CD
0 aprobate
denistoc@gmail.com
192.200.149.11
GHID SPIRITUAL
De CD
Oricine are dreptul să nu creadă in deitate/deităti, dar nu’i o sarcină bligatorie a ateistului să atace religia si credinta altora.
Asa cum el, ateistul se bucură de libertatea de a nu crede in zeităti, asa si el la randul său trebuie să respecte libertatea altora in credintă.
Dacă s-ar aplica/respecta peste tot in lume sănătoasele percepte din constitutiile noilor state, din vremurile bune – anii 1920, respectiv cele care prevăd SEPARAREA BISERICII/RELIGEI DE STAT, atunci am vedea ceva progres, social, cultural si financiar.
Religiile/bisericile nu au fost totdeauna un obstacol in calea civilizatiei ci au contribuit cel putin la nivel de bază la instilarea moralei, la educatie si cultură.
Se intelege că sint oameni care prin natura culturii lor sint dedicati religiei, iar altii au nevoie de sprijinul ei. Dar asta nu face ca biserica să incerce să ne aduca pe toti la acelasi nivel al dependentei de biserică. Biserica poate că nu reuseste să ne inalte pe toti spiritual, dar ne dă speranta si ne absolvă de ceea ce ne apasă, chiar dacă uneori fortează nota si promite pasapoarte spre ceruri sau condamnări pentru iad.
Unii consideră Religia ca pe o sete de fictionalitate, la fel cu setea de lectură sau de vizionare a filmelor artistice pe care nu le consumi pentru că intradevăr crezi in fictiunea lor, dar curiozitatea depăseste limitele realului si găseste satisfactie si in fictiune.
Exista a-III-a alternativă: agnosticul.
Deci poti fi credincios, ateu sau agnostic.
Indoiala te plasează de principiu la mijloc, unde nu ai posibilitatea de a deveni extremist/fanatic. Dar marile spirite ale culturii si stiinte au fost totusi credinciosi, decenti observanti ai religiei.
Ai dreptul să te indoiesti de toate si in special de perceptele si dogmele religioase care au adus omenirea de la epoca de aur a imperiului Roman la epoca intunecimii medievale, cum spun unii prin manuale de istorie.
Realitatea este că Imperiul Roman era déjà intrat in putrefactie si moravurile puternic alterate, cand a apărut crestinismul.
Nimic nu mai era de salvat la acea dată, motiv pentru care Imparatul Constantin a incercat să permeabilizeze societatea romană cu crestinii umili, stoici si binevoitori.
Pană la urmă ascetismul si rezilienta crestină bazate pe morala cristică au scos evul mediu la lumină, mai tarziu de cat a sperat Constantin, dar totusi minunea s-a produs,
Crestinismul desi minoritar, prin puterea exemplului de vrednicie si har a creat o nouă categorie morală a populatiei care isi dedicau viata stilului cristic, trăiau viata după modelul lui Hristos, in spiritul Lui si au răspandit Speranta, Increderea si harul omeniei si au cultivat Grija pentru Comunitate. Determinarea si stoicismul crestin a făcut ca populatia fostului imperiu să treacă cu success prin incercări istorice dintre cele mai dezastruoase.
Crestinismul s-a răspandit ca religie, iar biserica s-a inătrit ca institutie preluand partial sarcini si prerogative statale privind, educatia, diplomatia, protectia comunitara a nevoiasilor si ingrijirea sănătătii comunitătii. Biserica era celula comunitătii, după familie, iar religia dădea o marcă identitară credinciosilor. Era o mandrie să apartii religiei crestine.
Renasterea si Reforma sunt privite ca revolutii civilizationale insă de pe premise nu tocmai reale. Renasterea are loc pe fondul inundării occidentului de cultura romano-bizantină, venită din fostul Imperiu Roman de Răsărit inainte si apoi odată cu cucerirea Constantinopolului de Sarazini. Nu a fost o renastere spontană, o pasăre Phoenix, ci a fost o renastere sub influenta masivă si continuă a culturii, artelor si mestesugurilor crestine bizantine, neo-grecesti emigrate in occident, la acea vreme civilizatia si rafinamentul a venit de la răsărit.
Renasterea si Reforma ne-a salvat pentru o scurtă perioadă de infiltrarea insidioasă a bisericii si ea mai coruptă ca oricind, in structurile intunecoase subrede si murdare ale STATULUI. Au mirosit putreziciunea guvernelor corupte si a venit si ea la masa profitului josnic si criminal, dand monopolul asigurat unui popor nesupus ei ca să folosească dobanda si dobanda la dobandă, păcate grele interzise de biserica crestinilor, dar pasate evreilor cotizanti. Profitul din păcat este cel mai mare păcat!
In răstimpuri de reculegere istorică au aparut lideri luminati care au eradicat anatocismul – dobanda la dobandă, ca Al.I.Cuza, dar pe scurtă durată insă, recurentă ce se regaseste si in Codul Civil Roman de la 1925.
Reformele lui Cuza a adus biserica ortodoxă la un nivel material mai normal, eliminand excesele si confiscand marile proprietăti funciare nejustificabile ale bisericii romane cat mai ales a bisericilor de la Sfantul Munte.
Judecata si moderatia trebuie să prevaleze in manifestarile sociale si să dirijeze religia spre destinatia ei consacrată: grija pentru o anumita categorie a populatiei si cei mai important grija pentru celalalt, iubesteti vecinul, grija pentru comunitate!
La biserica/manastirea Golia din Tg. Cucu, Iasi a fost infiintat pe la 1700 un ospiciu de nebuni. Primele surori au fost măicutele.
Ar trebui ca biserica să se limiteze să performeze doar in anumite segmente pragmatice unde poate avea succes cu sensitivitatea si intelegerea traditională.
