23 August – „Ziua Trădării României de către fostul Rege Mihai” .
15 decembrie 2017|Doctrină naţionalistă, Textele altora
ANTONESCU, ALTFEL (5).
Prof. Univ. Dr. Gheorghe Buzatu ii serveste o lectie istorica si de istorie lui Mihai de Hohenzollern
Hitler Stalin Roosevelt Churchill Antonescu Mihai – Prof Buzatu – Ziaristi OnlineANTONESCU, ALTFEL (5)
Gh. Buzatu
Distanţarea de evenimente, în spaţiu şi în timp, mai cu seamă în cazul celor decisive ori aşa-zis controversate, este netăgăduit în avantajul istoricului. Întrucât beneficiul perspectivei îi îngăduie depăşirea „presiunii” factorilor subiectivi, iar absenţa foştilor „actori” şi obişnuitele condiţionări provocate de anume interese imediate politice, militare, morale, religioase etc. ori, mai rău, dispariţia, provocată sau nu, a unor materiale, toate acestea sunt compensate de deschiderea arhivelor şi de lipsa cenzorilor, reali ori virtuali. Intervin şi alte nenumărate avantaje, dar nu stăruim. Precizăm că, de această dată, avem în vedere lovitura de stat de 23 august 1944 despre care, din momentul producerii şi până în prezent, s-a scris o bogată şi inegală literatură, participanţii lăsându-ne importante mărturii (unele în multiple variante!), iar documentele păstrate în fondurile publice ori personale depăşesc cifrele obişnuite – aproximativ 10 000 edite şi inedite „numai” pentru ziua impactului: pregătirea şi arestarea Mareşalului Ion Antonescu şi a unora dintre colaboratorii săi apropiaţi, cele dintâi desfăşurări interne şi externe sau urmările (cf. Gh. Buzatu, Mareşalul Ion Antonescu – Forţa destinului. O biografie, Iaşi, Tipo Moldova, 2012, p. 547-548). Se mai impune precizarea că, în general, materialele publicate, pagini memorialistice ori studii ştiinţifice, nu au rezistat timpului, trebuind să suporte corecturi, majore ori minime, deşi au existat şi excepţii (Grigore Gafencu, Constantin Pantazi, Pamfil Şeicaru, Gheorghe Barbul, Ion Gheorghe, Ion Pantazi, George Duca). Cum istoria se dovedeşte, de regulă, părtinitoare cu … învingătorii, prăbuşirea regimului antonescian a fost înălţată la rangul de zi naţională, consecinţele relevate au fost admise numai cele exclusiv … pozitive (salvarea României, scurtarea duratei ostilităţilor, aportul la lichidarea fascismului şi salvarea civilizaţiei etc.), iar rolurile/rosturile participanţilor au fost împărţite şi chiar măsurate diferenţiat – regele Mihai şi camarila, partidele politice „burgheze” ori cele de „stânga” (PNŢ, PNL, PSD şi PCR), pentru a se impune decisiv atenţiei cititorului, îndeosebi după 1954, „meritele” comuniştilor … români (cu toate că, în rândul celor aproximativ 1 000 de indivizi, prevalau evreii, unguri şi ruşii basarabeni), şi asta după ce, prin 1945-1953, contribuţia URSS, a lui I. V. Stalin şi a Armatei Roşii fusese impusă oficial şi recunoscută drept fundamentală pentru „eliberarea de sub fascism” şi „construcţia noii Românii”, deşi totalmente subjugată Kremlinului.
Maresalul Ion Antonescu Regele Mihai
Actul de la 23 august 1944 s-a aflat de-a lungul anilor în atenţia noastră, consacrându-i, în temeiul cercetărilor în arhive şi biblioteci, române sau străine, studii şi culegeri, monografii şi volume de documente, publicate singur sau în colaborare cu Aurică Simion, V. F. Dobrinescu, Ioan Scurtu ş.a. Nu am de ce să neglijez propriile erori, unele de înţeles, sub presiunea timpului sau regimul cenzurii, iar altele – nu! Ulterior anului 1989, studiile consacrate Mareşalului Antonescu, devenind posibile, tratarea în context a actului de la 23 august s-a impus de la sine în spiritul adevărului. Nefiind în discuţie un bilanţ, admitem rolul major pe scena politică al Mareşalului, care, la un moment dat, în mod precis la „procesul marii trădări naţionale” din mai 1946, a declarat, defel exagerat, că el a fost acela care realmente a „fixat” în istorie data de 23 august 1944 (Gh. Buzatu, Mareşalul Ion Antonescu, p. 553).
Maresalul Ion Antonescu si Regele Mihai la Chisinau – Ziaristi Online
Conducătorul Statului a fost informat asupra preparativelor complotiştilor (regele, grupările politice şi militarii trădători, conexiunile externe), dar, cu convingerea fermă că, în cele din urmă, tot el avea a alege şi stabili momentul cotiturii României în Războiul Mondial din 1939-1945, n-a reacţionat decisiv (despre eforturile din „ultima clipă” vezi Gh. Buzatu, Dana Beldiman, eds., 23 august 1939-1944 – România şi proba bumerangului, Bucureşti, 2011). Au profitat în schimb regele şi oamenii lui care s-au pripit – teama de oriunde şi de oricând a puciştilor de duzină! – şi au trecut la … fapte, în ziua Z şi la ora H, adică la arestarea Mareşalului, care a fost predat fără întârziere comuniştilor din Bucureşti şi ulterior ruşilor, care l-au tratat un timp ca „deţinut de lux” şi apoi întemniţat la Lubianka, fiind readus la 9 aprilie 1946 în Bucureşti, pentru a fi „judecat”, condamnat la moarte şi executat, la 1 iunie 1946, împreună cu Mihai Antonescu, Gh. Alexianu şi Constantin-Piki Z. Vasiliu.
Pentru cititor este de mare interes să cunoască varianta lui Mihai I despre cele petrecute la Palatul Regal din Bucureşti: „ … Am stat de vorbă cu Mareşalul şi cu ministrul de Externe peste o oră. Mihai Antonescu ne-a dat dreptate, Generalului Sănătescu şi mie, s-a arătat de acord cu cererea unui armistiţiu, dar aştepta hotărârea Mareşalului. El era obosit, arţăgos chiar. Evident lucru, declaraţia lui Molotov nu putea fi considerată satisfăcătoare, dat fiind concepţiile politice ale Moscovei, dar nici asigurări de a păstra neştirbite hotarele ţării nimeni nu le putea obţine. Totuşi, Mareşalul refuza, tăios, orice armistiţiu fără asemenea asigurări. Era fără îndoială dezamăgit de Hitler şi poate chiar de el însuşi, de încrederea neţărmurită pe care o avusese în victoria Germană […] Am încercat să-l conving că mai presus de soarta fiecăruia dintre noi este soarta Ţării noastre. Inutil, nici nu mai răspundea, mârâia doar că refuza. I-am propus atunci, conform planului stabilit cu şefii partidelor politice, cu care pregătisem audienţa, să demisioneze pentru ca un nou guvern să ceară imediat armistiţiu. La această propunere s-a înfuriat. Poate credea că vreau eu s-o fac pe dictatorul, poate nu înţelesese că nu eu, ci un guvern va cere armistiţiu, precum se cuvine în democraţie, într-o monarhie constituţională. Fapt este că n-a vrut să audă de demisie, striga că nu va lăsa ţara pe mâna unui copil, şi va lupta până la capăt. Spunea, dar nu părea convins, spunând că armata română, regrupată în Carpaţi, ca într-o citadelă, va reuşi cu ajutorul armatei germane să-i gonească pe sovietici din ţară şi că, în plus, avea încă 12 divizii pe front…´´ (apud Regele Mihai, în “România Liberă” pe Internet 26 August 2000; Traian Golea, Actul de la 23 august 1944, văzut de regele Mihai ca autor, Hallandale, Florida, Studii Istorice Româneşti, 2001).
Gen Constantin Sanatescu – Antonescu – Prof Buzatu – Ziaristi OnlineGeneralul Constantin Sănătescu (1885-1947),
“succesorul” nemijlocit al Mareşalului
ca Preşedinte al Consiliului de Miniştri de la Bucureşti
Despre complotişti, pe care îi cunoştea prea bine şi în supraveghea îndeaproape, prin serviciile sale secrete, Mareşalul nu avea decât cuvinte de profunda dispreţ. Puciştii, nota de exemplu Antonescu pe un raport al SSI-ului din 23 iunie 1944, nu-şi asumaseră decât un „rol de ciocli care se pregătesc să moară omul şi să-i ia în primire cadavrul! Frumos, foarte frumos şi mai ales patriotic rol şi-au asigurat”. Să nu ne închipuim că, atunci, Mareşalul i-a nominalizat, toţi dovedindu-se „păioase”, „nişte zdrenţe [care] s-au adunat de vânt la colţuri de stradă şi gunoaie” (Gh. Buzatu, Mareşalul Ion Antonescu, p. 545).
