Grupul pentru România se adresează Kremlinului

Credinta vie si lucratoare de la scaunul duhovniciei pleaca:

CANONISIREA PACATOSULUI care vine la spovedanie sa se caiasca,aceasta canonisire ne-fiind valabila pentru cei care vin la spovedit din obicei si ca sa fie in randul lumii.
– Canonisirea este totalitatea
mijloacelor folosite de duhovnic pentru a îndepărta pe cel păcătos, în
conformitate cu legea Domnului. Această îndreptare el trebuie să o
arate in fapte sufleteşti şi trupeşti, care aduc vindecarea şi
împăcarea lui cu Dumnezeu (Num. 12, 15; I Cor. 5, 1-3; II Cor. 2, 6-11).
Duhovnicul are putere de a lega şi dezlega NUMAI IN CONFORMITATE CU LEGEA DOMNULUI (Ioan 20, 23; Matei 18, 18). Prin legătura canonisirii celei
drepte, omul se vindecă de păcate; prin dezlegarea pentru
împărtăşanie, omull se desăvîrşcşte întru mîntuire (Matei 5, 48).
Canonisirea trebuie să fie dată numai în conformitate cu legea
Domnului, Care ne este dală în Sfînta Scriptură, canoanele Bisericii şi
povăţuirile Sfinţilor Părinţi, căci altfel, ea nu ar aduce nici un folos, ba
chiar devine primejdioasă pentru sufletul penitentului şi mai ales a
duhovnicului: „Vai de cel ce face slujba Domnului în nepăsare” (Ier. 48, 10).
Prin călcarea legii, necinstiţi pe Dumnezeu, căci din pricina voastră se
huleşte numele Domnului printre neamuri (Rom. 2, 23-24; II Regi 12, 14;
Is. 52, 5; Ier. 13, 9-10; Matei 7, 22-23; 12,4345; Luca 24, 26). Omul
duhovnicesc poate judeca totul, dar pe el nu-1 poate judeca nimeni (I
Cor. 2, 10-16; I Tes. 5, 21; I Ioan 4, 1; Prov. 28, 5). Duhovnicul trebuie să aibă
întotdeauna în minte cele spuse de Domnul: „Nu pot face de la Mine nimic,
după cum aud, (în legea Domnului) judec şi judecata Mea dreaptă este,
pentm că nu fac voia Mea, ci voia Celui care m-a trimis” (Ioan 5, 30) ca
duhovnic (Sf .Gr. Nisa.Si cu toate acestea in ce priveste canonisirea nici macar episcopul lui,sau sinodul nu au puterea duhovniceasca asupra preotului ca sa decida ei in numele duhovnicului ori ca sa porunceasca ei asupra preotului duhovnic ca si cum el nu ar avea discernamant ce fel de canonisire trebuie data penitentuui
246. – La fiecare păcat, duhovnicul trebuie să dea canon, potrivit
cu înţelegerea actului Spovedaniei, starea sănătăţii, posibilitatea materială şi familială, cu
slujba sau îndeletnicirea, pregătirea culturală, felurile păcatelor
spovedite şi evlavia întru pocăinţă a penitentului, aplicînd canonisiri
potrivite, care să ducă la îndreptarea şi întărirea duhovnicească.
Canonisirea prea aspră duce la deznădejde (II Cor. 2, 5-11), iar, cea prea
îngăduitoare (adica dezlegare ca la catolici,fara canon) duce la încurajarea starii de păcatosenie şi astfel, duhovnicul în loc
să îndrepte, mai rău strică. „Unii ca aceştia, leagă în chip uşuratic ranitele fiilor
poponilui Meu, zice Domnul spunînd: pace, pace, dar pacea Domnului nu există”
(Ier. 8, li). Canonisirea trebuie să se facă numai după legea Domnului,
căci duhovnicul nu judecă după1
legile făcute de el, ci este slugă şi
ispravnic pus de Domnul,atentiepentru mîntuirea sufletelor, care este obligat
să împlinească poruncile Stăpînului său. Duhovnicul trebuie să pună
înaintea celui păcătos calea vieţii şi calea morţii arătată numai şi numai
de legea Domnului, iar nu de catre episcopul lui eparhiot, închipuirea sau păcatele sale, prin care ar
voi să aprecieze pe ale altuia (Ier. 21,8; Simeon al Tes. IX, 72).
