Greșeala cea fatală a prea-iubitului…

În primăvara lui 1989, Nicolae Ceauşescu a anunţat că România şi-a încheiat plata datoriei şi nu mai este nimănui datoare. Mai mult, Ceauşescu a făcut să se voteze o lege prin care i se interzicea guvernului român să mai apeleze la credite străine, să se îndatoreze, aşadar. Totul având drept scop să ferească ţara, în viitor, de riscurile pe care cu atâtea sacrificii le-a înfruntat în anii ’80, anii atât de cumpliţi pentru noi toţi, când Ceauşescu, somat de creditori, a angajat societatea românească în cursa contra-cronometru de plată a datoriilor. Mi-aduc bine aminte de tonul cu care „Europa liberă” a comentat, la început, această situaţie: ni se prevedea un faliment total, falimentul unor neputincioşi, al unor prăpădiţi care au contractat, cu inconştienţă, datorii peste puterile lor de a le returna! Iar faptul că paralel cu plata datoriilor se continuau giganticele investiţii – canale de navigaţie, centrală atomică, metrou, noul centru civic, hidrocentrale, etc. – părea dovada certă a nebuniei megalomane a lui Ceauşescu şi a laşităţii noastre că îl suportăm!

Prin anii ’87 – ’88, tonul „Europei Libere” a devenit altul: i se reproşa acum lui Ceauşescu nu incapacitatea economiei româneşti de a-şi plăti cheltuielile, ci i se reproşa însuşi faptul că ne plătim datoriile, căci aceasta ar fi fost o mare prostie, zicea alde d-l Orăscu, doar toate celelalte ţări trăiesc bine mersi fără să-şi achite creditele primite, ci numai dobânzile. Am constatat astfel, cu mare uimire, că, în loc să fie apreciată ca un act de corectitudine, plata datoriilor înfuria anumite persoane sau instituţii, stârnea comentariile cele mai înveninate.

Ca persoană care am fost crescut în teama de a nu rămâne cuiva dator, n-am prea înţeles, la început, această ciudată atitudine. Mai apoi, cugetând oareşicât, am înţeles un adevăr simplu despre cei care trăiesc din a-i împrumuta pe alţii, despre cei care trăiesc din câştigul astfel realizat, adică cămătarii: bancherii te împrumută nu ca să le restitui cât mai repede banii, ci ca să le rămâi la nesfârşit dator, plătindu-le cu regularitate numai dobânzile. Drept care mă întreb cu maximă ingenuitate: ce s-ar întâmpla cu finanţa mondială dacă toate ţările ar proceda cum a procedat România în primăvara anului 1989?

Să ne imaginăm că toţi datornicii şi-ar plăti datoriile şi ar hotărî, prin lege, să nu mai facă alte datorii! În ce s-ar transforma sumele imense ce s-ar aduna astfel în depozitele băncilor dacă nimeni nu va mai apela la bănci, să se împrumute! În ce altceva decât în mari grămezi de hârtie inutilă?!

Cu alte cuvinte, România devenise, în primăvara anului 1989, o mare primejdie pentru finanţa mondială, pentru cei dedulciţi la traiul din camătă, trai nemuncit! Primejdia constând în puterea exemplului, a forţei de contagiune pe care ar fi putut-o avea „modelul românesc”!

Mi-am dat seama de asta şi din înverşunarea deplasată cu care „Europa liberă” a comentat momentul eliberării României de povara datoriilor externe. Nimeni, în Occident nu s-a grăbit să ne felicite. Dimpotrivă! Iar când Ceauşescu şi-a exprimat dorinţa, dar şi putinţa ca România să iasă pe piaţa de credite, acordând împrumuturi cu o dobândă mult mai mică decât cea îndeobşte practicată, pentru a dovedi astfel umanismul societăţii pe care o reprezenta, mi-am dat seama, cutremurat, că Nicolae Ceauşescu, săracu’, şi-a semnat sentinţa de condamnare la moarte!