Gen Radescu – Antonescu – Prof Buzatu – Ziaristi OnlineGeneralul N. Rădescu
(1876-1953)
De reţinut că, în septembrie 1944, însuşi V. M. Molotov, primindu-i la Moscova pe Lucreţiu Pătrăşcanu şi ceilalţi delegaţi ai Bucureştilor pentru dictarea Armistiţiului din 12/13.9.1944, le-a declarat fără rezerve că „Antonescu reprezenta poporul român, iar dv. [reprezentaţi] o aventură” (cf. A. S. Marinescu, O contribuţie la istoria Exilului Românesc, vol. 5, Bucureşti, 2005, p. 18-19). Era, fără îndoială, grav că un personaj de talia lui Molotov, alter ego-ul lui Stalin, ajunsese la un asemenea adevăr prenumărându-i pe oamenii de la 23 august 1944 în tagma aventuriştilor, iar opera lor ca atare – tot o aventură! Deja în septembrie 1944, aşadar, Kremlinul trecuse România în rândul sateliţilor, impunându-i un tratament corespunzător, în urma succesului operaţiunii de anvergură Iaşi-Chişinău dar şi ca rezultat al trădării de la 23 august 1944, dar şi graţie acordului tacit ori expres al SUA şi Marii Britanii. Ceea ce, evident, prevestea un şir de nenorociri legate de modul în care Moscova avea să-şi exercite „mandatul” asumat, cu sau fără voia Washigtonului şi Londrei! Nu avea să fie, în consecinţă, nicidecum surprinzător faptul că, exceptându-l pe rege, silit să abdice la 30 decembrie 1947, restul „eroilor” puciului aveau să-i succeadă, neîntârziat, Mareşalului, care, de altfel, fiind scos în stare de arest din “biroul galben” al Palatului Regal din Bucureşti după orele 17,00 la 23 august 1944, le-a prevestit destinul. Mareşalul şi trei dintre colaboratorii lui, după cum am precizat, au fost executaţi, dar puciştii, dacă nu au reuşit să se expatrieze (Grigore Niculescu-Buzeşti, Al. Cretzianu, Mircea Ioaniţiu) ori să se salveze in-extremis (Emil Bodnăraş, agent al NKVD-ului), aveau să supra-aglomereze închisorile comuniste, unde cei mai mulţi vor suporta ani lungi şi grei de temniţă, unii dintre ei aflându-şi un groaznic sfârşit – Constantin-Dinu Brătianu, Iuliu Maniu, Gh. I. Brătianu, Ion Mihalache, generalul Aurel Aldea, Lucreţiu Pătrăşcanu (vezi Constantin Sănătescu, Jurnal, Bucureşti, 1993; Mircea Ioaniţiu, Amintiri şi reflexiuni, Bucureşti, 1993; Omagiu lui Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, Bucureşti, 2003; Ioan Scurtu, Iuliu Maniu, Bucureşti, 1995; Maria G. Brătianu, Gheorghe I. Brătianu. Enigma morţii sale, ediţia a IV-a, Bucureşti, 2003; Alesandru Duţu, Florica Dobre, Drama generalilor români. 1944-1964, Bucureşti, 1997; Serviciul Român de Informaţii, Cartea Albă a Securităţii, I, 1944-1948, Bucureşti, 1997; Gh. Neacşu, ed., 23 august 1944 în arhivele comuniste, Bucureşti, 2000; Gh. Buzatu, O istorie a prezentului, Craiova, 2004; Liviu Vălenaş, Cartea Neagră a României. 1940-1948, Bucureşti, 2006; Gabriel Constantinescu, Şah la rege. Declinul monarhiei române în secolul XX, Bucureşti, 2007; Vasile Pascu, Regimul totalitar comunist în România. 1945-1989, I-II, Bucureşti, 2007; Corneliu Crăciun, Dicţionarul comunizanţilor din noaptea de 23 spre 24 august 1944, Oradea, 2009; Stelian Neagoe, Decimarea elitei politic, 1944-1964: Cazul baronului Ion Mocsonyi-Styrcea. Generalul Gh. Mihail, Bucureşti, 2009; Şerban Milcoveanu, Testamentul politic al generalului Aurel Aldea (1887-1949)…, Bucureşti, 1999; Florica Dobre, Alesandru Duţu, Distrugerea elitei militare sub regimul ocupaţiei sovietice în România, I, 1944-1946; II, 1947-1964, Bucureşti, 2000-2001; Alesandru Duţu, Sub povara Armistiţiului – Armata Română în perioada 1944-1947, Bucureşti, 2003; Tudor Călin Zarojanu, Viaţa lui Corneliu Coposu, ediţia a II-a, revăzută şi completată, Bucureşti, 2005; Lavinia Betea, Lucreţiu Pătrăşcanu. Moartea unui lider comunist, Târgovişte, 2011; Ioan Opriş, Procesul ziariştilor „naţionalişti”. 22 mai – 4 iunie 1945, Bucureşti, 1999; Victor Frunză, Destinul unui condamnat la moarte – Pamfil Şeicaru, Bucureşti, 2001). Să fi fost o surpriză ori, cumva, un blestem? … Întrucât unii dintre pucişti au planificat crima, pentru ca apoi să-i suporte consecinţele. A fost în primul rând cazul lui Lucreţiu Pătrăşcanu, care, într-o discuţie angajată cu istoricul Gh. I. Brătianu la Biblioteca Academiei Române în 1945, i-a declarat cu suficienţă: „Cine face politică răspunde cu capul. Antonescu va fi împuşcat, căci merită moartea” (apud Nichita Smochină, Memorii, Bucureşti, 2009, p. 520). După 1944-1945, nimic nu mai era dificil de prevăzut în privinţa perspectivelor Răului Absolut: căci, în adevăr, teroarea s-a extins prin sciziparitate, în asemenea măsură încât crima politică a proliferat crima. Sub un regim comunist impus de Kremlin şi sub o cruntă ocupaţie bicefală (Armata Roşie şi NKVD-ul), România şi Românii, asemenea altor state şi naţiuni de pe glob, au intrat cu brutalitate în zodia Holocaustului Roşu, un veritabil cataclism de pe urma căruia s-au înregistrat la nivelul planetei aproximativ 335,1 milioane de victime, din care „numai” 2,4 milioane victime au provenit dintre români (cf. Florin Mătrescu, Holocaustul Roşu. Crimele comunismului internaţional în cifre, ediţia a III-a, vols. I-II şi Anexa, 2008, pp. 25-27), şi anume:
– prizonieri de război în URSS (august-septembrie 1944): 180 000
– ucişi în lagăre şi închisori (după 23 august 1944): 250 000
– decedaţi după eliberarea din detenţie: 250 000
– ucişi în timpul colectivizării forţate: 200 000
– „revoluţia” din decembrie 1989: 1 400
– Basarabia şi Bucovina, teritorii înstrăinate din 1944: 1 500 000
– etc. etc.
Dintre toţi autorii care au stăruit asupra loviturii de stat nenorocite de la 23 august 1944 s-a impus prin sagacitate şi curaj, viziune şi persistenţă – Pamfil Şeicaru, ziarist de calibru, din seria reprezentată cu maximă strălucire de M. Eminescu, N. Iorga sau Nae Ionescu. Plecat din ţară cu puţine zile înainte de complot, condamnat la moarte în contumacie, întocmai şi o dată cu Stelian Popescu, reputatul director al „Universului” bucureştean (în iunie 1945), Pamfil Şeicaru şi-a continuat activitatea jurnalistică în exil, fiind dublat de un excelent istoric. A exprimat un adevăr cu valoare de VERDICT ÎN FAŢA ISTORIEI: „TOT CE S-A ABĂTUT DUPĂ 23 AUGUST [1944] ASUPRA NENOROCITEI NOASTRE PATRII ERA VIRTUAL CUPRINS ÎN ACTUL LOVITURII DE STAT” (apud Pamfil Şeicaru, Scrieri, vol. 3, Bucureşti, Editura Victor Frunză, 2003, p. 215; Gh. Buzatu, Mareşalul Ion Antonescu, p. 587).
Pamfil Seicaru – Antonescu – Prof Buzatu – Ziaristi OnlinePamfil Seicaru (1894-1980) – Foto: Ziaristi Online din 30.3.2011
Pamfil Şeicaru s-a impus şi ca autor al unei remarcabile scrisori adresată la 14 octombrie 1948 generalului Nicolae Rădescu, fostul premier din 1944-1945 şi liderul Exilului Românesc, el insistând asupra „capitulării de la 23 august” (Gh. Buzatu, România şi Marile Puteri. 1939-1947, Bucureşti, 2003, pp. 629-637; idem, O istorie a prezentului, pp. 366-377). Potrivit expeditorului, Grigore Niculescu-Buzeşti (director al Cabinetului Ministrului de Externe şi al Cifrului, 1941-1944), a fost „regizorul conspiraţiei” (ibidem, p. 374), iar grupul său din Centrala Afacerilor Străine din Bucureşti reprezenta „cea mai infamă oficină împotriva intereselor româneşti, o vastă asociaţie care cuprindea majoritatea funcţionarilor acelui minister” (ibidem, p. 372). Titularul Centralei a fost, în 1941-1944, după cum se ştie, însuşi Mihai Antonescu, adjunctul Mareşalului ca vice-preşedinte al Consiliului de Miniştri. Conjuraţia trădării, cuprinzând în principal pe Buzeşti, Al. Cretzianu şi C. Vişoianu, a organizat cu regele Mihai „o capitulare fără condiţii …, exact aşa cum au voit-o ruşii” (ibidem, p. 373). Arestându-l pe Antonescu, regele „a ordonat încetarea ostilităţilor [pe Frontul de Est], fără să existe un acord de armistiţiu semnat” (ibidem). Declarându-se fără rezerve „mai departe credincios războiului contra Rusiei”, unul „pentru dreptatea naţiei mele” (ibidem, p. 369), Şeicaru mărturisea îngrozit: „Nu cunosc în istorie ca un rege să fie proclamat erou, pentru că nefericitul a capitulat şi mă înspăimântă consecinţele politice ale celor întâmplate între 23 august şi 12 septembrie [1944]” (ibidem). (Relativ la demersurile diplomatice ale lui Alexandru Cretzianu, fost secretar general al MAS în 1940-1941 şi ministru al României în Turcia, 1943-1945, vezi amintirile sale – Ocazia pierdută, ediţia a II-a, Iaşi, 1998; idem, Relapse into Bondage: Political Memoirs of a Romanian Diplomat, 1918-1947, Iaşi-Oxford-Portland, 1998; Eugen Stănescu şi colaboratori, eds., Alexandru Cretzianu – Un diplomat de carieră în misiune pentru pregătirea ieşirii României din Axă, Iaşi, 1999).