247. – Cel ce nu s-a stăpînit în tinereţe, cu greu se va putea
îndrepta la bătrîneţe, în care stare păcatul îl va părăsi pe el,
lăsîndu-1 pustiu de toata fapta buna iar nu el pe păcat, ca să devină om îmbunătăţit
sufleteşte. Astfel, de exemplu, în cuget va curvi, deşi în fapte va
deveni neputincios, care lucru se va cunoaşte din vorbele murdare,
din plăcerea de a discuta despre sexualitatea plantelor, animalelor
etc. Va privi pe alţii cu păreri şi vorbe bănuitoare, îndemnîndu-i la
păcate, va recomanda să se citească romane păcătoase şi se va
desfăta cu închipuirea păcatelor de odinioară, căci cum îi vor fi
ideile îi vor fi şi faptele. Răutatea veche, bunătatea nouă, nu se mai
poate face decît numai prin excepţia planurilor iconomiei
providenţiale (Luca 11, 24- 26; 17, 1-6; 19,1-10; Ioan 5, 14; Sf. Măria Egipt.).
De
aceea s-a prevăzut trepte de penitenţă într-un timp mai mult sau
mai puţin îndelungat, ca să se poată alege bine adevărata pocăinţă
de cea falsă şi făţarnică (I ec. 12; III ec. 5; IV ec. 16; Ancira 5; Cart. 6; Sf. Or.
Nisa 1).
248. – Canonul nu trebuie să se dea numai după mulţimea
păcatelor, ci mai ales după voinţa păcătosului de a se îndrepta. De
multe ori dorinţa prea mare a duhovnicului de ă reface ceea ce a
stricat, mai mare pagubă face şi, în loc să ridice ceea ce este căzut,
mai rău îl distruge. Astfel, cei ce sînt bolnavi şi moleşiţi, cei dedaţi la
plăcerile lumeşti şi cei stăpîniţi de mîndria puterii lor sociale, puţini
se gîndesc la păcatele lor şi numai cu încetul se vor izbăvi de povara lor. Duhovnicul care doreşte să-i îndrepte deodată, i se poate
înlîmpla să nu obţină nimic. Sufletul care a căzut în nesimţire
duhovnicească, cînd i se face cunoscut, mărimea şi mulţimea
păcatelor sale cade în deznădejde, nu mai ascultă de sfaturile bune,
nu se mai teme de ameninţare, şi nu se mai hotărăşte să facă faptele
îndreptării, ci devine mai rău decît cetatea de care zice proorocul:
„Faţa ta este ca a unei curve şi nu te mai mşinezi de nimic”. De aceea,
duhovnicul are trebuinţă de multă ştiinţă şi pricepere ca să pătrundă
toate înclinările sufletului omenesc. Uneori, mulţi cad în nebunie şi
deznădejde, neputînd suporta doctoria prea amară a canonisirii, iar
alţii, nefiind canonisiţi potrivit cu canonul lor, îşi neglijează sufletul, se
dau şi mai mult la păcate, făcîndu-se şi mai răi. De aceea, duhovnicul
trebuie să ţină seamă de toate acestea, să chibzuiască bine şi să
întrebuinţeze toate mijloacele ca să obţină rezultatul adevăratei
vindecări – sf. Ioan llrisostom, Sint. At. IV, 387.
249. -„Leagă bine pe cel păcătos, pînă ce se va împăca cu Dumnezeu.
Nu-l lăsa nelegat ca nu cîndva să fie legat de dreapta judecată a lui Dumnezeu.
Dacă îl voi lega cu, Dumnezeu nu-l mai leagă, iar dacă nu-l voi lega eu, atunci îl
aşteaptă legăturile cele nedezlegate. „Că dacă ne-am judecat pe noi înşine, nu
am mai fi judecaţi de nimeni” (I Cor. 11, 31). „Deci, să nu crezi că aceasta este o
cnizime şi o neomenie, ci ea se naşte din bunătate şi din dorinţa de vindecare şi
a bunei griji. Dar vei zice, că i s-a dat un timp destul de lung ca pedeapsă. Cît
timp? Un an, doi sau trei? Dar eu nu caut la mulţimea timpului sau anilor, ci la
îndreptarea sufletului… Dacă cel păcătos s-a smerit, dacă s-a pocăit, atunci s-a
făcut totul; dacă nu este aceasta, apoi timpul cel îndelungat nu foloseşte la
nimic! Căci noi nu căutăm dacă rana a fost legată un timp mai îndelungat, ci
dacă legătura a folosit la ceva. Dacă a folosii şi într-un timp mai scurt, să n-o mai
pui, iar dacă n-a folosit la nimic, atunci pune-o şi după zece ani! Aceasta, să-ţi
slujească de hotar pentm dezlegarea ranei: Dobîndirea spre viaţa veşnică şi
vindecarea celui legat de păcate” -Ioan llrisostom, l Cor. Om XIV.