Hrana spirituală ne-o gătim singuri in functie de gusturi si posibilitătile cognitive, cultură si creativitate. Cind cineva ajunge să fie hrănit spiritual inseamnă ca este dependent, influentat, manipulat sau chiar subjugat de cei care ii furnizează „hrana”.
Bisericile, doar ele insele, neinfluentate si nu organizatiile politice si nici o alte organizatii neguvernamentale sau de altă natură nu ar trebui să joace rolul de bucătar al hranei spirituale. Biserica trebuie să aibe curajul să-si asume această responsabilitate.
Statul prin institutiile consacrate de educatie si invătamant ar trebui să fie singurul care să ne invete prin institutiile specializate, cum să ne pregatim si singuri Hrana Spirituală.
Singura conditie să fii liber este sa ai curajul sa te indoiesti.
Iar cind ajungi să te indoiesti de tine insuti, nu-ti fie frică, fa-o, rezultatul va fi cea mai neasteptată răsplată/revelatie, o innoire a modului de a gindi, de a rationa ce o vei exersa ori de cite ori va fi necesar, de aici incolo, fără teamă.
Dubito ergo cogito, cogito ergo sum. – Renatus Cartesius.
Ca agnostic e mai comod, nu te paste sarcina probei, nu tebuie să dovedesti că există sau nu există Dzeu, doar il prezumi. Sarcina probei revine credinciosilor si ei o dovedesc insă prin modul lor de viată.
Credinta crestină este un stil de viată de o anumită factură morală care inaltă si sfinteste prin har si virtute.
Dumnezeu există pentru că avem nevoie de el
Dacă dovedim că avem nevoie de el am dovedit că există.
Ne punem mereu speranta in Dumnezeu, si Dumnezeu speră ca noi să reusim.
Dzeu ne-a dat religia, o marcă identitară, căreia ii apartinem cu tot sufletul si cu toată speranta.
Atlanta 12/05/2023
Fata de textul prezentat, decent si echilibrat, incheierea este un
argument aiuritor in favoarea credintei :
„Dumnezeu există pentru că avem nevoie de el.”
Ce bine ar fi sa existe toate cele de care avem noi nevoie, numai
pentru ca ar fi necesare ! Unde sunt dreptatea, cinstea, omenia ?
Este o expresie mult folosita in toate culturile „daca ai nevoie de divinitate o gasesti oriunde, in templu si in afara lui, in strada si in sufletul tau”. Este o butada care reflecta universalitatea divinitatii si omniprezenta ei.
Sunt si anecdote care ne spun cum unii necredinciosi cand ajung in situatii limita incep sa-si faca cruce si sa se roage(!), deci l-au gasit pe Dumnezeu.
In acelasi timp expresia demonstreaza concis Disponibilitatea lui Dumneze, oricand si oriunde la indemana.
Am incercat sa fiu mai scurt si sa nu vin cu acest pechet de explicatii, dar cei evlaviosi au inteles si simtit sensul expresiei si nu au reclamat explicatii.
Dreptatea, Libertatea sunt entitati abstracte si daca le vanturam in lozinci nu ajuta decat la o propaganda aiuritoare. Aceste entitati trebuiesc legate de actiuni si atitudini concrete pentru a capata valoare. Libertatea cuvantului, a gandirii etc.
Dreptatea ca egalitate a tuturor in fata legii. Dreptate neconditionata, (absoluta nu merge), dreptate pentru cei lisiti de mijloace de acceda la Justitie, etc.
Cinstea si omenia sunt virtuti morale care nu ne sunt date de Dumnezeu ci noi trebuie sa le accedem singuri si sa le dezvoltam pentru a ne apropia de dumnezeire, asa cum ne indemna Isus.
De aceia se spune ca cei care se departeaza de Dumnezeu sunt sortiti pieririi civilizational si sitematic pentru ca departare de Dumnezeu este si abandonarea moralei.
Morala este calea singura de a ne apropia de Dumnezeu si a scapa de parazitii satanici, caci acestia nu pot supravietui intr-o lume curata, cinstita, omeneasca, ei sunt doar paraziti profitori.
RUGĂCIUNEA DIN VINEREA MARE!
De CD
Suntem abia in postul Nasterii Domnului si eu deja vă propun o temă de Pasti, Rugăciunea din Vinerea Mare.
Da este mai bine să intelegem mai din vreme chestiunile evreiesti care intersectează credinta noastră crestină si pană la Vinerea Mare să găsim toate răspunsurile ce merită o considerare istorică si poate chiar religioasă.
Rugăciunea de Vinerea Mare pentru salvarea sufletelor evreilor este o rugăciune anuală în unele liturghii creștine. Este una dintre numeroasele cereri, cunoscute în Biserica Catolică sub numele de Mijlociri Solemne și în Biserica Episcopală (catolicii ce nu-l recunosc pe Papă din UK si Statele Unite).
Aceste rugăciuni sunt cunoscute sub numele de Colecte Solemne, care se fac în slujba de Vinerea Mare pentru diferite clase și stări ale oamenilor: pentru Biserică; pentru papă; pentru episcopi, preoți și diaconi; pentru credincioși; pentru catehumeni; pentru alți creștini; pentru evrei; pentru alții care nu cred în Hristos; pentru cei care nu cred în Dumnezeu; pentru cei aflați în funcții publice; și pentru cei aflați în nevoi speciale.
Aceste rugăciuni sunt străvechi, datând cel puțin dinaintea secolului al VIII-lea, deoarece se găsesc în Sacramentarul Gelasian.
Creștinii originari și-au adresat mai întâi predicile misionare evreilor din regiunea Iudeii și i-au îndemnat să se pocăiască, pentru a le permite să scape de judecata finală așteptată – Faptele Apostolilor 2:38. Noul Testament nu mărturisește o rugăciune specială pentru ei.
