Gheorghe Buzatu despre Nicolae Ceaușescu și Mareșalul Ion Antonescu

ERORILE, ORORILE ŞI LECŢIILE ISTORIEI

În prezent, după şase decenii de la sfârşitul războiului mondial din 1939- 1945, controversele pe tema celei mai mari conflagraţii din istorie continuă, dacă nu cumva se amplifică? …
Există şi serioase temeiuri, de vreme ce în dezbaterea problemelor, de exemplu, s-a implicat însuşi preşedintele SUA, cu o declaraţie categorică de blamare şi repudiere a nefastului Pact Hitler-Stalin din 23 august 1939, iar, la aniversarea încheierii ostilităţilor în Europa, în mai 1945, unele capitale, Moscova în rândul întâi, s-au angajat în organizarea unor serbări care s-au dovedit mai mult decât … galante. Ceea ce, în fond, a redeschis marile dosare ale conflagraţiei, sub toate aspectele – origini, declanşare şi desfăşurare, consecinţe etc. Era şi normal să fie astfel, dat fiind că, de ani buni, după ,,deschiderea arhivelor” în urma prăbuşirii sistemului comunist în ţările Europei Est-Centrale în 1989- 1991 , numeroase şi grave chestiuni ale trecutului apar într-o lumină total diferită, de natură să impună rediscutarea cazurilor majore, şi nu numai. Pe de altă parte, istoricii, respectând tradiţiile şi liniile directoare ale domeniului, s-au dovedit credincioşi principiului potrivit căruia cercetările trebuie, cu orice preţ, aprofundate, problemele redezbătute şi circumstanţiate, element esenţial de care depinde progresul însuşi al disciplinei. Cu alte cuvinte, pentru istorici nu există ceea ce ar voi să sugereze unii ori să impună guvernele şi anume forţe politice sau cercuri pseudo-ştiinţifice – aşa-zise ,,serbări galante” ori „cazuri definitive”… Pe care, pur şi simplu, acestea le transformă în fericite prilejuri pentcru examinarea dirijată, închiderea ori clonarea marilor şi micilor ,,dosare” de odinioară, neadmiţând că acestea nu pot fi considerate, de către cercetătorii adevăraţi, clasate, considerate iremediabil .. ,închise” !
Cu satisfacţie trebuie să considerăm că, de această dată, în marea dezbatere internaţională pe tema conflictului din 1939- 1945 s-au implicat, ca de obicei, nu numai istoricii români, ci şi Preşedinţia României, care, prin vocea autorizată a titularului ei, a respins oficial, la 28 iunie 2005, acelaşi pact nenorocit din 23 august 1939 şi faimosul lui protocol adiţional secret care au provocat nemijlocit declanşarea ostilităţilor la 1 septembrie 1939. Ulterior, într-un interviu acordat la 4 iulie 2005 pentru „Gazeta Românească” din Chişinău, preşedintele Traian Băsescu a detaliat, precizând că Republica Moldova reprezintă un stat care “s-a creat în urma unui pact nedrept, [pactul] Ribbentrop-Molotov, un stat care are o populaţie ce este parte a poporului român”.