250. – Dezlegarea imediată se întemeiază pe faptul că
mărturisirea însăşi este o canonisire. Duhovnicul, oricîtă pregătire ar
avea, nu poate pătrunde şi aprecia toate ascunzişurile faptelor trecute
şi viitoare ale penitentului. Această rezervă a conştiinţei sale îl face pe
duhovnic să împartă povara păcatelor în trei: o parte să o laşe în seama
milostivirii lui Dumnezeu, „care este plin de milă şi îndurare, zăbavnic la
mînie, plin de bunătate şi blîndeţe, care-şi tinde mila sa pînă la mii de neamuri,
iartă păcatele şi nelegiuirea, dar nu socoteşte pe cel vinovat ca pe un nevinovat
şi ,pedepseşte nelegiuirea părinţilor (care se trasmite prin educaţie) în copii
şi nepoţi pînă în al palntlea neam” (iixod. 34, 6-7). Iar Solomon, zice: „Să
miluieşti pe toţi, că’toate le poţi şi le treci cu vederea păcatele oamenilor pentru ca ei să aibă timp de pocăinţă” (înţelep. 11, 23). O altă parte a păcatelor,
duhovnicul o ia asupra sa, în virtutea puterii sale de a lega şi dezlega
oaia cea rătăcită, rugîndu-se ca Moise: „Doamne iartă-i păcatele, iar dacă
nu, ştcrge-mă din ca/tea celor vii”… (Exod. 32, 32; Rom. ‘), i-3). A treia pane,
rămîne în seama conştiinţei penitentului de a se îndrepta ca fiul cel pierdut, sau a
continua ca Iuda. De felul cum penitentul îşi va curaţi partea sa de păcate, adică
va face tot ceea ce va putea, el se va folosi de nigăciunile bisericii şi a liamlui
iertării dat lui prin taina spovedaniei, „căci în lege este dreptand conştiinţei
depline şi a adevănilui” (Rom. 2, 20), pentru mîntuirea sufletului său. – Fără
îndreptare, nu poate să existe iertare (i Tim. l, 7; Iez. 4.18; ILT, 322).
251. – în chip excepţional, duhovnicul aplică amînarea dezlegării
celor ce au o situaţie complicată cu mult feluritele păcate, pentru care
duhovnicul nu poate găsi imediat soluţionarea potrivită cu legea
Domnului şi cu situaţia penitentului, în aşa fel ca nici legea, să nu fie
nesocotită, sau exagerat aplicată, şi nici penitentului să nu i se ceară
nici prea mult nici prea puţin (Luca 12, 40; 13, 1-5). De asemenea ea se
aplică celor nesinceri şi şovăielnici ca nişte învechiţi în rele, precum şi
celor ce-şi justifică păcatele cu viclenie şi rea credinţă, ca nişte pui de
năpîrci (Matei 3, 7; 12, 33-37; 23, 32-26). Unii ca aceştia trebuiesc sfătuiţi
cu blîndeţe, dar hotărît, pentru ca ei ori să se îndrepteze ori să nu mai
încurce lumea, căci, mai rău, vor fi osîndiţi (II Cor. 26. 20-22; Ier. 15, 1-2;
F. Ap. 13, 8-11; 1 Tim. 1, 18-20). Această amînare poate să varieze de la
cîteva zile pînă la mai mulţi ani, după cum va chibzui duhovnicul. După
ce se va prezenta din nou, i se va citi canoanele şi documentele
scripturistice, care-i osîndesc purtările, apoi dacă se va constata
îndreptare, i se va da dezlegare condiţionată de îndeplinirea canonisirii
pînă Ia o nouă spovedanie, şi apoi dezlegare deplină. „Cine va întoarce pe
cel păcătos de la rătăcirea căii lui, va mîntui suflet de la moarte, şi va acoperi
mulţime de păcate” (Iacob 5, 20). în caz că nu se observă nici-o îndreptare,
doctrinisînd păcatul, un astfel de penitent trebuie trimis la alt
duhovnic, sub motiv că nu se pricepe a-i dezlega nevoile sufleteşti, şi
un alt duhovnic poate va fi mai priceput în a-l satisface (Luca io, 16; li,
24-26; Matei 12, 43-46). Penitentul care huleşte cele sfinte, prin cuvinte şi
fapte, ca Iuda trebuie să i se zică: Să nu mai fie în tine rod în veac
(Matei 21, 19; V. Afurisirea).