După separarea iudaismului de creștinism în jurul anului 100 d.Hr., unii Părinți ai Bisericii, precum Iustin, i-au numărat ocazional pe evrei printre dușmanii pentru care creștinii persecutați ar trebui să se roage conform poruncii lui Isus despre iubirea vrăjmășiei (Matei 5:45) și propriei sale cereri de iertare pe cruce (Luca 23:34). Aceasta a urmat exemplul lui Ieremia, care îi chemase pe evreii exilați în Babilon să se roage pentru binele orașului. (Ieremia 29:7)
De la ascensiunea bisericii la religia de stat romană din anul 380 d.Hr., misiunea creștină printre evrei a avut foarte puțin succes. Doar câțiva teologi, precum Ieronim și Leon cel Mare, i-au îndemnat pe creștini în jurul anului 400 d.Hr. să-i includă pe evrei ca necredincioși în rugăciunile lor, deoarece ei erau rădăcina Bisericii.
Încă din jurul anului 500 d.Hr., se cunoaște o rugăciune pentru evrei specială în Liturghia zilnică. Totuși, acest lucru a fost inclus în unele ordine din Spania doar începând cu anul 586 d.Hr. Liturghiile romane, milaneze și galicane din secolul al VI-lea se rugau pentru evrei, eretici și păgâni doar în Vinerea Mare.
Sacramentarium Gregorianum, în jurul sfârșitului secolului al VI-lea, conținea astfel de rugăciuni de Vinerea Mare. Conform ritului ambrozian din secolul al VIII-lea, acestea au fost formulate în mod egal pentru toate cele trei grupuri și cereau ca toate să includă o îngenunchere.
În jurul anului 800, pentru prima dată în capitolele din Salzburg, apoi în cărțile de liturghie bisericești la carolingieni, lipsea mijlocirea pentru evrei, invitația obișnuită la rugăciuni, altfel obișnuită în toate rugăciunile. Amalarius a justificat acest lucru în jurul anului 820 astfel:
„În toate rugăciunile ne plecăm genunchiul, (…) cu excepția cazului în care ne rugăm «pro perfidis Judaeis». Căci și-au plecat genunchii înaintea lui Hristos, dar au transformat un obicei bun în opusul său, deoarece au făcut acest lucru ca o batjocură.”
Această justificare a prevalat în întreaga Biserică, astfel încât îngenuncherea la rugăciunea pentru evrei a fost omisă.
Prin urmare, sintagma poate fi tradusă doar ca „…din cauza păcatului poporului și din cauza mâniei lor”, deci se referă la evrei, nu la creștini.
De-a lungul Evului Mediu, Vinerea Mare și săptămâna Paștelui au fost, în general, o perioadă de groază pentru evrei, care erau adesea atacați. Măsura în care limbajul folosit în rugăciunile de Vinerea Mare a contribuit la acest lucru este o chestiune de dispută.
Versiunea tridentina – Formularul folosit între 1570 și 1955 suna astfel:
“Să ne rugăm și pentru evreii necredincioși: ca Dumnezeu Atotputernic să le îndepărteze vălul de pe inimi; ca și ei să-L recunoască pe Isus Hristos, Domnul nostru. Nu se răspunde cu „Amin”, nici nu se spune „Să ne rugăm”, sau „Să îngenunchem”, sau „Ridicați-vă”, ci se spune imediat: Dumnezeule Atotputernic și veșnic, care nu excluzi de la mila ta nici măcar necredința evreiască: ascultă rugăciunile noastre, pe care le oferim pentru orbirea acelui popor; ca, recunoscând lumina Adevărului tău, care este Hristos, să fie izbăviți de întunericul lor. Prin același Isus Hristos, Domnul nostru, care trăiește și domnește cu tine în unitatea Duhului Sfânt, Dumnezeu, în vecii vecilor. Amin.”
Biserica nu ezită să ofere o rugăciune pentru urmașii călăilor lui Isus; dar, făcând acest lucru, se abține de la îngenunchere, deoarece acest semn de adorare a fost transformat de evrei într-o insultă la adresa Domnului nostru în timpul Patimilor.
Istoricul francez Pierre Pierrard își amintește că a fost impresionat în tinerețe de această neîndemânare ca o lecție de antisemitism, deoarece evreii erau condamnați la un „ghetou moral”.
În februarie 1926, Franziska van Leer, o evreică olandeză convertită la catolicism, i-a cerut fără succes cardinalului Wilhelmus Marinus van Rossum să lucreze pentru o schimbare a rugăciunii de Vinerea Mare.
La inițiativa lor, a fost fondată Asociația Clericală a Prietenilor Israelului, o organizație clerică catolică, pentru a promova atitudini pozitive față de evrei și pentru a se ruga pentru convertirea lor la creștinism.
Bazându-se pe credința lor că Hristos este „întâiul născut, adevărul și capul lui Israel” și că evreii sunt poporul ales, ei au militat pentru reconcilierea dintre catolicism și iudaism pentru a facilita misiunea evreiască. Prin urmare, au respins conspirațiile tradiționale antiiudaiste despre uciderea lui Dumnezeu, crimele rituale și profanarea ostiilor și au dorit să elimine elementele antievreiești din liturghia catolică.
Dar eliminarea antipatiei fata de evrei nu poate ajunge departe atata timp cat in sroganta lor evreii isi arogă calitatea specială de “alesii lui Dumnezeu”.
Conceptul de evrei ca popor ales este credința că poporul evreu, prin intermediul legămintelor mozaice și avraamice, este selectat pentru a fi într-un legământ cu Dumnezeu. Este un element central al iudaismului, deși sensul său a fost interpretat în moduri diferite și a variat de-a lungul timpului.
În timpurile moderne, cele mai mari trei confesiuni evreiești – iudaismul ortodox, iudaismul conservator și iudaismul reformat – mențin credința că evreii au fost aleși de Dumnezeu cu un scop. Uneori, această alegere este văzută de credincioși ca o însărcinare a poporului evreu cu o misiune specifică – să fie o lumină pentru națiuni și să exemplifice legământul cu Dumnezeu, așa cum este descris în Tora.