Cred că acest gest, de sfidare şi de demascare a marii finanţe mondiale, a dus cel mai mult la acea concertare de forţe care au reuşit, profitând de generozitatea şi puterea de sacrificiu a tineretului român, nu numai să-1 dea jos pe Ceauşescu de la putere, dar să-l şi pedepsească personal, fizic, pentru insolenţa sa. Cu consecinţa, „firească”, a revenirii României, cuminţită, în rândurile ţărilor îndatorate până la gât marii finanţe, dând astfel putere de contagiune altui exemplu: cine va mai încerca vreodată, în Europa de Est sau în Africa, în America Latină sau în Asia să procedeze ca Nicolae Ceauşescu, ca el s-o păţească!

Tare aş fi curios să ştiu cât a costat această debarcare a lui Ceauşescu! KGB-ul, la ale cărui servicii a apelat marea finanţa mondială, este o instituţie serioasă, care ţine la preţ! La fel şi celelalte. Mai puţin securitatea română, care, bucşită cum era cu imbecili la toate nivelurile sale, nu este exclus să-şi fi dat concursul pe gratis, din… patriotism, convinsă că se pune în slujba poporului român!

De plătit, fireşte, noi vom plăti costul înlăturării lui Ceauşescu şi-l vom plăti înzecit, însutit, înmiit, poate.

Aşa nerod şi troglodit cum ne plăcea nouă să-l credem pe Ceauşescu, acesta a înţeles totuşi un lucru pe care noi, mult mai deştepţi cum ne-a făcut revoluţia, ezităm să-l recunoaştem, ca să nu ne facem de rîsul lumii. Adică ezităm să-i recunoaştem lui Ceauşescu vreun merit, cât de neînsemnat.

Eu unul i-aş recunoaşte deci lui Ceauşescu şi unele merite, măcar pe acela de a fi înţeles relaţia strânsă, în lumea de azi şi de mâine, între suveranitatea naţională şi mărimea datoriei externe a unui stat. M-am dumirit de aceasta deunăzi, când Parlamentul nostru a aprobat să ne împrumutăm cu vreo 300 de milioane de dolari şi nu a tresărit aflând că Fondul Monetar Internaţional ne va acorda acel împrumut numai dacă vom respecta nişte indicaţii superioare. Am scăpat de dracu’, şi am dat peste ta-su!

Aşa se face că am scos şi o Constituţie în care se afirmă principiul sacrosanct al suveranităţii naţionale, dar am legat această suveranitate numai de inviolabilitatea hotarelor, care interzice armatelor străine să calce pământul sfînt al Patriei.

Chiar nu au înţeles parlamentarii noştri din Constituantă că agresiunea militară a încetat să mai fie la modă? Că este un procedeu tot mai primitiv pentru sensibilitatea omului modern, tot mai desuet şi mai ineficient?

Mult mai curată se dovedeşte a fi agresiunea financiară, arma cea mai subtilă şi mai productivă la acest sfârşit de mileniu! Lumea s-a deşteptat, s-a săturat de violenţă, de sânge! De generali şi colonei! Drept care, în locul acestora şi în acelaşi scop, pământul este bântuit în lung şi în lat de experţii financiari ai Fondului Monetar Internaţional, ai Băncii Mondiale pentru, sanchi! Dezvoltare, şi alte „agenturi”! Asta, fireşte, după ce prin diverse mijloace, inclusiv propulsarea de agenţi ai marii Finanţe în fotolii ministeriale ori prezidenţiale, ţara vizată este adusă în situaţia de a cere ea însăşi, cu căciula în mână, împrumuturi şi investitori. (La drept vorbind, ce este investiţia străină altceva decât un împrumut pe care te obligi să nu-l mai returnezi, ci doar să-i plăteşti creditorului dobânzile?) Astfel că suveranitatea noastră naţională, de care se umflă-n pept Constituţia română încă de la primele rânduri, în curând va fi, cu concursul senin al Parlamentului României, numai vorbe în vânt! Va fi cel mai trist neadevăr din câte neadevăruri cuprinde Constituţia României, săraca!