252.- Treptele vechilor canonisiri: „Plîngerea, este starea celui ce a
păcătuit şi este rînduit să stea în afară de uşa bisericii, unde să ceară, de la
credincioşii care intră, să se roage pentm el. Ascultarea este şederea înlăuntru,
lîngă uşa din tindă (pronaosul) bisericii, unde stau cei ce au păcătuit, la urina
catehumenilor, pînă ce vor asculta citirea scripturilor şi învăţăturilor şi la anunţul:
„Cîţi sîntt’ţi chemaţi ieşiţi..”, ei vor părăsi biserica. îngenuncherea este starea în ghenunchi înlăuntru, lîngă uşa din naosul bisericii, şi după liturghia celor
chemaţi, ieşeau afară cu catehumenii. Starea împreună este şederea la un loc cu
credincioşii în naos. Ei nu ieşeau cu catehumenii, ci stau la toată liturghia
credincioşilor. Cea mai de pe urmă stare este împărtăşirea cu sfintele taine” – Sf.
Grigore
Neocez. 11.
253. -„Plîngerea este ca omul cel păcătos dacă greşeşte, să stea
în afară de biserică sau afară de curtea sau tinda bisericii şi cîţi
intră în biserică înaintea tuturor să cadă şi să-i roage plîngînd, cu
lacrimi ca să se roage pentru dînsul, că acela ce plînge este lepădat
afară de curte sau tinda bisericii, ca să se pocăiască atîta vreme cît
îi este poruncit”. „Ascultarea este ca omul cel păcătos dacă greşeşte
să asculte dumnezeiasca Scriptură, stînd lîngă uşile bisericii, pentru
că cel ce ascultă, stă în curte sau în tindă, iar în biserică nu-i este
iertat şi nici n-are voie să intre pînă ce nu va săvîrşi pomnciţii lui
ani. Căderea este adică posluşania, cel ce greşeşte să stea înlăuntru. în
biserică, mai îndărăt pe partea amvonului, pentm că cel ce cade,
acela stă în biserică pînă la sfînta evanghelie, cînd zice diaconul: „Cei
chemaţi ieşiţi, atunci iese şi el cu cei chemaţi şi stă afară de
biserică, pînă ce se stîrşeşte dumnezeiasca slujbă”. Starea cu
credincioşii este că stă omul cu credincioşii în biserică înlăuntru
pînă la sfîrşitul dumnezeieştii slujbe, iar sfintei pricestanii nu se
pricestuieşte pînă ce îşi umple poruncită lui vreme, iar dacă îşi
umple vremea stînd cu credincioşii, atunci se învredniceşte
împreunării Sfintei Taine a Preasfîntului Trup şi Preacuratului sînge
a Domnului Iisus Hristos. „Deci cu aceste palm locuri, se obîrşeşte şi
se umple toată pocania. Drept aceea, cade-se episcopului sau
preoţilor duhovnici în toată vremea canonisirii, ori multă ori puţină,
tot pe aceste patru locuri s-o împartă, şi aşa să cureţe de păcate pe
acela ce se căieşte şi se pocăieşte” – ILT, Nom. p. 328.