Termenul „popor ales” (ebraică: הָעָם הַנִבְחַר hāʿām hanīvḥar) este un termen rabinic, care nu este folosit direct în Biblie. Termenii biblici ʿ”am segullah” și ʿ”am nahallah” înseamnă „oameni ai comorii” și, respectiv, „oameni ai moștenirii”.
în Cartea Deuteronom 7:6 ca verbul baḥar (בָּחַר) și este menționat în altă parte în Biblia ebraică folosind alți termeni, cum ar fi goy kadosh, care înseamnă „oameni sfinți”, Cartea Exodului 19:6.
„Acum, deci, dacă veți asculta cu adevărat de glasul Meu și veți păzi legământul Meu, atunci veți fi o comoară specială pentru Mine dintre toate popoarele, căci tot pământul este al Meu.”
Dumnezeu promite că nu-Și va schimba niciodată poporul cu altul:
„Și voi stabili legământul Meu între Mine și tine și urmașii tăi după tine, în generațiile lor, ca un legământ veșnic, ca să fiu Dumnezeu pentru tine și pentru urmașii tăi după tine.”
Sună ca o promisiune electorală a unui zeu care nu avea incă crediciosi, iar cei votati/alesi erau evreii. Complimentel de oameni ai comorii si oameni ai legămantului sună mai mult a ademeniri, complimente atractive. Din rugaciuni reiese că de fapt asa voiau evreii să se vadă si să fie văzuti.
În cartea de rugăciuni evreiască “Siddur”, alegerea este menționată în mai multe moduri. Binecuvântarea pentru citirea Torei spune: „Lăudat ești Tu, Doamne Dumnezeul nostru, Rege al Universului, Care ne-ai ales dintre toate neamurile și ne-ai dăruit Tora Ta.”
În „Kiddush”, o rugăciune de sfințire, în care Sabatul este inaugurat deasupra unei cupe de vin, textul spune: „Căci ne-ai ales și ne-ai sfințit dintre toate neamurile și ne-ai dat Sabatul ca moștenire în dragoste și har. Lăudat ești Tu, Doamne, care sfințești Sabatul.”
Dar aici este o alta problemă, de-a lungul Vechiului Testament numele lui Dumnezeu apare in cateva variante: Savaot, Yahweh si Elohim. Unii istorici spun că de fapt nu sunt variante ale numelui aceluiasi Dumnezei ci ar fi diferiti zei la care israelitii s-au inchinat de-a lungul istoriei si mai mult termenul/numele de Elohim este da fapt o pluritate de zei, pluralul <> si nu un alt nme a lui Dumnezeu.
Deci practic care zeu sau zei i-a ales pe ei să facă un contract – covenant cu ei?
Că sunt alesii domnului nu este incă nimic dar ei merg mai departe cu chutzpach/tupeu si pretind că ei au fost alesi nu doar pentru un contract de loialitate dar chiar pentru a conduce Lumea!
Uneori, această alegere divină este văzută ca o însărcinare a poporului evreu cu o misiune specifică – să fie o lumină pentru națiuni și să exemplifice legământul cu Dumnezeu, așa cum este descris în Tora. Această viziune, însă, nu exclude întotdeauna credința că Dumnezeu are o relație cu alte popoare – căci chiar iudaismul susținea că Dumnezeu a încheiat un legământ cu întreaga omenire și că evreii și neevreii deopotrivă au o relație cu Dumnezeu.
Văzand că tupeul lor i-a dus prea departe au început să dea inpoi si să spună că de fapt Dumnezeu are un contract cu întreagă umanitate, dar ei totusi sunt toți prim contractanți și cu documente consfintite inTora – Pentateuchul lor.
Potrivit rabinilor, „Domnul a oferit Legea tuturor națiunilor; dar toți au refuzat să o accepte, cu excepția lui Israel.” Israel este nu o tara ci Isra= popor, El =Dumnezeu, deci Israel = poporul lui Dumnezeu.
Iudaismul conservator subliniază în Declarația sa de Principii din 1988 că alegerea divină nu este o superioritate înnăscută, ci o responsabilitate prin legământ. Declarația citează Amos 3:2 pentru a arăta că alegerea implică responsabilitate, încadrând-o ca o misiune de a construi o societate dreaptă, în special în Țara Israelului, ca o lumină pentru națiuni.
Rabinul Reuven Hammer a comentat în 2003 propoziția eliminată din rugăciunea Aleinu menționată mai sus, clarificând că nici măcar frazele liturgice polemice din punct de vedere istoric nu erau despre superioritatea etnică, ci despre monoteism asupra păgânismului; alegerea este despre credință și chemare, nu despre valoare intrinsecă.
O interpretare antisionistă a Tanyei a fost oferită de Abraham Yehudah Khein, un proeminent rabin ucrainean Chabad, care a susținut comunismul anarhist și l-a considerat pe Petru Kropotkin un mare Țadik. Khein a citit practic Tanya invers; deoarece sufletele închinătorilor la idoli sunt cunoscute ca fiind rele, conform Tanyei, în timp ce sufletele evreiești sunt cunoscute ca fiind bune, el a concluzionat că oamenii cu adevărat altruiști sunt de fapt evrei, într-un sens spiritual, în timp ce naționaliștii evrei și opresorii de clasă nu sunt.
Conform acestei logici, el a susținut că Vladimir Soloviov și Rabindranath Tagore au probabil suflete evreiești, în timp ce Leon Troțki și alți totalitari nu au, iar mulți sioniști, pe care i-a comparat cu maimuțele, sunt doar „evrei prin certificatul de naștere”.
Tanya conține afirmații care susțin că sufletul evreiesc este calitativ diferit de sufletul neevreiesc. O serie de rabini Chabad cunoscuți au oferit interpretări alternative ale Tanyei, nu au luat această învățătură literal și chiar au reușit să o împace cu ideile de stânga ale internaționalismului și luptei de clasă.
