisul lagăr socialist. Numărul victimelor pe care comunismul le-a pricinuit pe aproape toate continentele lumii depăşeşte, din păcate, toate „performanţele“ nazismului. Holocaustul „roşu“, conceput ca fenomen unitar, desemnează regimul politic cel mai criminal din istoria lumii, doctrina politică cu cele mai nefericite consecinţe în planul existenţei reale a popoarelor şi a indivizilor.

Raportându-ne la comunism, noi, românii, avem motive să ne considerăm una dintre victimele predilecte ale propagandei şi acţiunii bolşevice, comuniste. Fără a intra în detalii, afirmăm că în acelaşi timp românii au avut o contribuţie de jertfă voluntară dintre cele mai consistente pe frontul luptei şi al rezistenţei anti-comuniste. Dacă după succesul loviturii de stat bolşevice din 7 noiembrie 1917 încercările bolşevismului internaţional de a extinde spre Vest „revoluţia“ comunistă nu au reuşit, aceasta se datorează în primul rând clarviziunii ro­mâneşti, deopotrivă a politicienilor români şi a soldaţilor români jerfitori în prima linie a frontului.

Din păcate, puţini sunt istoricii care cunosc şi recunosc această participare românească la rezistenţa anti-comunistă.

În schimb, este bine cunoscută şi de nimeni contestată participarea unor importanţi şi numeroşi factori evreieşti (persoane, organizaţii, doctrine) la naşterea mişcării comuniste şi mai ales la „victoria“ comunismului în Rusia şi în celelalte ţări socialiste. Felul cum s-a organizat societatea comunistă, modul în care noua ordine socială a afectat viaţa a sute de milioane de oameni, de cele mai multe ori pentru a le pricinui suferinţe şi nedreptăţi de o violenţă fără precedent în istorie, constituie un subiect care angajează vinovăţia criminală a mii de persoane. Printre cei mai vinovaţi de „holocaustul roşu“, comunist, un număr mare îl constituie evreii, inclusiv evrei din New York, din Occident, cu ai căror bani a fost finanţată Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie! Un număr mare de evrei aflându-se şi printre liderii comunişti din Rusia şi din majoritatea partidelor comuniste.

Evreii din România, prin cel mai de seamă reprezentant al lor, Wilhelm Filderman, preşedinte al Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România în perioada anilor ’40, au propus princi­piul potrivit căruia evreii care îmbrăţişează tezele bolşevice, comuniste, încetează prin asta de a mai fi evrei! Se pare că acest principiu şi l-au însuşit şi liderii de mai târziu ai evreimii, astfel că din partea acestora se practică şi se propagă până azi un dezinteres total pentru un subiect imposibil de ignorat atunci când discutăm despre suferinţele prin care a trecut omenirea în secolul al XX-lea: contribuţia evreilor la Holocaustul roşu, în diverse ipostaze, inclusiv cea, „clasică“ pentru evrei, de victime. Dar şi în ipostaza de autori şi beneficiari ai unor crime înfiorătoare! Dezgustătoare! Revoltătoare!

Dreptul de a acuza este un drept pe care îl recunoaştem oricui. Chiar şi atunci când acuzatul este propria noastră persoană, propria ţară sau propriul popor.

Acuzaţiile de holocaust anti-evreiesc aduse autorităţilor româneşti sunt, în fond, acuzaţii adresate poporului român. Aceste acuzaţii nu pot fi susţinute ignorând suferinţele prin care a trecut poporul român în secolul al XX-lea, ignorând cine se face vinovat de aceste suferinţe. Ca victimă a Holocaustului comunist, poporul român are dreptul la tot adevărul despre identitatea celor care l-au asuprit şi despre scopul urmărit de aceştia. Are dreptul să-i acuze pe autorii şi beneficiarii holocaustului roşu! Suntem gata să discutăm măsura în care românii sunt vinovaţi de suferinţele pricinuite în cadrul a ceea ce se numeşte holocaust anti-evreiesc, dar pretindem să se evalueze corect şi responsabilitatea evreilor, a unor evrei, pentru suferinţele îndurate de români ca victime ale holocaustului comunist.

Cu titlu de ipoteză, facem afirmaţia că în perioada 1939-1945 numărul românilor a căror moarte a fost cauzată, direct sau indirect, de evenimentele politice şi militare internaţionale – război, operaţiuni militare, deportări, execuţii, boli contractate pe front sau în lagăre de concentrare etc., depăşeşte cu mult cifra de un milion. În acest calcul, alături de militarii morţi şi răniţi pe cele două fronturi, de Est şi de Vest, îi avem în vedere şi pe românii care au căzut victime ale guvernanţilor unguri (circa 150.000 după Raoul Şorban, Chestiunea maghiară, Editura Valahia, Bucureşti, 2001), precum şi pe românii civili ucişi sau deportaţi de Armata Roşie. Şi, nota bene, este vorba de evenimente internaţionale care s-au produs fără nici un amestec decizional al românilor, evenimente la care românilor li s-a impus să fie implicaţi, să participe, neavând de ales. În felul acesta este foarte posibil ca numărul românilor, victime nevinovate ale perioadei 1939-1945, să fie mai mare decât numărul victimelor nevinovate evreieşti. Căci pretenţiile evreieşti la imense despăgubiri materiale ne forţează mâna şi ne obligă să examinăm cu toată seriozitatea ipoteza potrivit căreia numărul real al evreilor pieriţi în acea perioadă este mult mai mic decât cifra oficială, vestitele şi mereu pome­nitele şase mili­oane, cifră tot mai greu acceptabilă. Se vehi­culează şi cifre sub un milion pentru a-i înregistra pe evreii victime propriu-zise ai celui de al II-lea război mondial. Nu putem uita, în această ordine de idei, că unii evrei au fost implicaţi ca agresori în declanşarea catastrofalelor evenimente din anii 1939-1945, purtând astfel o parte, cât de mică, dar parte din vina pentru ceea ce s-a petrecut. Vina pentru declanşarea celui de al doilea Război Mondial! Situaţie în care nu se află nici un român…

În aceste împrejurări, a căror confirmare nu este deloc exclusă, pretenţiile evreieşti la despăgubiri din partea românilor ar putea deveni incalificabile în termenii limbajului uman şi ai „jurisprudenţei“, al precedentelor oferite de istorie. Căci – ceea ce este aproape sigur, autorităţile evreieşti, din Israel sau internaţionale, cunosc bine cifra reală a victimelor evreieşti, deţin toate mijloacele pentru a dovedi această cifră pe care, deocamdată, o ţin secretă… Un secret care, ca orice secret, nu poate dura o veşnicie! Dacă evreii nu pot aduce dovezi pentru cei 400.000 de evrei ucişi de români este pentru că dovezile pe care le deţin evreii privesc un număr mult mai mic, practic un număr infim de evrei pentru care conştiinţa noastră, de români, se poate socoti încărcată şi vinovată.