254. -„Canonisirea materială a milosteniei trebuie aplicată cu
multă pnidenţă. Duhovnicul să nu ia el milostenia ca să dea la săraci,
ci să trimită pe cei săraci la cel canonisit ca să le dea bani sau
materiale, ferindu-se astfel, de orice bănuială. Un adevărat slujitor al
Domnului trebuie să se ferească şi de umbra lui, fiindcă cele materiale
duc la ispită, şi în plus duc la sminteala altora. „Duhovnicul să nu
primească cu uşurinţă a împărţi milostenia celor canonisiţi, ca să nu dea pricină
de defăimare şi sminteală. El numai să dea îndrumări, dar să nu ia nimic, afară
de cele ce i se dau lui ca să se roage penlni sufletul celor împovăraţi de păcate,
la slujbe şi liturghii. Cel ce i-a plată penlni liturghii şi nu le slujeşte, vinovat este, pentm lencvire şi jefuirea aproapelui ca cel ce lipseşte pe fratele său de sfinţire” –
Sim.Tes. IX, 73,
74.-
255. – Canonisirea clericilor trebuie să fie mai aspră decît a
mirenilor, fiindcă trebuie să fie lumina lumii prin învăţătura lor şi sarea
pămîntului prin exemplul”şî faptele vieţii lor (Matei 5, 13-16). Păcatele,
neştiute de nimeni altul decît de făptaş şi Dumnezeu, se vor canonişi ca
şi la mirenii obişnuiţi, luîndu-se măsuri de a nu se mai repeta. Păcatele
cele cunoscute, mai mult sau mai puţin în public, se vor canonişi cu
mult mai aspru, fiindcă, prin această sminteală, el a devenit feştilă
fumegîndă pe care Dumnezeu abia o tolerea/ă (Maici 12, 20) şi sare
împuţită care se aşteaptă să fie arucată în focul cel veşnic (Matei 5, 13),
iar în ziua dreptei judecăţi, li se va zice că nu vă ştiu pe voi (Matei 7, 21-
23). Ei sînt cei ce au ştiut voia Stăpînului şi se vor osîndi mai greu decît
cei neştiutori (Luea 12, 47-48; Iacob 4, 17), căci nu s-a luptat pînă la sînge
(Evrei 12, 4). Să li se citească cu răbdare şi pentru păcatele grele să fie
trimişi la episcopul de care depind şi nu la altul.
256. -„înainte de timpul profeţilor, Dumnezeu voind să arate că păcatele
săvîrşite de preoţi, trebuie să primească o pedeapsă cu mult mai mare decît
alunei cînd ele ar fi săvîrşite de popor, a poruncit ca pentru păcatele preoţilor să
se aducă o atît de mare jertfă, la fel cu aceea ce se aduce pentru un popor întreg
(i.cv. 3, 4). Aceasta nu probează nimic altceva, decît că runele sufletului preotului
cer o mare îngrijire, adică într-atîlu cît să fie la fel cu îngrijirile raitelor unui întreg
popor. Ele n-ar cere o mai mare îngrijire dacă n-ar fi şi mai periculoase. Şi n-ar fi
aşa de periculoase prin firea lor, ci din cauza demnităţii preotului, care a cutezat
să se încarce cu ele (Deut. 22). Şi ce să mai vorbesc eu de bărbaţii care sînt
obligaţi să-şi îndeplinească datoria de slujitori ai bisericii, căci şi fiicele preotului,
care n-aveau nimic de-a face cu preoţia, sufereau lotuşi, din cauza demnităţii
părinteşti, erau supuse la o mai aspră pedeapsă pentru păcatele lor. (Lev. 21, 9).
Şi cu toate că păcatele lor materiale erau la fel cu ale fiicelor poporului, căci tot
desfrîu este şi de o parte şi de alia, totuşi pedeapsa lor era cu mult mai aspră
decît a fetelor mirence. Vezi dar, cît de convingător vrea să ne arate Dumnezeu,
că pentm conducători se cere o pedeapsă cu mult mai mare, decît pentru supuşi.
Căci cel ce pedepseşte pe fiica preotului (cu moartea) cu mult mai rău decît pe
altele, din pricina demnitarii tatălui ei, apoi cu atît mai rău va pedepsi pe însuşi
preotul mai mult decît pe mirenii simpli, cu toată dreptatea. Căci sminteala adusă
de păcatele preotului, nu se mărgineşte numai la pierderea lui însuşi, ci aruncă în
prăpastia pierzării şi sufletele celor slabi şi care iau exemplul rău din faptele lui.
Aceasta ne învaţă şi Iezechiel (34, 17), cînd profeţeşte despre judecată, întm
despărţirea oilor de capre” -Sf. Ioan Hrisostom – Despre Preoţie, VI, 575-578.