Gr. Niculescu-Buzeşti – Antonescu -Prof Buzatu – Ziaristi OnlineGr. Niculescu-Buzeşti
(1908-1949)
Mesajul lui Pamfil Şeicaru destinat în 1947 generalului N. Rădescu avea să fie nu numaidecât confirmat, ci aprofundat şi extins după decenii în scrisoarea încredinţată de Doamna Ioana Aioanei ziarului „Libertatea” din New York City (anul V, nr. 49/august 1986). Necunoscând-o pe autoare şi neavând nici accesul la publicaţia menţionată, am beneficiat de faptul că D-l Mihai Mircea Totpal a valorificat nu demult documentul în revista online Totpal Daily News (Buşteni-Sinaia, la 21 august 2012); mulţumindu-i editorului din ţară pentru amabilitate, precizăm că intervenţia Doamnei Ioana Aioanei reprezintă din punctul nostru de vedere o contribuţie esenţială la analiza şi interpretarea faptelor de la 23 august 1944, cu sublinieri deosebite asupra consecinţelor lor totalmente nefaste, ceea ce determină, conchidem, pasajele evident acuzatoare la adresa puciştilor. S-au impus câteva minime corecturi, care, desigur, nu au dăunat textului anexat.
„Sire,
Cu ocazia „aniversării” zilei de 23 August, vă felicit, fiindcă această „Mare Zi” este opera Dv., şi eu alături de fraţii mei români vă datorăm Dv. invazia sovietică şi instaurarea comunismului în România, operă desăvârşită de comuniştii Pauker – Groza – Pătrăşcanu, care au pregătit distrugerea României în anticamera regalului Dv. birou.
Pentru acel „23 August”, eu şi sute de mii de români am fost aruncaţi în închisori, fiindcă „eram o burgheză bogată” şi fiica unei familii cu tradiţii militare naţionaliste, închisoare din care am scăpat printr-un miracol.
Pentru acel „23 August”, Dv. aţi minţit poporul român şi l-aţi dat pradă străinilor, aşa cum a făcut şi tatăl Dv. aţi ordonat să lăsăm jos armele în faţa „prietenilor sovietici” invocând un pretins „armistiţiu”, dar l-aţi semnat abia în 12 Septembrie 1944, dându-ne la „tavă” ruşilor.
Voi, Mihai Rege al Românilor, aţi ordonat ca românii să nu tragă nici un cartuş şi să nu se apere în faţa hoardelor sovietice, români care la Ungheni au fost împuşcaţi în timp ce îşi aşteptau „prietenii”. Alţi 170 de mii, tot la Ungheni, au fost luaţi prizonieri, unde şi soţul meu, un tânăr de 27 de ani a fost omorât, iar eu am rămas văduvă la 23 de ani…
La „ordinul” Dv., armata română a trebuit să meargă şi să lupte alături de sovietici, şi bieţii români au luptat şi murit cu miile până în Munţii Tatra, fapt unic în analele istoriei războaielor, când un popor învins prin trădare este şi forţat să lupte alături de inamic. Voi Rege Mihai, aţi ordonat asta şi cei 200 de mii de români au „murit degeaba”, căci Basarabia şi Bucovina tot au fost răpite de ruşi, iar Cadrilaterul răpit de bulgari, şi România invadată de bolşevici.
Şi după imensa greşeală politică şi militară ce aţi comis, aţi continuat să colaboraţi cu o clică de trădători, care ajutaţi de Colonelul Ulea, Maestrul de Ceremonii al Casei regale, le-aţi permis trădătorilor să se aciueze în Casa Regală, unde în spatele tronului Dv. au pregătit lovitura de moarte a românilor, prin distrugerea fizică, materială, morală şi spirituală. Dar puţin v-a păsat, căci v-aţi salvat tronul şi asta era important pentru Dv. şi clica ce v-a sfătuit în acel fratricid 23 August 1944.
Iar noi românii, ca nişte proşti sentimentali, ne uitam la Dv. cu drag şi vă aplaudam furtunos când apăreaţi în jurnalul de Ştiri de la Cinema Aro, căci eraţi iubitul nostru rege, şi atâta timp cât eraţi pe tron, ne asiguraţi de libertatea şi independenţa Ţării de pacostea comunistă, căci încă nu ştiam că Dv. colaboraţi cu comuniştii.
Dacă aţi fi fost sinceri cu noi, dacă ne-aţi fi atenţionat atunci când s-a format „nucleul” comunist sub numele de „Blocul Partidelor Democratice”, şi ne-aţi fi spus: „Români, sunt forţat de oameni nedemni spre fapte nedemne. Eu, regele vostru, nu permit ca sub baldachinul tronului să se conspire în contra voastră, şi abdic azi 6 martie 1945”, ne-aţi fi salvat dacă aveaţi curajul să vă riscaţi „pielea” şi am fi ştiut ce să facem în contra comuniştilor care erau instrumentele Moscovei şi nu un guvern de coaliţie cum am crezut noi. Dar aţi tăcut, ca să vă salvaţi tronul, căci aşa v-a sfătuit Styrcea care era „tare la poker” şi Sănătescu „tare” în conspiraţie.
Ne-aţi minţit ani de zile, până în clipa de 30 Decembrie 1947, când aţi declarat la radio: „Abdic pentru mine şi toţi urmaşii mei…”, dar abia acum ne spuneţi prin interviul dat la Europa Liberă, că aţi fost forţat să abdicaţi de către Dej şi Groza, care v-au prezentat un act de abdicare „plin de greşeli de gramatică”, ceea ce este ridicol, căci Dej era un analfabet, dar Groza şi Pătrăşcanu erau avocaţi, şi Pătrăşcanu scria orice act.
De ce nu ne-aţi spus atunci?, că poporul ar fi sărit în foc pentru Dv. şi poate puteam preveni ca hoarda de criminali şi analfabeţi să nu fi putut forma un „guvern”. Aţi ajutat şi aţi sprijinit pe comunişti, care au reprezentat România şi la Pacea de la Paris, fapt pentru care americanii au spus atunci şi spun şi azi: „Românii şi-au ales singuri comunismul, căci au format un guvern comunist încă sub Regele Mihai…”
Aţi sperat că Stalin vă va „lăsa pe tron” pentru eroica Dv. trădare, şi care era o continuare a trădărilor comise de „scumpul Dv. tată” Carol al II-lea, care dăduse Basarabia, Bucovina şi Nordul Herţei cadou la ruşi în Iunie 1940, fiindcă el avea nevoie de „pace” ca să se poată „dedica” marii lui Pasiuni pentru Lupeasca…, iar Dv. aţi întărit trădarea prin „Armistiţiul din Septembrie 1944”, pe care l-au legalizat la Paris comuniştii NKVD-işti, nişte criminali ca Pătrăşcanu, Groza, Dej şi alţi oportunişti, pe care Dv. i-aţi trimis la Paris să reprezinte bietul popor român.
Îmi amintesc, cu câtă mândrie purtaţi pe piept „Ordinul Victoria” dat de Stalin, şi cum ciocăneaţi ouă roşii cu Vîşinski, acelaşi Vîşinski care a dat cu pumnul în masă şi a ţipat la Dv., ori să formaţi un guvern „pur comunist”, ori să abdicaţi. El a ieşit din biroul Dv. trântind uşa, că v-a căzut var de pe plafon în cap…
Imediat l-aţi admis pe Groza, care era paravanul lui Pauker şi Dej, asasinii românilor, şi iar v-aţi salvat tronul…Eraţi regele românilor, dar unde eraţi Sire când comuniştii au ocupat fabricile şi ei stabileau câţi bani să plătească patronul unui lucrător, şi câtă carne şi alimente să le dea gratis?
Iuliu Maniu – Ion Mihalache – Scanteia – Antonescu – Prof Buzatu – Ziaristi Online
După 23.8.1944, România a demonstrat elocvent că nu numai revoluţiile
îşi devorează copiii ci şi loviturile de stat. Arestaţi şi judecaţi în 1947,
conducătorii PNŢ au fost condamnaţi potrivit sentinţei pronunţate
la 11.11.1947, cei doi lideri, Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, fiind singurii
care … au beneficiat de „temniţă grea pe viaţă”, iar Gr. Niculescu-Buzeşti
de „muncă silnică pe viaţă”. Toate cu deplina ştiinţă a lui
„Mihai I, prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională, rege al României …”
Unde eraţi, Sire, când militarii români întorşi de pe frontul rusesc au fost deblocaţi şi aruncaţi pe străzi, iar invalizii lăsaţi pradă mizeriei şi fără pensie?
Unde eraţi Sire, când cei de pe frontul de Vest s-au întors fără mâini şi picioare şi nu şi-au mai găsit familiile în casele lor, căci fuseseră „confiscate de la burjui” şi date la ţiganii nomazi, care au făcut focul pe podele sub pirostrii să-şi facă mămăliga?
Unde eraţi, Sire, când sovieticii ne-au evacuat din casele noastre în miez de noapte şi plină iarnă 1944, şi ne-au luat tot avutul, iar noi cu copiii în braţe plângeam pe străzi? Unde eraţi Voi Sire, regele iubit al românilor? Iar noi, tot naivi, vă iubeam şi credeam că eraţi ataşat nouă şi că ne veţi salva de comunişti!…
Armata Rosie intra in Bucuresti – Prof Buzatu – Ziaristi OnlineForţele Armatei Roşii la Bucureşti,
invitate ori ocupante în urma actului de la 23 august 1944?