Tanya este o lucrare timpurie a filosofiei hasidice, scrisă de rabinul Shneur Zalman din Liadi, fondatorul hasidismului Chabad, publicată pentru prima dată în 1796. Titlul său formal este Likkutei Amarim, dar este mai cunoscută prin primul său cuvânt, care în aramaică înseamnă „a fost învățată”.
În ianuarie 1928, abatele Benedetto Gariador a înaintat un document Papei Pius al XI-lea, prin care solicita eliminarea sau înlocuirea expresiilor perfidis/perfidia și reintroducerea îngenunchierii în rugăciunea pentru evrei.
Din punct de vedere istoric, creștinii s-au rugat de foarte devreme pentru convertirea evreilor la Hristos.
Expresia „perfidis” era inițial legată doar de încălcări concrete ale legii anumitor evrei, fiind înțeleasă ulterior ca „corupție completă” și fiind astfel reinterpretată ca fiind caracterul imuabil al tuturor evreilor.
Rugăciunea este acum abuzivă ca argument pentru antisemitism, pe care Biserica Catolică însăși îl propagă în slujbele sale.
Ca atare, „perfidiam Judaicam” ar trebui înlocuită cu „plebem Judaicam” („poporul evreu”), așa cum se menționează într-un manuscris al Manuale Ambrosianum din secolul al XI-lea.
Papa Pius al XI-lea ar fi fost în favoarea modificărilor și a cerut Sacrei Congregații a Riturilor să revizuiască problema. Aceștia l-au însărcinat pe abatele benedictin Alfredo Ildefonso Schuster, specialist în liturghie, să evalueze aceste propuneri. El s-a pronunțat fără rezerve pentru implementarea lor și a descris omisiunea îngenunchierii ca fiind nejustificată din punct de vedere biblic.
Congregația a recomandat acceptarea modificărilor solicitate și și-a prezentat opinia Sfântului Oficiu pentru revizuire. L-au consultat mai întâi pe călugărul dominican Marco Sales, considerat apropiat de Pius al XI-lea. Acesta a acceptat inițial că, din punctul de vedere al credinței și al doctrinei, nu exista niciun motiv pentru a obiecta la reformele liturgice propuse. Cu toate acestea, având în vedere tradiția catolică, acestea au fost considerate nepotrivite și inutile și a susținut că:
“Toate părțile criticate ale rugăciunii pentru evrei, inclusiv omiterea îngenuncherii și a rostirii „Amin”, apăruseră deja în Biserica antică. Ca „venerabilă sfântă liturghie, datând din antichitate”, ele scapă oricărei reformabilități.”
Dacă o astfel de interferență în această tradiție ar fi permisă unei asociații private, aceasta nu ar pune capăt și ar putea la fel de bine să se permită eliminarea pasajelor jignitoare din crezul apostolic, a psalmilor care ameliorează și a psalmilor blestematori din liturghie. Acestea conțineau formulări mult mai dure pentru evrei.
„Perfidis” înseamnă întotdeauna o încălcare a cuvintelor și a contractelor: exact asta îi acuză Dumnezeu însuși pe evrei în Biblie. Sales s-a referit la Deuteronom 20:27, 31:16, Psalmul 78:57, 2 Corinteni 17:15 și Faptele Apostolilor 7:5.
Așa cum Dumnezeu făcuse un legământ doar cu poporul evreu, doar cu cei care încălcaseră acest legământ și îl continuaseră în mod constant: prin urmare, expresia „perfidis” este potrivită pentru ei, și nu pentru păgâni, păgânii nu au incalcat per-fides nici un contract cu Dumnezeu.
Nimeni nu l-ar putea acuza pe Papa Pius al V-lea, autorul Missale Romanum, de antisemitism, deoarece acesta a apărat întotdeauna evreii.
Conform lui Matei 27:25, evreii înșiși și-au asumat responsabilitatea pentru răstignirea lui Hristos.
Un critic evreu al alegerii divine a fost filosoful Baruch Spinoza. În capitolul al treilea al Tratatului său teologico-politic, Spinoza prezintă un argument împotriva unei interpretări naive a alegerii lui Dumnezeu asupra poporului evreu. Aducând dovezi chiar din Biblie, el susține că alegerea lui Dumnezeu asupra lui Israel nu a fost unică, alesese alte națiuni înainte de a alege națiunea evreiască și că alegerea poporului evreu nu este nici incluzivă, nu îi include pe toți evreii, ci doar pe cei „pii”, nici exclusivă, include și „adevărații profeți neamuri(neevrei)”.
Sinoza susține că alegerea lui Dumnezeu nu este necondiționată. Amintind numeroasele ocazii în care Dumnezeu a amenințat cu distrugerea completă a națiunii evreiești, el afirmă că această alegere nu este nici absolută, nici eternă, nici necesară.
Cercetătorii musulmani subliniază că acest statut nu le-a conferit israeliților nicio superioritate rasială și era valabil doar atâta timp cât israeliții își mențineau legământul cu Dumnezeu.
Unii creștini, protestantii, cred că evreii au fost poporul ales al lui Dumnezeu, dar din cauza respingerii lui Isus de către evrei, creștinii au primit la rândul lor acest statut special. Această doctrină este cunoscută sub numele de Supersesionism.
Sionismul, deși a apărut ca o mișcare naționalistă în mare parte seculară, a încorporat diverse interpretări ale alegerii divine evreiești, de la pragmatismul politic la mesianismul religios, reformuland ideea ca o justificare atât pentru autodeterminarea evreiască, cât și pentru conducerea morală Globală.
Pentru sioniștii religioși, însă, alegerea a rămas înrădăcinată în decretul divin, făcând controlul evreiesc asupra țării biblice Canaanului nenegociabil și parte a unui proces de răscumpărare ghidat de divin. În această viziune, împărtășită atât de sioniștii creștini, cât și de sioniștii religioși evrei, pământul promis în legământul său cu Avraam aparține exclusiv poporului evreu, palestinienii fiind excluși ca „ismaeliți” nealeși.