257. -„Cei ce de la Dumnezeu au primit puterea de a lega şi dezlega,
trebuie să ţie seama de însemnătatea păcatului şi de hotărîrea spre pocăinţă a
celui păcătos, şi astfel, să dea canonisirea cea mai potrivită cu păcatul, ca nu
cîndva să aplice pe amîndouă fără măsura dreptăţii în a lega şi a dezlega şi
astfel, să primejduiască mîntuirea celui păcătos. De obicei boala păcatului nu
este simplă, ci are multe feluri şi înfăţişări. Ea odrăsleşte multe vlăstare ale
pierzării, din care răul se răspîndeşte şi lăţeşte sub toate fonnele, pînă acolo, încît
se împotriveşte chiar puterii de vindecare a doctondui. Cel ce are pricepere în
vindecarea duhovnicească, mai înlîi trebuie, să cerceteze starea sufletească a
celui păcătos, dacă înclină spre vindecare, sau dimpotrivă, dacă prin felul său de
viaţă, cultivă păcatul. Duhovnicul trebuie să observe în ce chip se îngrijeşte
penitentul de îndreptarea sa în vremea canonisirii, dacă nu cumva iese ceva, care
se împotriveşte vindecării sale, iar rana sufletului său se măreşte prin
întrebuinţarea doctoriilor aplicate ei nepotrivit, şi astfel, el trebuie să chibzuiască
necontenit asupra milostivirii iconomiei handui cu puterea de vindecare a
bolnavului. Căci poninca lui Dumnezeu şi toată grija duhovnicului cămia i s-a
încredinţat misiunea pastorală, este de a întoarce oaia cea rătăcită şi de a
vindeca pe cea rănită de diavolul. El trebuie să fie cu grijă ca să n-o împingă spre
prăpastia deznădăjduiţii, şi nici să slăbească frinele, care mijlocesc întoarcerea de
la viaţa păcătoasă şi de la nepăsarea întm păcate. El este dator să întrebuinţeze
toate mijloacele de a se împotrivi păcatului, ori prin canonisirile cele mai aspre şi
neplăcute, ori prin cele îngăduitoare şi blînde şi să se silească a vindeca rănile
păcatului cercetînd roadele pocăinţei aduse de canonisire şi călăuzind înţelepţeşte
pe omul cel chemat la fericirea cea de sus. -Deci, se cuvine ca noi să cunoaştem
şi să folosim bine amîndouă metodele pe a severităţii şi a îngăduinţa, şi acolo
unde una nu merge, să aplicăm pe cealaltă, aşa cum ne învaţă Sfînhd Vasile” -VI,
ec. 102
259. -„…Patima lăcomiei, care este mama tuturor relelor (i Tim. 6, 10)
trebuie să fie înfrînată, ca nimeni să nu răpească cele ale altuia sau să calce
hotăririle părinţilor pentm cîştig sau vreun cleric să ia camătă. Faptele rele, încă
necondamnate de Scriptură, se vor cerceta de noi şi se va holări pedeapsa lor.
Despre cele ce Scriptura a legiuit lămurit, nu ni se cade să mai hotărîm, ci numai
să le aplicăm. Prin urmare, ceea ce este osîndit la mireni, cu atît mai mult trebuie
să fie osîndit la clerici. întreg sinodul a zis: Nimeni nu poate lucra împotriva celor
hotărîte de prooroci, şi de Evanghelii, fără primejduirea mîntuirii sale” – Cart. 5.
260. -„Episcopul Aureliu zice: dacă cineva care nu şi-a îndeplinit canonul
primit, fiind în primejdie de moarte, ar cere dezlegare ca să se împace cu sfintele
altare spre a se împărtăşi, în lipsa episcopului, atunci cu bună dreptate
presbiteml, poate să ceară voie de la episcop şi numai după dispoziţiile lui, să
dea dezlegare de vechea canonisire celui ce este în pericol de moarte. Această
rînduială, trebuie să o întărim ca pe o hotărîre mîntuitoare. Toţi episcopii au răspuns: Se hotărăşte ceea ce sfinţia voastră crede de cuviinţă să aprobăm în
chip necesar” – Cart. 7.
261. -„Celor ce se pocăiesc să li se hotărască timpul de pocăinţă după
judecata (aprecierea) episcopilor numai potrivit cu gravitatea păcatelor.
Prezbitend să nu dea dezlegare celui ce se pocăieşte, fiind canonisit de episcop,
fără ştirea acestui episcop, decît numai în lipsa episcopului din cauza nevoilor
constringătoare cu ameninţarea morţii. In caz că păcatul celui ce se pocăieşte
este public şi cunoscut de toţi, şi a produs sminteală în biserică, asupra acestuia,
în public înaintea uşii bisericii să i se pună mîna, pentm dezlegarea şi primirea în
biserică” -Cart. 43.
-„Dacă cineva a căzut în păcatele înşirate mai sus (C, 51,73, curvie, furt,
ucidere, apostasie etc.) şi va arăta multă sîrguinţă în mărturisire, astfel,
duhovnicul cel ce are puterea de a lega şi dezlega prin iubirea de oameni a lui
Dumnezeu, dacă va face pogorămînt, văzînd mărturisirea cea deplină şi hotărîtă
a celui păcătos, şi astfel va micşora timpul canonisirii, nu se va face vrednic de
osîndă. Scriptura ne arată că, cei ce se mărturisesc cu o mai mare zdrobire de
inimă
(Matei 27, 75), mai degrabă se învrednicesc de iubirea de oameni a lui
Dumnezeu” – Sf.Vasile 74.