Fapt surprinzător şi binefăcător, mai ales pentru ţările care au cunoscut sistemul brutalităţilor şi al cenzurii comuniste după 1944-1945, nu numai rostul Pactului Hitler-Stalin dar şi restul problemelor ţinând de istoria ultimei conflagraţii au fost şi sunt redezbătute, tendinţa generală manifestându-se prin respingerea canoanelor şi tiparelor, până de curând solide, cu adevărat de neclintit. Aşa, de exemplu, cine ar fi crezut că aveau să fie puse cumva în discuţie efectele sută la sută ,,pozitive” ale Marii Victorii de la 8 – 9 Mai 1945? Şi totuşi . . . interpretarea faptelor trecutului, în temeiul documentelor recent descoperite şi al noului ,,spirit al veacului”, îl determină pe istoricul de astăzi să reţină câteva elemente indiscutabile, şi anume că triumful militar al Naţiunilor Unite în mai 1945 asupra Reichului hitlerist a fost unul total şi necondiţionat, după cum şi capitularea semnată de delegaţii armatei germane. O victorie istorică, cu vaste şi profunde consecinţe, afectând pe termen lung nu numai destinul tuturor ţărilor beligerante, al bătrânului continent în ansamblu, ci, mai mult, al planetei. Tocmai sub acest aspect însă survin, necesarmente, semne de întrebare şi controverse, contestări şi abjurări, nuanţe, care, în mod normal, nu ar trebui să mai deranjeze pe cineva, mai ales dacă cunoaştem istoria celui de-al doilea război mondial, cu luminile şi umbrele ei, cu episoadele ei cunoscute sau, îndeosebi, întunecate ori chiar interzise, care au oscilat între admirabil şi penibil, între extaz şi crimă. În consecinţă, victoria din 1945 a Aliaţilor în Europa, totală şi globală, cum a fost, a avut, totuşi, culorile ei. Nu se poate neglija, de pildă, că una a însemnat capitularea Germaniei pentru URSS, altceva . . . pentru SUA, Marea Britanie sau Franţa. La fel, şi pentru România, care, în 1941 – 1944, angajată pe Frontul de Răsărit, pentru eliberarea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutului Herţa, contribuise efectiv la prelungirea efortului de război al Germaniei, pentru ca, după întoarcerea armelor, la 23 august 1944, să se fi înrolat efectiv în tabăra Naţiunilor Unite, ajungând a deţine locul 4 în efortul militar antinazist după URSS, SUA şi Marea Britanie, dar, la ceasul triumfului comun, n-a mai fost invitată sau acceptată în „clubul învingătorilor”. Iar dacă i s-au recunoscut nişte merite, atunci, ca şi acum, a fost blagoslovită doar cu . . . ,,drepturi limitate”, în fond cu tot atâtea nedreptăţi şi atingeri capitale, cu frustrări nemeritate şi inadmisibile, dar dependente, exclusiv, de toanele Învingătorilor (în primul rând ale lui I. V. Stalin et Co.).. Aşa s-au produs ocuparea ţării de către Armata Roşie, răşluirea unor provincii istorice, comunizarea forţată pe timp de o jumătate de veac, reparaţii de război incomensurabile etc. S-a prăbuşit nazismul în 1945 – este perfect adevărat -, dar, în Europa Est-Centrală, şi nu numai, a triumfat sistemul anti-nazist/comunist al lui I.V. Stalin, acesta din urmă tot monstru al istoriei, indiscutabil „superior” lui Adolf Hitler. Se poate neglija, de pildă, că în cercurile politico-diplomatice bucureştene, anterior lui 23 august 1944, Stalin nu era perceput în vreun fel decât ca „un alt Hitler”, cu alte cuvinte un . .. “Hitler al Il-lea”?!… După cum este cunoscut, conflagraţia mondială din 1939- 1945 s-a declanşat în contextul şi ca o consecinţă imediată a semnării la Moscova a Pactului Hitler-Stalin de la 23 august 1939, iar în continuare războiul a avut ca obiectiv (predominant din punctul de vedere al lui I. V. Stalin) atât respingerea agresiunii hitleriste, dar şi, în caz de succes, care a survenit, aplicarea întocmai a condiţiilor Pactului, care, după 8-9 mai 1945, a fost repus integral În vigoare, chiar extins prin acordurile Churchill-Stalin de la Kremlin din octombrie 1944, prin înţelegerile de la Yalta şi Potsdam din februarie şi, respectiv, din iulie-august 1945.

În ceea ce o priveşte, România, victimă a Pactului Molotov-Ribbentrop din prima clipă, Basarabia fiind nominalizată şi tranzacţionată prin articolul III al protocolului adiţional secret al abominabilului document, cel mai catastrofal pentru întreaga istorie a veacului al XX-lea, după cum s-au pronunţat specialiştii, a rămas tot victimă a înţelegerilor secrete între Marile Puteri şi după „victoria popoarelor” – cum i s-a spus în epocă – din 1945 ! . . . Nu este, oare, clar că, fără acel document, fără Pactul Hitler-Stalin altfel se desfăşurau eveinmentele anilor 1939-1945, iar, în context, altfel acţiona România şi altul era destinul ei? Iar, în situaţia României, s-au aflat toate statele Europei Est-Centrale, cedate – după 1944- 1945 printr-un nou pact, dar între URSS şi Occident – în ,,sfera de interese” a Kremlinului [1], ele fiind practic supuse unei bolşevizări barbare, cu nimic superioară dominaţiei naziste. În atare împrejurări, iată de ce nu putem discuta despre o veritabilă „victorie a popoarelor” în mai 1945, când Marii Învingători (SUA, URSS, Marea Britanie), dar Rusia lui Stalin în primul rând, şi-au rezervat asupra Europei Est-Centrale ,,drepturi speciale” în afară de orice măsură, statele şi naţiunile mici şi mijlocii din zonă fiind plasate dincoace de „Cortina de Fier”, adică pur şi simplu în ghearele lui I. V. Stalin, potrivit procentelor aberante în privinţa cărora ,,Fuhrerul roşu” căzuse la înţelegere cu W. S. Churchill, la Kremlin, în octombrie 1944.