Filosoful israelian Ze’ev Levy scrie că conceptul de alegere divină implică etnocentrism, „care nu merge mână în mână cu alteritatea/diferentierea, adică cu respectul necondiționat al alterității”.
Intelegand acum alegerea divină si perfidia din Ruga din Vinerea Mare, nu ne rămane decat să ne rugăm in mod traditional, cristic si pentru dusmanii nostril si să desconsiderăm pretentiile de alesi divini ale evreilor si a altor culte protestante.
Trebuie să intelegem că noi in primul rand trebuie să fim buni, corecti si vrednici credinciosi ca Dumnezeu să ne asculte si să pedepsească pe cei ce ne asupresc si mai vin si cu pretentii absurde si neintemeiate.
Asa să ne ajute Dumnezeu.
Atlanta 4/12/2025
SALVAREA NOASTRA E GANDIREA
De CD
Viața în lumea modernă ne cere un efort enorm și nu numai în treburile cotidiene sau în acțiunile exterioare. Ceea ce este în joc este un efort al minții, al gândirii, al intelectului. În practica monahală, la Sfinții Părinți, aceasta era numită noetică – acțiune inteligentă.
Și o astfel de muncă trebuie desfășurată în fiecare moment, nu doar pentru ca lumea să nu se dizolve într-un haos hidos, pentru ca noi să putem totuși distinge binele de rău, valoarea de nonvaloare, accidentalul de fatidic – efectuarea discernământului – ci și pentru a îndeplini munca de a umple lumea cu sens: structurarea ei, proiectarea și stabilirea obiectivelor în cadrul ei, păstrarea proporțiilor pentru a nu lăsa entropia să transforme totul într-o pastă omogenă.
Dumnezeu ne’a lasat Speranta ca reper si salvare in viată, ce are un sens si prin asta poate desfiinta prin gandire entropia fără sens si distrugatoare.
Trăim într-o lume total deteriorată, deziluzionată într-o civilizație distrusă, unde toate proporțiile sunt distorsionate. Coloana vertebrală a acesteia – verticala sa, noțiunile sale de ierarhii superioare – a fost ruptă. Și este nevoie de un efort inteligent pentru a restabili proporțiile unei lumi ierarhice, ordonate intelectual, al cărei model ideal a fost descris de Platon și platonicieni.
Însă este necesară o revoluție interioară și mai radicală, un efort și mai mare al minții, pentru a descoperi sau a trezi într-o persoană capacitatea de a gândi – de a gândi într-un mod autentic și nu de a imita gândirea; de a gândi la lucrurile cele mai profunde, de a gândi esențialul; de a intra pe teritoriul gândirii depline, în elementul însăși al gândirii.
Căci înțelegerea computațională sau discursul superficial, pragmatic, grăbit al modernității, care parodiază ceea ce înțelepții numeau cândva „gândire”, este absolut nesatisfăcător și, de fapt, a adus umanitatea la marginea abisului.
Cel care a reușit să pună din nou întrebarea „Ce este gândirea?” a fost marele filosof german al secolului XX, Martin Heidegger, și a făcut-o într-un mod pătrunzător și cu o mare complexitate. El a dedicat acestei teme una dintre cele mai enigmatice lucrări ale sale – Was heißt Denken? – „Ce se numește gândire?”. o cale inițiatică pentru oricine se pretindea rațional.
Heidegger s-a opus aparent platonismului ortodox, în special în ceea ce privește transcendența ideilor ca paradigme ale lucrurilor. Se simțea mult mai apropiat de Aristotel, care s-a răzvrătit împotriva învățătorului său Platon și a construit o ontologie orizontală nu pe axa „sus-jos”.
Această poveste eternă a opoziției dintre vertical și orizontal, Dumnezeu și lume, apofatic și catafatic, calități supramundane și intramundane a devenit o cale a certurilor și bătăliilor pentru foarte mulți filosofi din istoria lumii.
Filosoful american Alfred North Whitehead a remarcat că întreaga filozofie mondială nu este nimic mai mult decât note de subsol la opera lui Platon. Când ne implicăm în platonism, ne aflăm cu adevărat în centrul unui taifun, în miezul problemei generării, a creării de semnificații și structuri ale istoriei, culturii, gândirii și minții.
Oamenii se tem adesea de gandire si consecintele procesului ca de foc. Pe vremea lor, locuitorii de rând ai Atenei l-au executat pe Socrate, iar locuitorii Alexandriei au ucis-o pe Hypatia. Astăzi, elitele conducătoare ale lumii evită, de asemenea, cu furie gândirea liberă și substanțială.
Într-adevăr, în lumea modernă, orbitele gândirii se îngustează treptat; „marile narațiuni” sunt supuse unor critici disprețuitoare; practica filosofiei este redusă în mod deliberat la o analiză tehnică a detaliilor microscopice. Nu sunt permise generalizări. Și, bineînțeles, prima țintă a acestei politici epistemologice de fragmentare au fost Platon și platonicienii, cu generalizările lor globale de amploare.
Aceștia au fost, la propriu, supuși „culturii anulării- cancel”. Totuși, chiar și cele mai recente atacuri ale postmoderniștilor asupra gândirii și perversiunea extremă a Ontologiei Orientate pe Obiecte (OOO) nu reprezintă sfârșitul și nici ultimul cuvânt în persecuția filosofilor.
Platonismul descrie structura intelectuală, noetică a lumii, în care ființa umană se afla pe axa verticală ca un fel de mediator între două lumi – lumea paradigmelor, modelelor, ideilor și lumea fenomenelor, lucrurilor și aparențelor. În același timp, întregul sistem era deschis de sus, deoarece Unul era gândit ca ceva inefabil, apofatic, inedit și precedent chiar și ființei însăși.