262. -„Ţoale acestea le scriem ca să se cerceteze bine rezultatele
pocăinţei, căci negreşit nu după timpul de canonisire judecăm păcatele, ci ţinem
seama de felul pocăinţei, care este hotărîloare. Celor ce se despart cu greu de
păcatele lor şi vor să slujească mai mult plăcerilor tntpeşti decît lui Dumnezeu, şi
refuză să trăiască după ponincile Evangheliei, cu aceştia mpem legătura
duhovniciei, căci în privinţa celor nesupuşi şi îndărătnici întm pocăinţă, ne-am
învăţat cele zise: Mîntuind, mîntuieşte-ţi sufletul tău (Fac. 19, 17), prin
despărţirea de cel învechit în rele” – Sf.Vasile 84.
263. -„Deci, să nu ne înşelăm şi să ne lăsăm a pieri împreună cu cei
nepocăiţi, ci, temîndu-ne de greaua osîndă şi avînd înaintea ochilor ziua cea
înfricoşată a judecăţii Domnului, să nu fim nepăsători primejduindu-ne mîntuirea
din pricina păcatelor străine. Dacă n-am învăţat nimic din ponincile cele
înfricoşate ale Domnului, şi nici nu ne-au înţelepţit pedepsele cele mari, cum că
penlni păcatele noastre ne-a părăsit Domnul şi ne-a dat robiei…, ce avem noi
comun cu cei păcătoşi? Ci noi trebuie să le arătăm păcatele ziua şi noaptea, în
particular şi în public, dar să nu ne lăsăm înşelaţi de păcatele lor, ci mai degrab
să ne nigăm Domnului ca să-i cîştigăm şi să-i scoatem din cursele diavolului.
Dacă nu vom putea face aceasta, să ne sîrguim, cel puţin, a ne mîntui sufletele
noastre de veşnica osîndă, ferindu-ne de păcate Străine” (I Tim. 5, 22 ; II Ioan
11) – Sf.Vasile 85.

„Eu socotesc că duhovnicilor celor ce judecă drept nu li se poate
părea că scurtarea de către noi a timpului pocăinţei n-ar fi o măsură de suflet
mîntuitoare, căci nici părintele Vasile cel Mare şi nici cei mai vechi părinţi n-au
stabilit pentru păcătoşi vreo poslire, priveghere sau metanii, decît numai oprirea
de la împărtăşanie. Noi am socotit să scurtăm timpul de pocăinţă pentru cei ce se
căiesc cu adevărat, şi-şi chinuiesc Impui, şi cu înţelepciunea îşi schimbă viaţa
părăsind răutatea învechită a păcatului. De pildă: dacă cineva se învoieşte să nu
bea nici vin în anumite zile; să-i reducem un an din vremea hotărîlă de părinţi.
Deasemeni, dacă ar făgădui că se înfrînează de la carne pentru un timp, să-i
reducem încă un an; de la brînză, ouă, peşte, ulei, pentru fiecare să-i iertăm încă
un an; tot astfel, dacă el vrea să îmblînzească pe Dumnezeu prin bogate metanii
şi mai ales dacă dovedeşte rîvnă şi hotărire întru facere de milostenie. Dacă
cineva după păcătuire se devotează vieţii după iubirea lui Dumnezeu, şi trăieşte
singuratic, socotesc că este bine să ia canonisireşi mai scurtă, căci prinlr-o astfel
de vieţuire, el stinge în viitor patimile păcatului făcute în cursul vieţii de pînă
atunci” – loan Post. 3.
265. -„Se cuvine a canonişi pe cineva după canoniconul lui loan Postnicul?
R: Fiindcă acest canonicon se foloseşte de multă\ blîndeţe, pe mulţi i-a pierdut.
Din această cauză, cei ce cunosc binele şi se abat de la el, trebuie a se îndrepta,
adică a nu aplica numai scurtarea timpului, ci a aplica şi condiţiunile, prin care el
justifică valabilitatea timpului prescurtai” – Nicolae 11.
266. -„l.-Ce înseamnă ceea ce zice Sf.Vasile în privinţa epitimiilor mici: să
fie înlăturat de la binecuvîntarea potrivit măsurii greşelii? R: însemnează a se lipsi
cineva de biecuvîntarea care se dă în biserică”. -Sf.Nicolae 9.