În acest fel, se poate afirma, că pentru aria geopolitică est-europeană grozăviile epocii naziste au fost în fond – sub alte pretexte şi etichete, forme şi conţinut – amplificate, prin „victoria” de moment a socialismului de factură stalinistă care a însoţit triumful militar din mai 1945. S-a adăugat faptul că Marii Învingători, după ce au reuşit să distrugă Reichul lui Hitler, nu au ştiut să câştige şi să instaureze pacea mult aşteptată de popoare. Mai mult, a doua zi după victorie, dacă nu cumva mai devreme (?), a început conflictul între Învingători, Marii Aliaţi de odinioară, şi care s-a transformat inevitabil într-un „Război Rece” de durată între cele două sisteme comunist şi capitalist, un fel de „pace armată”, care mai bântuie şi azi pe alocuri sau din când în când, mai aproape ori mai departe de noi. Iată de ce popoarele încă se află în aşteptarea PĂCII, după cea pierdută în 1939 sau, mai degrabă, în 1914, pe care, orice s-ar afirma, victoria din 1945 nu le-a adus-o. Iată un motiv cât se poate de temeinic pentru care o celebră butadă rămâne de strictă actualitate: „Operaţia a reuşit, dar pacientul . . . a decedat” !
Dar se putea altfel, din moment ce, înainte de orice în Europa, Învingătorul nr. 1 s-a numit I. V. Stalin? Nimeni altul decât acela care, cum s-a menţionat, în materie de crime politice şi genocid, şi-a depăşit de la distanţă predecesorul, ex-aliatul, inamicul, pe Adolf Hitler, Fuhrerul celui de-al III-lea Reich. Ce n-a putut face unul, pierzând războiul şi ruinând Reichul brun, promis supuşilor săi pentru o mie de ani, a desăvârşit celălalt, deşi nu i-a supravieţuit, cu toate că învingător în război, nici opt ani, suficienţi însă pentru a pune pe roate (care aveau să se dovedească … butuci) un alt Reich, roşu, planificat pe veşnicie. Întrucât, cine ar fi cutezat, la vremea respectivă, să argumenteze cum că socialismul sovietic, exportat, închiriat ori, mai degrabă, impus după 1944- 1945 statelor şi naţiunilor subjugate, funcţiona cumva pe durată limitată? Asocierea Hitler-Stalin se impune cu acuitate în prezent, când fanii victoriei din 1945, din Europa ori din Extremul Orient, reproşează celor care, nemulţumiţi atunci şi acum de roadele succesului, nu-s de acord că triumful Naţiunilor Unite asupra Germaniei, Italiei, Japoniei şi sateliţilor lor ar fi soluţionat toate problemele lumii postbelice, mai mult, că ar fi inaugurat o Nouă Eră. Fără Hitler, Mussolini şi Togo, argumentează fanii, optimişti, de acord – dar cu Stalin sau Beria în schimb a putut fi altceva … Cu aceştia din urmă, cu toate că, în raport cu Stalin sau cu Beria, Hitler, Goering, Himmler şi ai lor s-au dovedit bieţi pigmei, fie numai dacă avem în vedere numărul şi amploarea crimelor planificate şi ariile de acţiune. Cititorul, mai mult ca sigur, observă că modul în care se pune problema este cu totul răsturnat. În sensul că victoria din 1945 şi consecinţele ei au putut fi şi … pozitive, indiferent de rostul major al lui Stalin, în vreme ce cu Hitler ar fi fost cu totul… altceva. . . Deşi • cei doi dictatori au cooperat şi s-au admirat, ori chiar s-au războit, pentru a se moşteni. Iar, dacă răspunsul este univoc, în ecuaţie fiind îngăduiţi doar Stalin şi echipa, atunci trebuie consemnat că fie numai prezenţa Fuhrerului de la Kremlin şi a Reichului său a decolorat şi denaturat până la desfigurare Victoria din 1945. În aşa fel încât, pur şi simplu, a transformat • albul în