Recent, făcând recenzia cărţii mele Îndreptarea Îndreptarului Ortografic, dl Teşu Solomovici mă prinde încălcând eu însumi o regulă de comportament lingvistic pe care o recomandam insistent cititorilor mei: să nu folosim cuvinte al căror sens corect nu îl cunoaştem. E mai sănătos să întrebi pe alţii cum e corect dacă simţi că te mişti pe un teren nesigur. Ceea ce eu, subsemnatul, zice domn Teşu, nu prea am făcut atunci când m-am băgat în vorbă neîntrebat de nimeni pentru a-mi spune părerea într-o chestiune extrem de gravă şi de complicată: holocaustul. Greşeală care m-a adus în situaţia de a avea de dat azi socoteală în justiţie pentru …sensul greşit cu care am folosit cuvîntul holocaust… Vreau să-l asigur pe dl Teşu şi pe cititorii săi că totuşi greşeala pentru care m-a taxat nu am făcut-o, adică nu m-am dezis de mine însumi, ci dimpotrivă! Şi anume: la un moment dat am constatat că definiţia cuvîntului holocaust, aşa cum o ştiam eu şi aşa cum e dată ea de DEX, de dicţionarele curente ale limbii române şi de Larousse, intră în contradicţie cu definiţia pe care au stabilit-o ad hoc cei din comisia Wiesel de cercetare a «Holocaustului din România». Şi ce am făcut eu ca să nu cad cumva în greşeală? M-am adresat instanţei supreme în materie: Yad Vashem, celebrul memorial de la Jerusalim, de pe al cărui site de Internet am cules informaţia că «În centrul Holocaustului a stat decizia de a ucide fiecare evreu – bărbaţi, femei şi copii». Raportînd definţia (implicită) de mai sus a Holocaustului la textele scrise de mine pe acest subiect, am răsuflat şi răsuflu şi azi liniştit, căci ceea ce s-a întâmplat cu evreii din România, inclusiv cu cei deportaţi în Transnistria, nu are nici o legătură cu decizia lui Ion Antonescu «de a ucide fiecare evreu» deoarece această decizie nu a existat, nici măcar ca intenţie. Aşadar, rămâne cum am stabilit: nu a fost! Nu a fost holocaust ! Nici genocid !(Ca să fiu cât se poate de explicit…) Dacă dl Teşu, atât de bun cunoscător al faptelor mareşalului, poate demonstra că faptele acestuia sau ale subordonaţilor săi se potrivesc cu definţia de mai sus a holocaustului, mai stăm de vorbă, dar nu prea văd cum, nu văd prin ce artificiu s-ar putea spune că în România, vreodată, cineva a luat decizia de a fi ucis fiecare evreu, bărbaţi, femei şi copii, toţi aşadar! Unii, repet, unii evrei, ştim cu toţii, au avut într-adevăr de suferit pe vremea «dictaturii» mareşalului Ion Antonescu, dar au suferit mai ales pentru că au încălcat legea penală, inclusiv legea marţială. Admit că mulţi evrei au suferit, nevinovaţi, pentru faptele, deseori crimele, săvârşite de alte persoane, de alţi evrei îndeosebi, dar asemenea întâmplări, mai ales la vreme de război, nu miră pe nimeni.

Punctul slab însă al celor ce-i iau apărarea mareşalului Ion Antonescu sunt evreii care au murit în Transnistria din pricina mizeriei, a bolilor, îndeosebi a tifosului exantematic. De tifos exantematic au murit şi mulţi români, pe front sau în Ţară, dar asta nu reduce răspunderea autorităţilor faţă de evrei. Dacă disloci zeci de mii de oameni din locuinţele lor, din tihna căminului, şi-i duci la dracu-n praznic, te încarci astfel cu răspunderi foarte mari… Numai că molima de tifos exantematic care a lovit dur în trupele nemţeşti şi româneşti, ca şi în civilii din ţările satelite Germaniei hitleriste, nu a fost cauzată de lipsa de higienă şi de neglijenţa criminală a autorităţilor militare şi civile, româneşti şi germane, ci victimele au murit de mâna criminală a Aliaţilor anglo-saxoni, americani şi englezi, care nu s-au sfiit să utilizeze arma biologică în al II-lea Război Mondial! Da, iubite domn Teşu, ne vine greu să credem că gentlămănia anglo-saxonă a putut produce această oroare, dar ea s-a produs. Istoricii, mai ales cei academici, respectând cu sfinţenie dreptul învingătorului de a impune adevărul său, ocolesc acest subiect, dar timpul nu recunoaşte acest drept şi curge în favoarea adevărului adevărat, impunându-l definitiv. Dacă nu mă înşel, eu v-am mai dat o carte, Protocoalele Kogaionului, în care un capitol întreg era dedicat acestui adevăr atât de întristător, dezvăluit lumii întregi prin Raportul Mitkiewicz. E drept, americanii aveau o veche experienţă în această activitate cavalerească, ostăşească, de pe vremea când arma numită tifosul exantematic i-a ajutat să depopuleze America de indienii autohtoni… De milioane de autohtoni… Utilizând armamentul cel mai ieftin: microbul de tifos… Ce ziceţi, iubite domn, cuvîntul holocaust se potriveşte în acest caz, holocaustul indienilor americani? Parcă s-ar potrivi, dacă-i luăm în serioos pe specialiştii de la Yad Vashem! S-ar potrivi chiar mai bine decât pentru evrei. Pentru evreii din România în orice caz !

Întrebare capitală: pot anglo-saxonii de azi să demonstreze că anglo-saxonii de ieri nu au nici un amestec în moartea sutelor de mii de evrei(şi ne-evrei) răpuşi de tifosul exantematic în anii 1941-1944? Căci, repet, au apărut probe potrivit cărora anglo-americanii au folosit în al II-lea Război Mondial arma bacteriologică, printre altele provocând veritabile epidemii de tifos exantematic. Aşadar, românii au dreptul să ceară dovada că microbii de care au murit evreii în Transnistria nu erau made in England sau in USA, ci erau producţie indigenă, valahă? Până nu se produce această dovadă, vinovăţia românească rămâne o ipoteză ca oricare alta.

Închei cu o propunere de afacere, de gheşeft: ce-ar fi, iubite coleg şi prieten, să ne documentăm noi doi asupra acestui subiect, să stabilim vinovăţiile şi să le cerem urmaşilor celor vinovaţi despăgubirile cuvenite urmaşilor victimelor, iar noi să ne tragem şi noi un comision frumos, binemeritat, măcar cât să avem de-o bere-două la Şosea, la Doina. Ce ziceţi, domn Teşu?

Post scriptum Cât priveşte reclamaţia penală formulată de Vainer Aurel împotriva mea şi în numele Comunităţii Evreilor din România, nici o grijă! L-am dat şi eu în judecată pe individ pentru lucruri mult mai grave şi deloc inventate.