267. -„Femeia mireancă sau călugăriţa să nu se alunge, din biserică
(afurisească) pentru oarecare mari păcate, ci să fie numai oprită de la
împărtăşanie. Canonul 34 (Sf.Vasile) ne învaţă să facem aşa, din cauză că
multe femei s-au sinucis de nişine. Tot aşa trebuie procedat şi cu prezbitend şi
diaconul potrivit acestei rînduieli: Nu vei pedepsi de două ori pentm acelaşi
păcat” (Num. l, 9) – loan Post. 46.
268. -„Duhovnicul care primeşte mărturisirea celor ce spun păcate multe
ascunse (neştiute public), trebuie să-i oprească de la împărtăşire, dar să nu-i
oprească a intra în biserică (ca să se atragă atenţia altora), nici să dea în
vileag (prin semne externe) cele ce ştie despre ei, ci, în taină, să-i sfătuiască
cu blîndeţe ca ei să slămiască în pocăinţă şi rugăciune, şi să le dea canonisirile ce
li se cuvin, potrivit cu predispoziţiile sufleteşti ale fiecănu în parte” – sr.Nichifor
28.
269. -„Dacă vreun mirean îşi va mărturisi păcatele sale cu voia (din
iniţiativa şi rîvna mîntuirii), duhovnicul poate să procedeze mai îngăduitor, după chibzuiala sa” (în aplicarea canoanelor, ca durată de timp, mijloace,
etc, numai să poată vindeca răul) – Sf. Nichifbr 29.
270. -„Cine va lua canonisire de la duhovnicul său, ca să nu se
împărtăşească, şi se va pricestui să se despartă de biserică trei ani, că se cade ca
cel ce leagă să-l şi dezlege. Insă de-l vor lega alţii, alţii să-l dezlege, iar de se va
pocăi, să-l primească la împărtăşanie, că scris este: cine va veni către mine, nu-l
voi scoate afară”. -PBG, 115.
271. -„Preotul trebuie să afurisească, cînd este după pravilă, ca să nu se
încarce cu păcate străine, că nu este aceea răbdare, ci va fi pricină de pierzare, şi
nici se cuvine a fi mai milostiv decît părinţii. Arhiereul sau duhovnicul, fiind
ştăpînit de aceleaşi păcate, ca şi penitentul, să nu socotească că i se va ierta lui
acele păcate, dacă va fi îngăduitor şi va uşura pe cei păcătoşi călcînd legile
Domnului. Ci pentm ale sale păcate să ceară iertare, iar legea lui Dumnezeu s-o
aplice cu dreptate. Trebuie să fie îngăduitor numai cînd păcătosul se va hotărî să
se îndepărteze de la rău şi se va smeri întm pocăin(ă”. -Sim.Tes. IX. 30.
272. Pentm venituri şi pentm agonisirile lor, mulţi au multă giijă,
iar pentm a face comoară în cer, de suflete mîntuite, puţină grijă…
împreună cu episcopii să se silească şi preoţii care au luat slujba aceasta
prin poruncă, şi nu trebuie să caute cineva către dobîndă tmpească, care
este mare pagubă, nici să înveţe afară de pravilele sfinţilor părinţi, pentm
ca nu cumva să-şi ia asupra lor păcatele… Se înşală cel ce i se pare că ar
fi mai milostiv decît părinţii, învăţînd şi uşurînd canoanele…, căci
acelea sînt făcute şi îndestulate de mulţi purtători de Dumnezeu, ca să
respecte canoanele”. -Sim.Tcs.v, 254.
273. -„Cel ce spală (de păcate) haina cea ruptă a aproapelui cu
cuvinte dumnezeieşti sau o coase prin daruri (de la Sfîntul Duh), se
arată ca unul care, stăpîn fiind, îmbracă înfăţişare de slugă. Dar
(duhovnicul) să ia seama cel ce face aceasta, ca nu cîndva nefăcînd-o
ca slugă să’-şi piardă deodată cu plata sa, şi cinstea puterii de stăpîn,
(duhovnicesc) care i se cuvine, pentru slava cea deşartă”. -Filoc. IV, 288,

Oamenii se raresc iunii pe altii cu razboaie si pacea e tinuta in dulap.Cand oamenii se vor iubi pacea va rasari iar razboaiele vor intra in dulap.
Ioan.

In sfirsit un grup practic ! Chapeau !