Unde eraţi, Sire, când comuniştii au înscenat lui Maniu şi altora „procese de trădare” şi i-au arestat aşa ca pe Titel Petrescu pe care l-au omorât, în timp ce sovieticii conduşi de evreii NKVD-işti ne violau, jefuiau şi împuşcau în plină zi pe străzi?
Unde eraţi, Sire, când moldovenii mureau de foame, fiindcă „prietenii” sovietici au blocat şi cărat toate alimentele? Şi unde eraţi când ofiţerii superiori ce au condus armatele în Rusia, au fost arestaţi, judecaţi prin procese înscenate şi împuşcaţi „pentru trădare”, iar soţiile şi copiii lor nu au avut dreptul la pensie, ba chiar au fost urmăriţi în mod sistematic, distruşi prin bătaie şi teroare de către agenţii comunişti, aşa cum s-a întâmplat cu copiii lui Ion Moţa, Gabriela şi Mihai?
Unde eraţi Dv., „Regele Românilor”, atunci când s-a modificat legea învăţământului, ca să ni se impună Limba Rusă în şcoli, şi când preoţii au fost arestaţi, bisericile păzite de comunişti ca noi creştinii să nu ne mai rugăm lui Dumnezeu ci lui Stalin, şi sărbătorile de Paşte şi Crăciun suspendate şi declarate „zile de muncă” ?
Unde eraţi Dv., decât pe tronul României, şi sub ochii şi tacita aprobare a Dv. s-a desăvârşit distrugerea unui popor, pe care azi, îl anunţaţi că vreţi „să-l fericiţi” cu întoarcerea Dv. la tron?!
Să fim serioşi, D-le de Hohenzollern! Aş avea multe de spus, căci am trăit acele tragice zile şi ani de umilinţe în propria mea ţară, pregătite de Dv. Sire pentru poporul român, pe care l-aţi înşelat şi trădat, fapte care nu se pot uita în secole, nu după 42 de ani. Noi, cei bătrâni, suntem aici ca să spunem celor tineri şi să scriem Istoria cea adevărată, în care eu şi milioane de români avem un lung rechizitoriu pentru Dv.
Dar mă opresc aici… Şi dacă aţi avut decenţa să „ tăceţi” o perioadă atât de lungă,v-aţi lăsat antrenat în ultimul timp de ceva „fosile din vechea camarilă” ce trăiesc prin Anglia şi Germania, şi cu o îndrăzneală demnă de un „Carol Tiranul” tatăl Dv., aţi început o campanie de „încălzire a sentimentelor” cu românii, spunând într-o „proclamaţie” difuzată în 1979 la radio Europa Liberă: „Au trecut treizeci şi doi de ani, de când n-am mai călcat pământul României…”, şi apoi continuaţi: „M-am frământat, şi mă frământ, mă zbat pe seama soartei voastre crunte…”
Dar în cei 32 de ani, Dv. n-aţi întreprins nimic pentru poporul român, ci v-aţi făcut o familie frumoasă cu multe fete, pe care după cum se vede, vreţi să ni le puneţi în spate ca „moştenitoare ale tronului României”. Şi ca încheiere în acel mesaj de Anul Nou 1979, ne spuneaţi: „Urărilor Mele se alătură iubita Noastră Regina-Mamă, Regina Ana şi fiicele noastre, Principesele Margareta, Elena, Irina, Sofia şi Maria”. Să vă trăiască, Sire, dar ele sunt fiicele şi principesele Dv. şi nu „reginele noastre”, ale poporului Român, fiindcă Dv. aţi „abdicat” pentru Dv. şi pentru toţi urmaşii, şi nu înţeleg, în care ţară şi pe ce tron sunt Domniile Lor regine?
Casa lui Alexandru Cretzianu din Washington – Prof. Buzatu – Ziaristi OnlineDupă succesul conjuraţiei de la 23 august 1944,
Al. Cretzianu şi C. Vişoianu aveau a se stabili în SUA,
unde au început războiul pentru fondurile secrete
destinate din vreme de către cei doi Antoneşti
Exilului românesc, în cazul ocupaţiei staliniste.
Istoricul acestor fonduri s-a impus atenţiei noastre
în urma investigaţiilor în arhivele britanice, americane
şi ruseşti, ca şi în temeiul discuţiilor cu Gh. Barbul,
George Duca şi Barbu Călinescu, ultimii doi – copii ai
foştilor premieri asasinaţi în 1933 şi, respectiv, în 1939
În interviul dat de curând lui V. Georgescu, el v-a întrebat: „Majestatea Voastră s-ar întoarce imediat, deci în ţară, în momentul în care ar fi posibil. Pentru a domni? Pentru a fi rege?” Dv. aţi răspuns:”Da. Asta este datoria mea, şi dacă mi-am făcut datoria în circumstanţele grele la 23 August 1944, când aveam 22 de ani, nu voi şovăi acum la 64 de ani”. Dar de ce nu aţi considerat „datoria Dv.” ca imediat după abdicare, să fi format un guvern în exil, şi să fi folosit toate relaţiile politice şi familiale ce le aveaţi cu Anglia, „tradiţionala aliată”, să fi uşurat povara românilor la Conferinţa de la Paris, căci Churchill era marele master, şi regele Angliei vă era rudă? De ce nu aţi acţionat atunci, şi veniţi acum după 42 de ani să ne spuneţi că „este datoria Dv. să reveniţi la tron?…”
Trebuie să ştiţi că Poporul Român s-a maturizat, şi a învăţat pe propria-i piele o mare „lecţie”, aşa cum a fost spus de Eminescu: „Cine iubeşte străinii/Mânca-i-ar inima câinii…” Da, noi, Românii, am înţeles că tragedia noastră naţională s-a datorat numai „străinilor” aciuiţi pe la noi pe care i-am tolerat pe motive umane sau politice, şi care au conspirat împotriva noastră, fiindcă nici un „român adevărat” nu ar fi fost în stare să-şi trădeze neamul şi Patria de dragul privilegiilor sale personale…
Aşa cum şi mie mi-e dor de casa mea, vă cred, Sire, că vă este dor de Peleş şi de toate palatele făcute de noi românii, în care v-aţi lăfăit cu „gaşca” de pierde vară şi care au decis soarta noastră, soarta României, între un pahar de coniac şi o partidă de poker, unde excela prietenul Dv. Styrcea, care v-a dădăcit şi v-a sfătuit cum să-i trădaţi pe români. Cred că vă este dor, să mai goniţi cu automobilul pe şoseaua Bucureşti-Sinaia, aşa cum făceaţi…, cred că vă este dor de aerul parfumat, de brazii de pe munţii Carpaţi, de care şi nouă celor din exil ne este dor, dar suntem pe aici din vina trădării Dv., iar fraţii noştri gem sub ocupaţia comunistă, pentru că Dv. aţi facilitat asta 42 de ani în urmă, şi nu ne-aţi lăsat să luptăm şi să fim învinşi în mod onorabil, ci să fim umiliţi şi distruşi în numele „prieteniei”, fapt pentru care Occidentul ne dispreţuieşte că, noi ne-am „ales comunismul”.
În „noua conspiraţie”, Dv. v-aţi lăsat intervievat de Vlad Georgescu, care nu numai că vă tratează ca pe un rege al României, dar vă întreabă exact ce vrem noi să ştim, iar Dv. i-aţi răspuns: „Ne-o dovedesc scrisorile pe care le primesc mai cu seamă de la cei tineri…care au aflat de la părinţii lor despre mine…”. Şi credeţi că românii pot spune ceva frumos despre Regele Mihai? Greşiţi, Sire! Aceşti tineri nu mai sunt românaşii credincioşi şi educaţi în umilinţă şi supunere faţă de casa Regală a Madamei Lupescu. Tinerii români sunt evoluaţi şi au curajul opiniei azi mai mult ca oricând, şi nu schimbă ei o teroare comunistă pentru una regală a Casei de Hohenzollern, care a omorât destui români între anii 1930 – 1940, sub domnia „Tiranului dement Carol al II-lea”.
Propaganda pe care o faceţi prin intermediul Europei Libere, cred că aţi plătit-o foarte „gras”, să vă scoată la iveală şi să puteţi pleda pentru dreptul ce-l ridicaţi la tronul României, pe care l-aţi pierdut, ziceţi, din cauza „baionetelor sovietice”; dar Dv. l-aţi trimis pe Dămăceanu la ruşi în Aprilie 1944, i-aţi eliberat pe Dej, pe Ceauşescu şi Pătrăşcanu ca să vă pregătiţi pavăza, şi apoi l-aţi arestat pe Mareşalul Antonescu, dând la „tavă” România comuniştilor. Cum puteţi spune: „Aşadar, 40 de ani după venirea la putere a regimului comunist cu ajutorul baionetelor sovietice”, când [ei] au venit cu sprijinul Dv. regal? Că ruşii cu baionetele lor v-au forţat să abdicaţi, asta era de aşteptat, nici comuniştii nu vor „regi” şi trebuia să prevedeţi acest lucru. Dar de ce nu ne-aţi spus atunci în 1947, şi ne spuneţi acum? Cu asta sunteţi de două ori vinovat, că aţi conspirat atunci şi conspiraţi azi ca să puteţi lua tronul iar.