În religie, Unul era înțeles ca Dumnezeu. Sub paza subtilă a Binelui transcendent – Unul, lumea era construită prin repetarea arhetipurilor cerești; lucrurile erau produse. Și odată create, lucrurile și ființele – în special cele mai exaltate și perfecte dintre ele, oamenii și îngerii – contemplau ideile și căutau căi de întoarcere la sursa lor, la Patria lor cerească, mai aproape de Unu, de la care toți își primiseră Începutul. Exitus și reditus – plecarea și întoarcerea – sunt ritmul etern al lumii sacre.
Acest model a existat timp de milenii. Structurile, ierarhiile, scările sale de ascensiune și coborâre se reflectă în multe religii ale lumii. În cadrul ei, ființa umană este o creatură care urcă spre Spirit, Bunătate, Adevăr, Frumusețe și Dreptate și uneori se întoarce, și urcă din nou pe scara lui Iacov – scara perfecțiunilor spirituale. Această ascensiune a ființei umane, perfecțiunea și transfigurarea sa, în creștinism, îndumnezeirea, este cel mai înalt scop al omului.
In Taoism este “calea” pe care umanul o urmăreste să se apropie de divinitate.
Dar lumea se dărâmă; ființa umană devine ne-bună. Însuși Platon vorbește despre acest lucru în dialogul “Omul de Stat”, descriind ce se întâmplă atunci când creația se îndepărtează de Creatorul său. Și practic toate religiile afirmă că, pe măsură ce sfârșitul timpurilor se apropie, „punctul omega” escatologic, lumea și umanitatea degenerează, decade, își pierd calitățile spirituale și își pierd asemănarea cu originalul lor[dupa chipul si asemănarea Sa]. Într-un fel sau altul, a sosit Modernitatea, și apoi Postmodernitatea.
Postmodernitatea s-a dovedit a fi finalul logic al degenerării civilizației.
Lumea liberală modernă sugerează că libertatea este dezordine, haos, alunecare lipsită de griji la suprafață. Și această sugestie este acceptată – fie conștient, fie inconștient.
Lucrurile și oamenii care eludează ideea – adică Logosul – nu se poate spune exact că nu au nicio măsură, dar măsura lor nu se află deasupra lor, ci sub ei, în subteranul existenței lor. Este ca și cum ar fi sub hipnoză, sub vraja unui element nebun care se află de partea opusă acelei ordini pe care lucrurile ar trebui să o primească de la Logos, din lumea ideilor – de sub vraja materiei neiluminate.
Postmoderniștii insistă că această imagine a unei lumi strălucitoare de indeterminare este foarte atractivă pentru omul „societății deschise” și al eliberării universale. Filosofia postmodernității ne confruntă cu paradoxul devenirii: unitatea semnificațiilor trecutului și viitorului, amestecul lumilor „înainte” și „după” orice eveniment, curgerea reciprocă a excesului și deficienței.
Este un spațiu în care orice poate fi inversat în opusul său – crimă și pedeapsă, mai mare și mai mic, bine și rău. Este un loc al pierderii identitătii, al renunțării la stabilitate în cunoaștere. Cu alte cuvinte, postmoderniștii nu ne pot garanta nicio definiție stabilă; ei recomandă să trăim într-o fluiditate continuă, după ce ne-am luat rămas bun de la Dumnezeu, de la lume și de la propriul nostru Sine.
Poate părea că Postmodernitatea este limita dizolvării cosmosului filosofic orientat vertical – dar nu a fost așa, există strategii filosofice și mai infernale, numite colectiv „Ontologie Orientată pe Obiecte”.
În această încercare perversă de a construi structuri ale anti-gândirii, nu doar ființa umană, ci însuși elementul devenirii și al vieții fost pusă sub semnul întrebării. Lucrurile, în profunzimea lor, „nu cunosc” astfel de scindări, susțineau realiștii speculativi, și nu se corelează cu nimic.
Dintr-un regim unipolar, din triumful hegemoniei liberale a ordinii mondiale americane, ne îndreptăm spre o lume complet nouă, multipolară.
În ea nu mai există un singur jucător, ci mulți jucători puternici, fiecare cu propriile tradiții, istorie și cultură.
În ea nu există o ființă umană universală, ci există multe tipuri de ființe umane.
Ne confruntăm cu voința de fier a ideologiei liberale, care ascunde faptul că este o ideologie și că tot ce conține ea – inclusiv politica, economia, cultura și spațiul informațional – este totalitar interconectat si controlat.
Era ca și cum știința noastră politică ar fi uitat – din neglijență sau intenționat – o mare parte din ceea ce scriseseră geniile geopoliticii și teoriei culturale și ale „științei civilizațiilor”: oameni precum Oswald Spengler, Arnold Toynbee, Piotr Savitsky, Konstantin Leontiev, Karl Haushofer, Halford Mackinder, Carl Schmitt, Fernand Braudel, Antonio Gramsci și mulți alții, ale căror lucrări, dedicate logicii contactelor geopolitice și culturale la scară largă, confruntărilor și ciocnirilor civilizațiilor, sunt astăzi extrem de relevante.
Chiar și politologul american contemporan Samuel Huntington, cu conceptul său de „ciocnire a civilizațiilor”, a căzut în afara atenției operaționale – chiar dacă teoria sa și-a dovedit pe deplin validitatea, spre deosebire de teoria prăbușită a adversarului său Francis Fukuyama despre „sfârșitul istoriei”.
Ce este gândirea conform lui Heidegger? Heidegger este un reprezentant al unei tradiții filosofice în care converg căile lungii tradiții fenomenologice occidentale.
Conștiința, în această tradiție, este singurul loc în care locuiește fenomenologul; teritoriul conștiinței acoperă totul: lumea exterioară este cea care este prezentată în conștiință și constituie rezultatul muncii sale. Dar nu o muncă prea agresivă, asaltatoare, impunătoare, plină de voința arbitrară a „eului” individual, ci mai degrabă contexte și fundaluri delicate, captivante ale percepției, vibrațiile lumii „dintre”.