Căci s-a ajuns la o situaţie paradoxală şi extrem de primejdioasă pentru un viitor românesc al copiilor noştri: deşi noi, în România, ne îndreptăm spre o economie de piaţă, deşi ne privatizăm care mai de care, grăbindu-ne să lichidăm proprietatea şi economia de stat, datoria externă care se acumulează în această perioadă de privatizare nu are şi ea un caracter privat, ci este o datorie de stat, a ţării, a poporului român! Cum şi când se va achita de aceste datorii statul român, de vreme ce rolul şi puterea sa în economia noastră urmează să se diminueze în mod sistematic şi programat’? Cine a programat această cacealma a privatizării în folosul oricui, numai în folosul ţării nu?!

Sigur, vor sări câţiva deştepţi să ne aducă aminte că şi guvernul S.U.A., statul american, deci poporul american, are câteva sute de miliarde de dolari datorii faţă de aceeaşi finanţă mondială, faţă de aceleaşi bănci la care suntem şi noi, din nou, datori! Dar, vor uita acei deştepţi să ne precizeze, neştiutori cum suntem, că acele bănci sunt bănci americane, occidentale, interesele lor – ale băncilor şi ale statului american fiind foarte coincidente! Nu am nimic împotrivă să se îndatoreze statul român la Banca Naţională a României sau la Banca Dacia Felix! Să se îndatoreze la mine şi să-i pun eu condiţiile în care accept să-l creditez!

Fireşte, Ceauşescu trebuia dat jos! Şi încă cu mult înainte de decembrie 1989! Şi cel mai bine era dacă s-ar fi dat singur la o parte! Din păcate, aşa cum s-au petrecut lucrurile, de dispariţia lui Ceauşescu nu a ajuns să profite poporul român, aşa cum era firesc, adică să profite cei ce au suferit de pe urma lui Ceauşescu, ci au ajuns să profite duşmanii neamului românesc, aceiaşi care profitaseră şi în anii grei când, prin corvoadă naţională, le-am plătit îndoit şi întreit creditele cu care ne-au momit şi ne-au pricopsit în anii ’70!

Acum, când, scăpaţi de datorii, se cuvenea să trăim şi noi ca oamenii, ne-am trezit iar cu ei pe cap, cu aceiaşi binevoitori, veniţi să ne dicteze cum să se facă reforma! Această turnură tragică a lucrurilor de după 22 decembrie 1989, ora 12, a fost posibilă prin acţiunea criminală, repet: acţiunea criminală a unor persoane ce pot fi nominal identificate! Scopul principal al acestora a fost, în modul cel mai clar, să aducă din nou România în rândurile ţărilor îndatorate la finanţa mondială. Adică scopul urmărit şi, în parte, deja atins, a fost pierderea suveranităţii naţionale româneşti.

Au azmuţit asupra noastră o mână de exaltaţi maghiari sau secui şi noi am crezut că aceştia sunt cei ce atentează la suveranitatea naţională a românilor. Din nefericire savanţii care au gândit Constituţia României nu au fost nici ei mai deştepţi, astfel că nu şi-au pus problema suveranităţii naţionale decât în termenii constituţiilor din secolul al XIX-lea, făcând din Constituţia noastră un corect compendiu al acestor texte. Nici un semn din partea acestor autori că ar fi înţeles adevăratele primejdii, de azi şi de mâine cu care se confruntă Ţara. Acesta fiind unul din motivele pentru care am votat împotriva acestei constituţii.

Conchid: merită sprijinite numai acele forţe (partide) politice care îşi propun să ferească ţara şi poporul nostru de povara şi primejdiile ascunse în teancul de dolari al îndatorării la alţii. Există aceste forţe?

Nota bene: Textul de mai sus a fost scris în cursul săptămânii patimilor şi va ajunge la cititori în zilele săptămânii luminate. Creştineşte a fost scris, creştineşte să fie citit, iertând greşiţilor noştri aşa cum iertare aşteptăm şi pentru greşelile noastre. Învierea Domnului nostru Iisus este şi învierea adevărului, chiar dacă în Sfînta şi Minunata Poveste a Celui Ce a înviat din morţi lipseşte un singur răspuns. Răspunsul la întrebarea Ce este adevărul? Dar stă în puterea noastră să-l căutăm sine ira et studio, adică senini şi iubitori de aproapele nostru. La mulţi ani!

*

— Din câte înţeleg, acest articol a fost publicat în primăvara lui 1992, de Paşte, în revista „Totuşi iubirea”. A avut vreun ecou?