Cu „dulcegăriile” Dv. nu puteţi şterge trecutul, sperând că cei ce ştiu adevărul au murit, ori au fost omorâţi cu toţii de către comunişti. Aţi greşit, sunt încă o mulţime de supravieţuitori în exil şi datoria noastră este să păstrăm „adevărul istoric”şi să-l predăm ca pe o faclă generaţiilor tinere. Să ştie şi ştiu şi eu, că în acea caldă zi de 23 August 1944, aţi vorbit la radio, v-am auzit cu urechile mele când aţi „ordonat” la ora 13, încetarea ostilităţilor contra Rusiei, şi aţi cerut atacarea trupelor germane pe teritoriul României. Dar ştiu că vocea Dv. fusese imprimată pe un „disc” de către comuniştii Pătrăşcanu şi Bodnăraş („Ceauşu”), pentru cazul când aţi fi fost omorât şi lovitura de stat nu reuşea, ei să poată folosi „vocea Dv.” ca o momeală pentru a comanda armata română. Şi culmea, Pătrăşcanu v-a scris şi „textul” trădării, iar Dv. susţineţi „azi” că au fost „baionetele sovietice”, când a fost numai „voinţa Dv.”, să faceţi orice să vă salvaţi tronul, şi l-aţi salvat ce-i drept, pentru 3 ani. Dar l-aţi salvat cu preţul vieţilor a milioane de români, pe care i-aţi făcut sclavii ruşilor. Şi mai vreţi să fiţi rege românilor???
Dintr-un punct de vedere, vă înţeleg: Dv. acţionaţi ca un bun părinte pentru copiii Dv. pe care aţi vrea să-i vedeţi „asiguraţi material”, că toate averile Dv. din România le-ar oferi o viaţă de huzur aşa cum aţi avut Dv. Şi dacă aţi „declarat-o” pe Margareta „Prinţesa Moştenitoare” a unui tron „fantomă”, aţi făcut aceasta cu scopul să o vedeţi în Peleş, unde azi locuieşte Ceauşescu, pe care Dv. l-aţi eliberat din închisoare…,şi nu „baionetele sovieticilor”.
Cât despre cine o să conducă poporul român după ce se va elibera de analfabeţii comunişti, nu vă faceţi griji.
De aceea, vă doresc Dv. şi întregii „familii regale” să staţi fericiţi şi plini de bucurie pe „tronul fantomă”, şi să aveţi fericirea pe care o are Poporul Român cu ocazia aniversării „Zilei Mari” de 23 August – „Ziua Trădării României de către fostul Rege Mihai” .”
Prof. Univ. Dr. Gheorghe Buzatu special pentru Ziaristi Online
Cititi si:
ANTONESCU, ALTFEL (1). „Să ne toarcem din credinţa în Dumnezeu şi Justiţie drumul viitorului”. Prof. Gh. Buzatu special pentru ZIARISTI ONLINE
ANTONESCU, ALTFEL (2). “Ne-am născut aici, suntem cei dintâi aici şi vom pleca cei din urmă”. Prof. Gh. Buzatu special pentru ZIARISTI ONLINE
Mareşalul Ion Antonescu: „Faţă de cine să mai falsificăm istoria?”. Prof. Gh. Buzatu: ANTONESCU, ALTFEL (3)
ANTONESCU, ALTFEL (4). Profesorul Gh. Buzatu prezinta pentru Ziaristi Online un document al Trupelor Romane pe Frontul de Est scos din Arhivele Speciale ale Moscovei
fanfara-in-1941-la-Mihai-Viteazu-cu-Ion-Antonescu
Posted by: eXpress
View more posts
Tags:ANTONESCU ALTFEL, Armata Rosie, Gheorghe Buzatu, KGB, Maresalul Ion Antonescu, Mihai de Hohenzollern, NKVD, PCR, Prof Univ Dr Gheorghe Buzatu, Regele Mihai, Ziaristi Online
Fără 23 August 1944 România nu primea Nordul Ardealului cedat de România prin Dictatul de la Viena. Acestă afirmație ii aparține lui Stalin și e bine să înțelegem:
1. Nordul Ardealului a fost cedat României datorită lui Stalin și URSS și nu anglo-americanilor. Fără sprijinul URSS la Conferința de Pace de la Paris nu primeam nimic.
2. Germania a făcut presiuni ca România să accepte ultimatumul sovietic pentru că fuseseră de acord cu alipirea Basarabiei la URSS în baza tratatului Ribbentrop-Molotov, Stalin a mai luat și Nordul Bucovinei și Ținutul Herta. Asta nu că am fi avut noi vitejia să luptăm singuri, precum finlandezii, cu sovieticii. Noi le-am cerut ajutorul…nemților, adică celor care ne vânduseră și aveau sa ne mai vândă la Viena și Craiova.
3. România nu putea, în virtutea înțelegerilor de la Teheran, să ajungă la o înțelegere cu anglo-americanii fără sovietici. S-a stabilit clar capitularea Germaniei și a aliaților acesteia fără condiții.
4. Finlanda a încheiat și ea în septembrie un armistițiu cu URSS, singura față de România este că nemții s-au retras după ultimatumul finlandez iar declarația de război a acestora nu a mai avut obiect.
5. Antonescu a adoptat față de Germania aceeași politică pe care păcălicii de azi o au față de SUA. Continuarea războiului dincolo de Nistru, cu toate explicațiile Mareșalului, a fost dezastruoasă sub toate aspectele: militar, politic, economic.
6.Finlanda nu a aderat la Păcatul Tripartit așa cum a făcut România
7.Finlanda condusă de Mareșalul s-a mărginit doar la recuperarea teritoriilor finlandeze luat de sovietici în Razboiul iernii și nu a invadat teritoriul sovietic și nu a comis crime de război pe teritoriul sovietic.
8. România a beneficiat de reducerea despăgubirilor de război la jumătate, datorită lui Stalin, în schimb Finlanda a trebuie să achite 300 milioane $ în 6 ani.
9. Churchill este cel care a oferit România în sfera de influență sovietică la schimb cu Grecia.
10.Armata sovietică a ocupat Berlinul și era evident ca nu puteau fi forțați să se retragă.
11. Austria și Finlanda au ales să fie neutre și să colaboreze cu URSS, România dorea să fie și monarhie, și cu anglo-americanii, și cu România Mare după ce fusese aliata Germaniei. Adică și cu sula-n cur si cu sufletul în rai…
P.S
1.Dezastrul României Mari din 1940 se datorează exclusiv clasei politice și aici intră toate partidele, inclusiv legionarii, Regelui Carol al II lea și rusofobiei de care am dat dovadă începând din 1918. Restul e blat,bla.
2. Putea Regele Mihai să-l aresteze pe Mareșal fără sprijinul Armatei? Putea să fie Mareșalul sau Ceaușescu arestați dacă Armata nu trăda. Dacă în cazul lui Ceaușescu trădarea Armatei este evidență în cazul Mareșalului aflați că Regele este „capul oștirii”-Decretul Lege nr.3052 din 5 Sep 1940. Fiind „capul oștirii” Regele Mihai este „șeful statului” iar Mareșalul este „conducătorul statului”. De când înlaturarea de către șeful statului și capul oștirii a unui subordonat, numit de el, ridicat de el la rangul de Mareșal este lovitură de stat?
Când Sultanul Soliman l-a inlăturat și executat pe Marele Vizir Ibrahim Pașa,demnitar care avea avea toate puterile sultanului, inclusiv reprezentarea Imperiului otoman in relațiile externe, mai puțin de șef al statului și armatei a fost lovitură de stat?
Iata argumentele! Si dovada istorica a prostologiilor comunistoide!
– 23 august NU a fost o zi de tradare nationala, ci a fost ziua si adevarata zi nationala a Romaniei !
-23 august NU a tradat pe nimeni , pentru ca Antonescu insusi isi dorea o intoarcere a frontului in favoarea aliatilor, implicit salvarea Romaniei, a ceea ce se mai putea salva din ea!! ( a nu se citi Basarabia).
-fara 23 august 1944 si implicit armistitiul din 12 septembrie semnat cu aliatii, Romania era in situatia tarilor baltice partial, sau total, adica intrata in componenta raioanelor sovietice.
Romania avea granita cu URSS pe Siret, nu pe Prut. Delta Dunarii cadea in componenta URSS, si Maramuresul( care s-a si incercat in 1945 sa fie alipit URSS, insa fara succes, datorita regelui mihai)
Ce soarta a avut Ungaria? A pierdut Slovackia, Transilvania de nord si nordul Serbiei in favoarea Aliatilor, precum si Transcarpatia in favoarea URSS.
A avut Ungaria vreun ,,23 august,, ? NU !
Ce soarta a avut Lituania, letonia, Estonia? Ce soarta au avut luptatorii UPA Ucraineni? aceste state au luptat alaturi de trupele germane pana la capat, dupa razboi au populat Siberia!
Ce soarta a avut Romania???! Am avut un noroc chior, Romania si-a salvat si tezaurul de la Tismana( cheltuit ulterior de comunisti, si revenit BNR in 1947), Romania si-a salvat ARMATA dupa razboi, Romania a castigat Moldova pana la Prut……..Romania NU a avut foamete masiva in 1946…..
Uitati-va la Ucraina- 1946 – 200.000 morti de foame.
RSSM Republica MOldova- 480.000 morti de foame in 1947.
Asta doreati si pentru Romania?? popularea Siberiei dupa modelul Ucraina, RSSM Moldova? fi-ti rationali.
Aceasta a fost realitatea de atunci a Romaniei !! Cine spune altfel minte si are fantezii serioase. Antonescu pregatea el insusi intoarcerea armelor contra lui Hitler, si a mobilizat in judetele Transilvaniei si in Banat peste 200.000 de soldati…..