Fenomenologul ia în considerare fenomenele – acele sclipiri integrale ale conștiinței noastre în care elementele actului vital (cognitiv) se îmbină, se unesc și se dizolvă unele în altele. Înainte de fenomenologie, filosofii Brentano, Husserl, Meinong și alții aveau obiceiul de a gândi conform standardului cartezian raționalist.
Gândirea înțeleasă fenomenologic este ființa-gând a persoanei, un proces, un flux, un râu de reprezentări și experiențe, percepții și fantezii însoțitoare. Fenomenologul se află întotdeauna în interiorul conștiinței. Lumea exterioară nu este dincolo de limitele sale, ci la granița sa.
Trăim într-o cultură ortodoxă, iar interesul nostru pentru un filosof german care a respins oficial creștinismul poate părea problematic. Dar dacă privim mai atent, putem observa că multe mișcări ale gândirii lui Heidegger au analogii directe în tradiția noastră ortodoxă – în special în tradiția ascetică monahală – dacă înțelegem doar că acel ceva evaziv, dar în același timp atrăgător, atractiv, dincolo de actul concret al percepției-experienței lumii, pe de altă parte a fenomenului, nu este altceva decât chemarea lui Dumnezeu și atracția interioară către El.
Cu alte cuvinte, analiza existențială a lui Heidegger poate fi corelată destul de bine cu etapele muncii noetice, căutarea lui Dumnezeu de către un suflet care tânjește după lumea superioară, așa cum este înțeleasă în tradiția ortodoxă.
Martin Heidegger s-a născut într-o familie catolică, în 1909 intenționând să depună jurăminte monahale într-o mănăstire iezuită, apoi a studiat teologia timp de doi ani înainte de a se transfera la facultatea de filosofie a Universității din Freiburg. Firește, a citit operele teologilor medievali și s-a interesat îndeaproape de misticii germani – Johannes Tauler, Meister Eckhart, Dietrich din Freiberg, Jakob Böhme.
„Suntem un semn fără sens și nu simțim durere”, spune Hölderlin despre noi – oamenii care trăim în starea dureroasă a cotidianului, a lipsei de trezire, a insensibilității față de cotitura pervertită din declinul umanității.
Avem speranța că vom alege autenticul. Căci s-a întâmplat să trecem brusc în acea fază în care elementul gândirii este pe cale să se deschidă, unde evenimentele istorice au deja loc, unde miturile sunt dezvăluite, unde teoriile, conceptele, principiile, paradigmele și armatele se întâlnesc și se ciocnesc.
Nu vedem acum clar și distinct asaltul ordinii globaliste asupra noastră, colonialismul civilizației iudeo-anglo-saxone?
Nu suntem oare martori la noua ascensiune a ideii unei lumi multipolare, la diversitatea înfloritoare a civilizațiilor care se opune monoconceptului occidental al unei umanități globale din care va fi pompată viața?
Suntem din ce în ce mai de acord că programul de dezvoltare al civilizației occidentale, condus de un grup de oligarhi globali, finanțatori și tehnologi politici cu o poziție intelectuală și morală îndoielnică, care se prezintă ca un centru mondial de luare a deciziilor, este absolut nesatisfăcător pentru umanitate.
Vedem din ce în ce mai clar semnele că globaliștii liberali elaborează și impun perspective grosolane și în mod nerușinat antiumane asupra omului, că văd sensul istoriei lumii în transferul criminal al tuturor funcțiilor inteligente către mașini și inteligență artificială și că, prin epidemii controlate, schimbare de gen, modificări genetice, proteze electronice și așa mai departe, plănuiesc să extermine omul ca atare, ca o creatie a lui Dumnezeu.
Ei amestecă și discriminează tradițiile și religiile grupurilor etnice și popoarelor, introducând standarde nebunești ale unor oameni modificați fără rude sau identitate și dezvoltă strategii pentru distrugerea familiilor și statelor, a limbilor și culturilor.
Acest program are și expresia sa filosofică. Ce este postmodernitatea dacă nu un apel la dizolvarea ființei umane, estomparea identității sale?
Și ne pregătește Ontologia Orientată pe Obiecte (OOO) civilizația pentru o domnie post-umană a mașinilor fără suflet. Politica și filosofia sunt inseparabil legate. Nu suntem un semn lipsit de sens, dar ele ne fac cu forța unul.
A venit momentul să învățăm să aducem în reflecțiile noastre asupra sarcinilor politice și practice presante temele înaltei filosofii, teologiei, religiei, misticismului, escatologiei și artei.
În înțelegerea lumii moderne, temele platonismului sunt relevante, la fel ca și clarificarea motivelor antiplatonismului agresiv al lumii moderne; apologia creștinismului a devenit din nou urgentă și trebuie să înțelegem ce motivează atacurile furioase la adresa acestuia. Ideile și curentele mistice sunt împrăștiate peste tot în modernitate. Dar care este adevărata lor natură – unde sunt comorile înțelepciunii autentice și unde sunt simulacrele, parodiile și perversiunile?
Putem spera că omenirea va putea să se inspire mai mult din resursele intelectuale inepuizabile ale tradițiilor diferitelor popoare.
Putem visa să învățăm pe oameni să gândească multidimensional și multipolar; să visăm la o întâlnire durabilă cu gândirea autentică.
Astăzi observăm, pentru prima dată după mai multe decenii, revelatia, progresele unei invazii paradoxale a mitului, istoriei, filosofiei, tradiției și religiei pe teritoriul științei politice și al relațiilor internaționale, care în ultimii cincizeci de ani a fost stăpânită doar de înțelegerea pragmatică, seacă și calculată.
Să ne dea Dumnezeu gandul cel bun si gandirea cea binecuvantată.
Atlanta 03/12/2025