— Adrian Păunescu şi-a dat seama de importanţa lui şi l-a băgat pe prima pagină, dacă mai ţin eu minte. Ştiu că mulţi cititori l-au decupat şi l-au păstrat ca pe un text deosebit.

— Este, într-adevăr, un text deosebit.

— Ideile din acest articol le-am reluat de la tribuna Parlamentului. Fără nici un ecou în mass media românească.

— După şase ani şi jumătate, aţi aflat dacă există în România „acele forţe (partide) politice care îşi propun să ferească ţara şi poporul nostru de povara şi primejdiile ascunse în teancul de dolari al îndatorării la alţii”?

— Am aflat! Nu există!

— Şi atunci de ce mai activaţi într-un partid?

— Activez într-un partid care încearcă să fie o asemenea forţă. Încearcă cu sinceritate. Dar mai e până să reuşească.

– De ce anume aveţi nevoie?

— Avem nevoie de oameni ca dumneata, care să nu mai stea pe margine şi să comenteze steril greşelile celor din ring!

— Să ştiţi că nu stau tot timpul pe margine, în tribună. Cel puţin în ultima vreme, am coborît şi eu în ring!

— Adică?

— Bunăoară, după discuţiile purtate cu dumneavoastră, am încercat să mă interesez şi eu despre unele aspecte discutate împreună…

— Adică să verifici afirmaţiile mele?

— Vă supără?

— Nu! Deloc! Aşa se procedează! Măcar că răspunderea pentru cele afirmate de mine îmi revine în totalitate! Şi ce ai aflat?

— Am discutat cu o persoană foarte apropiată de dl. Virgil Măgureanu despre acea bancă, acel fond monetar internaţional pe care Ceauşescu a încercat şi urma să-l constituie la începutul lui 1990, împreună cu Iran şi Libia. Nu ştiu dacă de la Măgureanu avea informaţiile, dar persoana despre care vă vorbesc mi-a confirmat întocmai cele ştiute de mine de la dumneavoastră. Ba chiar a şi plusat!

— În ce fel?

— Se pare că deschiderea acelei bănci, cu un capital de 15 miliarde de dolari, era abia prima etapă. Cele 15 miliarde de dolari nici nu însemnau mare lucru pentru cât de sărace sunt ţările sărace! Fondurile cele mai importante urmau să intre de la arabi, firme, persoane fizice şi chiar state, de la arabii care şi-ar fi retras banii din băncile occidentale şi i-ar fi adus la Bucureşti. Foarte pe scurt spus, urma să se adune aici, la Bucureşti, sume din ce în ce mai mari, transformând Bucureştiul într-unul din marile centre financiare ale lumii. În plus, acest centru bancar urma să funcţioneze după alte principii, lăsând principiul profitului pe un plan secundar!…

— Interesantă informaţie! Şi foarte plauzibilă!… Veritabil finis coronat opus… Înseamnă că n-am bătut câmpii! Este o informaţie care se adaugă perfect logic la cele ce ştiam noi… Cred că am greşit evitând să mă mai văd cu dl. Măgureanu!… Da, după ce am fost propus să candidez la preşidenţia României din partea PDAR, am considerat că aşa ar fi cel mai bine, să nu mă văd cu dl. Măgureanu. Cred că am greşit.

— De ce?

— Nu mai contează.

— Cum apreciaţi prezenţa d-lui Virgil Măgureanu printre cei care au asistat la mascarada aceea de proces al soţilor Ceauşescu?

— Ca pe o greşeală! De faţă, la vedere, au fost fraierii! S-au lăsat păcăliţi să asiste la o crimă aranjată de alţii, impusă de alţii.

— Credeţi că pe 25 decembrie 1989 d-l Virgil Măgureanu cunoştea povestea cu acea bancă pe care Ceauşescu urma s-a deschidă?

— Întrebarea aceasta cred că am să i-o pun şi eu d-lui Măgureanu cu proxima ocazie.

— Ar fi fost interesant ca răspunsul său la această întrebare să-l fi putut consemna în cartea noastră.

— Nu te necăji! Mai facem o carte!

— Vorbiţi serios?

(Text reprodus după Marele manipulator, Anexa 2)