Azi ce Armata are Romania ?!?! 3000 generali paraziti pe pensii speciale, care nu stiu sa faca nimic, si 60.000 amarasteni de soldati, buni de tras carne de tun la drone. O armata de corupti si paraziti inutili.
23 august în sens invers. Cum au încercat legionarii români din exil s… Horia Sima a fost ultimul lider al Mişcării Legionare din România. El i-a urmat fondatorului acesteia, Corneliu Zelea Codreanu, asasinat în anul 1939 alături de alţi legionari, la ordinul lui Carol al II-lea şi cu implicarea directă a ministrului Armand Călinescu. În anii ’30, sub conducerea lui Codreanu, Mişcarea Legionară căpătase o popularitate fără precedent, reuşind ca la alegerile din 1937 să se impună ca a treia facţiune politică naţională, cu peste 66 de mandate în Parlamentul României. Doctrina naţionalistă, ortodox-mistică şi antisemită a lui Codreanu a prins mai ales la studenţi, preoţi, intelectuali de dreapta, dar şi la numeroşi ţărani înstăriţi. Cuiburile legionare se înmulţeau, la fel şi numărul adepţilor. Mai mult decât atât, legionarii şi-au arătat colţii, îndepărtându-şi violent adversarii. Succesul Mişcării Legionare, dar şi asasinatele politice ale ”camarazilor”, au stârnit îngrijorare în rândul camarilei regale, iar Carol al II-lea a decis îndepărtarea lui Corneliu Zelea Codreanu, sperând ca în acest fel să pună capăt succesului extremei drepte româneşti. Mai mult decât atât, Carol al II-lea era îngrijorat şi de posibilele legături pe care Mişcarea Legionară le-ar fi întreţinut cu Germania nazistă. Nici asasinarea lui Codreanu şi nici violenţele fără precedent îndreptate împotriva legionarilor până în 1940 nu l-au scăpat însă de gardişti pe Carol al II-lea. La conducerea mişcării a ajuns Horia Sima, un personaj controversat şi care până la urmă va contribui la îndepărtarea lui Carol al II-lea, dar va reprezenta şi expresia cea mai violentă a extremei drepte româneşti. Dacă Codreanu a tunat şi a fulgerat împotriva evreilor, Sima a pus în aplicare înlăturarea lor fizică. De numele lui se leagă inclusiv declanşarea pogromului de la Bucureşti. Totodată, Sima este bănuit că şi-ar fi trădat căpitanul şi că ar fi fost spion în Germania nazistă. Profesorul din Făgăraş se înscrie în Mişcarea Legionară Locul naşterii lui Horia Sima este subiect încă de dispută. Cel puţin există două variante acceptate. Unii spun că s-a născut la 6 iulie 1906, în satul Mândra, din Fărăgăraş. Pe atunci acest sat se afla în Imperiul Austro-Ungar. Alţii spun că Sima s-a născut la Bucureşti, pe 3 iulie 1906. Această variantă a fost luată în calcul, fiindcă tatăl său, Gheorghe Sima, era director şi profesor la un liceu din Bucureşti. Ambii părinţi, atât Gheorghe, cât şi Silvia Sima, erau din satul Mândra, judeţul Făgăraş. Cert este că Horia Sima urmează cursurile Liceului ”Radu Negru” din Făgăraş. La începutul cursurilor liceale rămâne orfan de tată şi este nevoit să lucreze pentru a se întreţine. Evident, nu renunţă la studii şi oferă contra cost meditaţii colegilor. Ia şi bursă pe toată perioada liceului. „N-am întîlnit un tînăr mai inteligent şi mai bine pregătit de cînd prezidez astfel de comisii”, a precizat profesorul Ioan Petroviciu, preşedintele comisiei de Bacalaureat în 1926. În acelaşi an, Horia Sima termina liceul, fiind şef de promoţie, şi se înscria la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti. Termină facultatea în anul 1932 şi este numit profesor de limba română la Caransebeş în acelaşi an. Anii facultăţi au fost deosebit de grei pentru tânărul student. Nu avea bani şi continua să ofere meditaţii şi să lucreze pe unde putea. În anii facultăţii Horia Sima, ca mulţi studenţi bucureşteni, este atras de doctrina antisemită şi mai ales de naţionalismul interbelic românesc. În 1927 se înscrie în Legiunea Arhangelului Mihail, o organizaţie antisemită şi naţionalistă fondată de Corneliu Zelea Codreanu şi de alţi câţiva legionari. Horia Sima activa în clubul condus de Andrei Ionescu în zona Banatului. Horia Sima era un legionar muncitor, care-şi făcea datoria, dar care nu a strălucit prin carismă, asemeni liderului Corneliu Zelea Codreanu sau lui Ion Moţa. Din exil la conducerea Mişcării Legionare Până în 1939, puţini şi-ar fi închipuit că Horia Sima, profesorul de la Caransebeş, va deveni urmaşul lui Codreanu la conducerea Mişcării Legionare. Abia în 1935, Horia Sima primise o funcţie de conducere în Mişcarea Legionară, la 8 ani de la înrolare. Mai precis, în acel an este numit şef al Regiunii a IX a Banat, asta după ce Codreanu împărţise tot teritoriul României în regiuni legionare. Sima era un legionar conştiincios, care contribuise decisiv în regiunea pe care o conducea la succesul în alegeri a partidului Mişcării Legionare. Tocmai de aceea în 1937, Corneliu Zelea Codreanu spune că Horia Sima este ”omul meu de zile negre”. În 1938, Codreanu este arestat iar Horia Sima ajunge să facă parte dintr-un Comandament al Mişcării Legionare, adică un organism interimar de conducere a legiunii în lipsa căpitanului. Alături de Sima activau în aceste Comandament şi Alecu Cantacuzino, Alexandru Popovici, Radu Mironovici, Iordache Nicoară şi alţii. În vara lui 1938, Sima primeşte o însărcinare importantă. Liderul legionar al regiunii Banat este pus să-i facă scăpaţi pe legionari urmăriţi de Siguranţă şi totodată să organizeze o reţea de cuiburi legionare clandestine. Şi asta în condiţiile în care în 1938 toate partidele politice au fost desfinţate pentru a face loc dictaturii carliste. După condamnarea lui Codreanu, căpitanul legionar împreună cu decemvirii şi nicadorii, ”echipele morţii” legionare, sunt asasinaţi de jandarmi la Tâncăbeşti. Horia Sima, alături de mulţi legionari cu funcţii de conducere, fug în Germania. Aici, sub aripa lui Hitler, fac un comandament legionar la Berlin. În vara lui 1939, Sima revine pentru scurt timp la Bucureşti. Pe 21 septembrie 1939 însă, legionarii aveau să comită un act aproape sinucigaş. Avocatul Miti Dumitrescu, împreună cu alţi opt legionari, l-au împuşcat pe Armand Călinescu în plină stradă. Au ocupat apoi sediul Radiodifuziunii şi au anunţat asasinatul. Spunea că s-au răzbunat pe ministrul carlist fiindcă era responsabil de moartea lui Codreanu şi a altor legionari. Carol al II-lea era la rândul său vizat de răzbunarea legionară. Asasinii lui Armand Călinescu s-au predat. Au fost torturaţi şi executaţi. Au urmat apoi represaliile comandate de Carol al II-lea împotriva legionarilor. În noaptea de 21-22 septembrie 1939, guvernul condus de generalul Argeşeanu a declanşat represaliile. Peste 500 de legionari din tăată ţara au fost executaţi. Trupurile a numeroşi legionari au fost târâte şi aruncate în plină stadă, lăsate să putrezească sub ochii trecătorilor. Represaliile continuă până în anul 1940, Mişcarea Legionară fiind scoasă în afara legii. Horia Sima fuge din nou în Germania nazistă, pe 26 septembrie 1939, tocmai pentru a scăpa de represalii. Caută protecţia lui Hitler şi îşi pregăteşte întoarcerea în România. În Germania devine comandantul grupului legionar de la Berlin. În luna mai a anului 1940, Sima se întoarce, deşi risca arestarea. Intră clandestin prin Iugoslavia şi este arestat. Deşi este anchetat în prezenţa comandantului Jandarmeriei, a ministrului de Interne şi a şefului Siguranţei, în mod paradoxal, Sima este eliberat. La 6 septembrie 1940, Corneliu Georgescu, unul dintre fondatorii Mişcării Legionare, în 1927 îl numeşte pe Sima în mod oficial liderul Mişcării Legionare. Spion al Siguranţei, bănuit de asasinarea lui Codreanu Din anul 1940, activitatea şi conduita lui Horia Sima a început să ridice semne de întrebare, inclusiv în rândurile legionarilor. Totodată eliberarea sa dubioasă şi sosirea în România, în mod paradoxal, într-un moment total neprielnic, l-au transformat într-un personaj suspicios şi controversat de-a lungul istoriei. În urma studiilor făcute de istoricii Mihai Pelin şi Cristian Troncotă, pe baza activităţii Siguranţei şi a rapoartelor acestora, dar mai ales pe baza unor declaraţii a lui Ion Gigurtu, militar şi fost prim-ministru al României în 1940, reiese că Sima ar fi fost şi spion, dar şi posibil implicat în uciderea liderului Mişcării Legionare, Corneliu Zelea Codreanu, în 1938. S-a constatat că era omul Siguranţei, plătit lunar pentru activitatea sa. După spusele lui Cristian Troncotă, bazate pe studii, Horia Sima devenise un informator preţios al şefului Siguranţei. Era plătit regeşte, cu aproximativ 200.000 de lei pe lună, o sumă fabuloasă la aceea vreme. Sima făcea rapoarte de informare probabil şi despre camarazii săi din Mişcarea Legionară, dar şi despre ceea ce se întâmpla în Germania nazistă. De altfel se spune că Sima a venit în România, în mai 1940, nu fiindcă dorea să se întoarcă, ci fiindcă era vânat de Abwehr, serviciul de contra-spionaj german. Întoarcerea sa ar fi fost de fapt o fugă disperată. Fiind omul său, Mihail Moruzov, şeful Siguranţei, l-a luat sub aripa sa pe Horia Sima şi i-a asigura eliberarea. Mai mult decât atât, a reuşit să-l împace pe Sima cu Carol al II lea. Sau, pe scurt, să-l convingă pe rege că Sima dorea să se dea pe brazdă şi să fie dispus la cooperare. Tocmai de aceea Sima a şi primit funcţia de ministru în cadrul guvernului Ion Gigurtu din 1940. Sima şi-a dat seama însă că a mers prea departe, mai ales că imediat a fost acuzat de trădare de legionari şi totodată ridica prea multe semne de întrebare, mai ales privind misterioasa sa eliberare. În aceste condiţii după numai patru zile şi-a dat demisia. Ion Gigurtu, fostul prim-ministru, a mărturisit în puşcăriile comuniste că Sima era un om al Siguranţei şi că ar fi contribuit la asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu. Adică şi-ar fi trădat liderul şi implicit camarazii. ”Neavând nimic de ascuns, Ion Gigurtu s-a spovedit fără nici o reţinere informatorului de celulă cu nume de cod «Petrică», asigurându-l că Horia Sima era un criminal de o speţă abjectă. Colaborase cu Mihail Moruzov la lichidarea lui Corneliu Codreanu, părăsind apoi România, cu toate că era protejat de serviciul secret. De ce a mai fugit atunci în Germania? – a întrebat inocentul Petrică, nedumerit. Rămânerea lui în ţară ar fi trezit suspiciuni printre legionari, i-a mai spus Ion Gigurtu informatorului alocat celulei în care era reţinut, şi, în afară de asta, Mihail Moruzov a profitat de prilej pentru a-i încredinţa o misiune de spionaj în Reich”, scria Mihai Pelin pe blogul său, pe baza spovedaniei lui Ion Gigurtu unui informator al Securităţii în anul 1949. De altfe după ce a demisionat din Guvern, deşi lider al Mişcării Legionare, Horia Sima a părăsit o vreme viaţa publică. Măcelurile ordonate de Horia Sima Horia Sima a ţinut legătura cu Ion Antonescu, aflat cu domiciliul forţat, prin intermediul lui Mihai Antonescu. Generalul a promis lui Sima că se va înscrie în Mişcarea Legionară. În luna august a anului 1940, Ion Antonescu, îmbrăcat în verde, a depus jurământul legionar. Mai mult decât atât, a consfinţit noul său statut folosind salutul nazist. Speriat de avansarea vertiginoasă a Germaniei naziste în Europa, dar şi de lipsa de răspuns a Franţei şi Angliei, aliaţi pe care România era evident că nu se putea baza în cazul unei invazii, Carol al II-lea a încercat o apropiere de Hitler. Mai precis prin intermediul guvernului Gigurtu a dat două legi anti-semite, privind statutul juridic al evreilor, dar şi interzicerea căsătoriilor mixte. Chiar şi aşa, după 30 august 1940, adică după Dictactul de la Viena şi amputarea cumplită a României, era evident că domnia lui Carol al II-lea era compromisă. România pierduse în faţa URSS, Basarabia şi Bucovina de Nord, iar în faţa Ungariei, prin grija lui Hitler, tot nord-vestul Transilvaniei. Fără ca armata română, guvernul sau regele să schiţeze măcar un gest. În aceste condiţii, generalul Antonescu, culmea, şi la sfatul lui Horia Sima, a fost reabilitat şi numit prim-ministru cu puteri absolute. Numirea a avut loc la 4 septembrie 1940. Pe 5 septembrie Ion Antonescu i-a cerut regelui Carol al II-lea, considerat resposanbil de tot ce păţise România din anii 30 până la dezastrul din 1940, să abdice. Pe 6 septembrie, regele abdică şi părăseşte ţara. Urmaşul său, regele Mihai I, avea mai mult rol decorativ, şeful statului fiind Ion Antonescu. Odată cu abdicarea lui Carol al II lea, Mişcarea Legionară a revenit în legalitate şi mai ales după ce declanşase o serie de revolte în perioada anterioară abdicării regelui se considera îndreptăţită să fie ataşată la conducerea statului. Încă de la început Antonescu şi Horia Sima aveau o reţinere în a colabora, odată atins obiectivul înlăturării regelui Carol al II lea. Cu toate acestea regulile jocului erau acum dictate de Hitler. Acesta a cerut legionarilor să accepte un militar la conducerea statului. Un militar filo-german, precum Antonescu. Totodată lui Antonescu liderul Germaniei naziste i-a cerut să facă casă bună, măcar o vreme, cu Mişcarea Legionară. Hitler dorea să folosească Mişcare Legionară ca un balans de putere în România şi totodată ca o garanţie că Antonescu se dovedeşte a fi loial. Nu în ultimul rând, legionarii lui Sima colaborau intens cu Germania nazistă şi păreau dispuşi să pună în aplicare planurile de epurare etnică. Tocmai de aceea la 14 septembrie 1940 lua fiinţă ”statul naţional legionar”, în frunte cu Ion Antonescu, şef al statului, şi Horia Sima, vicepreşedinte al consiliului de miniştri. Sima a înfiinţat şi Poliţia Legionară. Au urmat o perioadă de abuzuri, crime şi pogromuri. Prima victimă a lui Horia Sima a fost chiar şeful său de la Siguranţă, Mihail Moruzov. La începutul lunii septembrie, acesta plecase la Veneţia să se întâlnească cu generalul Canaris, şeful Abwehrului, dar şi cu reprezentanţi ai serviciului italian de informaţii. Pentru Sima, şeful Siguranţei era o persoană care trebuie rapid lichidată. Ştia prea multe despre trecutul său şi l-ar fi putut compromite. Antonescu era în asentimentul legionarului, mai ales că Moruzov avea un dosar şi pe numele său. La întoarcerea din Veneţia, Moruzov a fost arestat încă din Gara de Nord. Legionarii l-au dus împreună cu adjunctul său, Nicki Ştefănescu, şi l-au închis, împreună cu alţi 62 de generali, foşti miniştrii şi reprezentanţi de seamă ai partidelor politice, în celulele de la Jilava. La 27 septembrie 1940, un grup de legionari a venit la Jilava şi a omorât toţi deţinuţii. Acţiunea era comandată de Sima şi viza ştergerea tuturor dovezilor compromiţătoare şi a tuturor celor puteau depune mărturie. O a doua crimă cumplită, despre care se spune că a fost comandată de Sima, a fost Pogromul de la Bucureşti din 21 ianuarie 1941. Ministrul legionar Iaşinschi a dat ordinul incendierii tuturor cartierelor evreieşti. În timp ce dădeau foc la sinagogi, case, magazine, legionarii jefuiau şi comiteau abuzuri fără precedent. Sinagogiile au fost jefuite şi incendiate. La Templul Coral, jefuitorii au ajuns în timpul rugăciunii. I-au luat pe toţi cei prezenţi, i-au torturat şi omorât în pădurea de la Jilava. La Sinagoga Mare bătăile şi torturile au fost continuate. Culmea, unul dintre grupurile de legionari care atacau cartierele evreieşti era condus de un preot, preotul Brigadeu. Peste 90 de evrei au fost luaţi, dezbrăcaţi şi împuşcaţi în cap. Sechestrat de Gestapo şi cărat cu valiza în Germania După rebeliunea legionară şi pogromul din Bucureşti, Antonescu a scos în afara legii Mişcarea Legionară şi cu acordul Germaniei naziste. Hitler nu dorea probleme în România, o ţară pe care dorea să o folosească în drumul său către est. Începuse condamnare şi judecarea legionarilor, iar Horia Sima a fost condamnat la moarte în contumacie. De altfel era deznodământul aşteptat al relaţiei dintre Antonescu şi Sima. Mareşalul îi cunoştea trecutul dubios privind colaborea cu Siguranţa. La o întâlnire cu serviciile secrete germane şi române, Sima nici măcar nu a fost primit. Mai mult decât atât, Antonescu l-a numit în funcţia de şef al Siguranţei pe Cristescu, un adversar al legiunii şi al lui Sima. Liderul legionar, la rândul său, se temea să meargă cu Antonescu în Germania, de frică să nu fie predate serviciilor secrete germane, care îl vânaseră în trecut şi care-l cunoşteau drept spion. Nici în rândul legionarilor nu a avut o faimă bună. Pentru vechii colaboratori ai lui Codreanu, ca şi pentru tatăl lui Corneliu Zelea Codreanu, Horia Sima nu era decât un epigon. Plecarea lui din România a fost pe uşa din dos. Ziaristul elveţian Karl Gyr mărturisise în 1951 că a fost martorul plecării lui Horia Sima din România. Acesta se ascundea, după rebeliunea legionară şi a fost atras de Gestapo într-o casă din Parcul Jianu. Antonescu avusese grijă să-i anunţe pe nemţi că Sima fusese informator şi spion. După mărturia lui Gyr, în 1941, Gestapo l-a prins pe Sima în casa din Parcul Jianu. L-au legat fedeleş şi l-au băgat într-un colet ca un geamantan. Apoi l-au urcat într-o maşină şi l-au dus prin Bulgaria, în Germania. În Germania a fost băgat direct într-un lagăr de concentrare. În 1942 a reuşit să fugă, dar este prins în Italia şi predat nemţilor. În jurnalul personal al ginerelui lui Mussolini se vede care era părerea fasciştilor şi naziştilor despre Sima, fostul şef al legionarilor români. „A sosit în Italia Horia Sima, şeful Legiunii româneşti. Pentru că a fugit din Germania, cu un paşaport fals, Himmler ne cere extrădarea lui. Din partea mea, l-am consiliat pe Duce să-l extrădeze, fără alte discuţii, cu atât mai mult cu cât prezenţa lui aici ne-ar crea probleme cu Antonescu. Apoi, una peste alta, un derbedeu mai puţin”, scria Galeazzo Ciano în decembrie 1942. Antonescu deja a trimis în Germania toate documentele care arătau legătura lui Sima cu Siguranţa şi, implicit, actele sale de spionaj, plus o posibilă trădare a legiunii. Hitler nici nu a vrut să-l vadă pe Sima. La intervenţia lui Himmler i-a fost salvată viaţa, dar a fost închis. În cele din urmă Hitler l-a scos de la naftalină în 1944, când lucrurile mergeau prost, şi l-a însărcinat, după 23 august 1944 şi înlăturarea lui Antonescu, cu organizarea rezistenţei româneşti contra înaintării ruşilor. Sima a primit fonduri pentru a fonda o armată naţionlă în exil, dar şi pentru a organiza rezistenţa pe teritoriul României. I s-a pus la dispoziţie şi postul radio ”Radio Donau”, plus liberul acces în lagăre pentru a recruta oameni. Sima a dat cu piciorul şi acestei şanse. La Viena a organizat un soi de guvern, fără vreo eficienţă practică, iar ”armata sa naţională” a rămas doar în pregătire şi formare.
În 1945, Sima a stat ascuns în Tirol, purtând numele fals de Josef Weber.
Mai apoi fuge din ţară în ţară. Ajunge în Spania, unde, protejat de Franco, reuşeşte să obţină un post de profesor la Barcelona. A murit în 1993, fără să se ştie cu certitudine unde.
A fost înmormântat alături de soţia sa în Spania.’’ Citeste mai mult: adev.ro/pe3h11
povesti vanatoresti !!
Sima NU a fugit in 1942 din Germania, ci a fost o inscenare a nazistilor. L-au pus pe fuga pe Sima ca sa vada ce reactie au asazisii aliati din Italia, si mai ales sa puna PRESIUNE pe Antonescu, dupa esecul urias de la Stalingrad!!
Antonescu pierduse la Stalingrad, si atunci Hitler l-a facut ,,fugit ,, pe Sima ca sa-l sperie pe Antonescu, ca Hitler o sa-l inlocuiasca pe el cu Horea Sima in Romania. A fost o inscenare, numai cartile voastre neo-legionare abereaza cu ,,disidenta,, si aberatia cum ca Legionarii de fapt nu au fost nici nazisti, si nici aliati cu Hitler!
A fost o ordine si disciplina de fier in Waffen SS, acolo unde Horea Sima a slujit pana la moarte !! Ca ,,a fugit,, in 1942 din Germania, si a revenit ulterior, si miraculos, in 1944 tot pe Sima il pune Hitler sa faca un guvern in Exil ! Hai sa fim seriosi !! povesti fermecate pt copii ! Daca fugeai de sub escorta, era executat pe loc, si Horea Sima sa te numesti, nu conta ! Era razboi, era o dictatura totala. Razboi mondial! si Nazisti, structura militara de fier si disciplina !
Cu vrajelile si povestile numai in Romania se putea scorni asemenea idei, ca fugi, dar revii, si mai zici una alta, apoi iti retragi…..
,,Primul atentat terorist din istoria României a fost înfăptuit în 1920, de trei EVREI comuniști:
Bomba a explodat în Parlamentul țării!!!
Astăzi se știe clar (chiar dacă presa evită cât poate să vorbească despre asta) că sistemul social și politic comunist este o invenție evreiască. Mai mult decât atât, se știe cu certitudine că evreii sunt autorii principali ai Revoluției Bolșevice din Imperiul Țarist, că Lenin și 75% dintre acoliții lui erau evrei, că Partidul Comunist Român a fost, atât la înființarea lui în anul 1921, cât și la preluarea puterii după Al Doilea Război Mondial, format majoritar din evrei!!! Cu alte cuvinte, Lumea le datorează în principal evreilor teroarea bolșevică și abuzurile comunismului.
Și ca să vă dați seama cât de sângeroși și demenți au fost evreii comuniști din România chiar de la începuturile mișcării în țara noastră, vă prezentăm un episod puțin cunoscut, peste care cărțile de istorie trec ușor (de ce oare?): Primul atentat terorist cu BOMBĂ realizat în România, mai exact în Parlamentul României, în anul 1920. Spicuim din articolele scrise pe această temă și din informațiile care există pe Wikipedia…
Wikipedia: La 8 decembrie 1920, Max Goldstein, Saul Osias și Leon Lichtblau, au pus la cale un atac terorist cu bombă artizanală plasată în sala Senatului României. Goldstein era șeful unui grup anarhist-terorist format din evrei comuniști, condus de Abraham Grinstein, șeful serviciului de terorism cu sediul la Odessa. Se bănuia că grupul lor nu a acționat singur, ci i-a avut drept complici și pe alții, ca Alecu Constantinescu, conducătorul aripii de extremă stângă a Partidului Socialist din România, care în 1921 s-a desprins din acesta și a format Partidul Comunist din România (cu numele provizoriu de Partidul Socialist Comunist).
Deflagrația i-a ucis pe Ministrul Justiție, Dimitrie Greceanu, decedat la spital, și pe senatorii Demetriu Radu (episcop greco-catolic de Oradea Mare, ucis pe loc) și Spirea Gheorghiu (decedat la spital). În urma atentatului au fost și răniți printre care președintele Senatului, Constantin Coandă, episcopul ortodox Nifon și episcopul ortodox Roman Ciorogariu.
StelianTanase.ro: Făptasul era Max Goldstein, născut la Birlad, avea 23 de ani. I se zicea Ciungul sau “omul cu cârlig” pentru că mîna dreaptă îi fusese amputată în urma unei explozii pe cînd se afla în Rusia la o școala de terorism. Fusese deja condamnat în România la zece ani de închisoare pentru crime împotriva statului în 1920. In 1917/8 a dezertat la Odesa și s-a amestecat printre bolșevici, și românii extremiști, fiind o vreme garda de corp a lui Cristian Racovski. Întors în țară a fost prins, judecat, dar a reușit să evadeze din închisoare în condiții spectaculoase și să ajungă clandestin în Rusia. S-a întors îndoctrinat ca agent, stipendiat de la Moscova de Ceka, instruit să comită atentate. Era o mașinărie umană perfect antrenată să ucidă. Este deja un terorist profesionist. După atentatul de la Senat a fugit la Iași și Chișinău, apoi în Rusia.
A fost arestat din nou în noiembrie 1921 la Călugăreni (avea asupra lui 15 kg explozibil). Trecuse fraudulos frontiera la Giurgiu după ce trăsese asupra unui grănicer. A fost judecat în 1922 odată cu comuniștii arestați la congresul lor din mai 1921, în așa anumitul “proces din Dealul Spirii”. În iunie 1922 regele Ferdinand cu ocazia căsătoriei fiicei sale Marioara cu regele Iugoslaviei, la Belgrad a dat o amnistie. Nu se încadrau aici cei judecați pentru terorism. Procesul lui Max Goldstein și complicii lui Leon Lichtblau (în contumacie) și Saul Ozias a continuat. Max Goldstein a fost condamnat pe viață. A fost internat la Doftana unde a murit în octombrie 1925, dupa 57 de zile de greva foamei. Nu a regretat niciodata atentatul săvirșit, considerindu-l punctul culminant al vieții lui de ” revoluționar”.
Historia.ro: Cum s-au petrecut evenimentele… Explozia a avut loc la ora 14.30, înainte de reînceperea şedinţei de plen. Materialul explozibil a fost aşezat cu o seară înainte sub scaunul prezidenţial, lângă fotoliul regal şi cel al principelui moştenitor. Acesta era un obuz de provenienţă nemţească, obuz care fusese modificat şi căruia i se adăugase un ceas. Se pare că doar o treime din cantitatea pusă de atentator a explodat. Aceasta a fost suficientă însă ca toate geamurile Senatului să se facă ţăndări.
Ţinta era Octavian Goga. În primă fază nu s-a ştiut cine ar fi avut vreo intenţie să detoneze o bombă în Senatul României şi, timp de câteva zile, s-a crezut chiar că bomba a fost aruncată de cineva aflat la balcoanele destinate publicului. Ulterior, autorităţile şi-au dat seama că au de-a face cu o bombă cu ceas, ceea ce reprezenta o premieră.
Gruparea acuzată de atentat era cea a lui Max Goldstein, un evreu comunist, originar din Bârlad. Acesta, împreună cu Saul Osias şi Leon Lichtblau, au fost, de altfel, consideraţi vinovaţi. Goldstein nu era la primul atentat împotriva unor reprezentanţi de rang înalt ai statului român. Cu aproape o lună înainte, el încercase, fără succes, să arunce în aer trenul în care se afla ministrul Constantin Argetoianu, un aprig prigonitor al comuniştilor în perioada interbelică.’’
http://www.cunoastelumea.ro/primul-atentat-terorist-din-istoria-romaniei-a-fost-infaptuit-in-1920-de-trei-evrei-comunisti-bomba-a-explodat-in-parlamentul-romaniei/