negru, succesul în eşec, iar bucuria şi fericirea multor popoare în dezastre şi angoase. A fost, din păcate, suficient ,,atâta” ! Ce altceva se desprinde decât acomodarea cetăţeanului cu gândul că, pe când Adolf Hitler este integral scos din joc, cineva-cumva s-ar mai .. . ,,împăca” cu Hitler al II-lea, alias I.V. Stalin. Este, netăgăduit, vorba de o monstruozitate a istoriei; nu ne propunem să descifrăm cine şi de ce o cultivă după 1945 sau după 1953? Problema a fost abordată, îndeosebi de marele istoric britanic Alan Bullock, autorul magistralei ,,biografii paralele” Hitler-Stalin, în care a demonstrat că, după dispariţia liderului nazist şi după prăbuşirea în 1989- 1991 a imperiului stalinist, beneficiar de primul rang al succesului militar din 1945, un întreg eşafodaj s-a năruit, astfel încât perspectiva din care urmează să considerăm epoca celui de-al doilea război mondial trebuie revizuită. La urma urmelor, singurul unghi din care mai putem accesa perioadele lui Hitler sau Stalin nu ne mai îngăduie să ignorăm că, în timpul celor doi dictatori, au funcţionat din plin abatoarele istoriei[2].

Se împlinesc 60 de ani de atunci, de la ,,Procesur’ Antonescu (6 – 17 mai 1946), organizat de regimul impus la Bucureşti de trupele sovietice de ocupaţie şi dominat de slugile Kremlinului (Ana Pauker, Gh. Gheorghiu-Dej, Emil Bodnăraş, Lucreţiu Pătrăşcanu ş.a.) în litera şi spiritul odioaselor înscenări judiciare staliniste din anii ’30. Un ,,proces” care, netăgăduit, se va afla în atenţia Comisiei Tismăneanu, de vreme ce toţi condamnaţii de atunci, dar cu prioritate Mareşalul Ion Antonescu şi Mihai Antonescu, figurează, în mai toate cărţile de referinţă, în rândul celor dintâi victime ale terorii comuniste din România (vezi Cicerone Ioniţoiu, Vicimele terorii comuniste, 1, Bucureşti, Editura Maşina de Scris, 2000, p. 69-70). Din nenorocire, excepţie făcând atâtea împliniri şi eşecuri, unele de excepţie – altele şocante, veacul al XX-lea a oferit, periodic, românilor spectacolele unor “PROCESE ALE SECOLULUI”. Aşa au fost, de exemplu, procesul lui Corneliu Zelea Codreanu (mai 1938), procesul în discuţie al regimului Antonescu, procesele liderilor PNŢ (1947) şi PSD (1952), procesul Mişcării Naţionale de Rezistenţă (1948), procesele titoiştilor ( 1950) şi sioniştilor (1953 – 1954 ), ale ,,sabotorilor” de la Canalul Dunărea-Marea Neagră ( 1952 – 1953), procesul echipei Lucreţiu Pătrăşcanu (1954), ancheta din 1967 – 1968, de genul unui proces post-mortem, înfăptuită de cadriştii PCR-ului pe seama regimului Gh. Gheorghiu-Dej şi, desigur, ultimul dar nicidecum cel din urmă, procesul soţilor Ceauşescu (decembrie 1989) … Cum se vede, un fel de sarabandă a “proceselor” … Şi pentru fiecare dintre aceste procese, iar inventarul lor este departe de-a fi fost epuizat, cititorul este rugat să adauge ghilimele absolut necesare, dat fiind că niciunul n-a depăşit stadiul farselor judiciare de cea mai joasă speţă, cât timp probele administrate au fost prefabricate iar totalul sentinţelor dictate au cumulat mii şi mii de ani de temniţă, ca să nu mai vorbim despre cei, extrem de numeroşi, care au fost trimişi în faţa plutoanelor de execuţie ori au fost încredinţaţi morţii sigure în temniţele gulagului comunist. În cea mai strictă ordine cronologică, „procesele” din menţionata „serie” s-au întrecut unul pe altul sub aspectele sperjurului şi inumanului, au frizat limitele posibilului, respectiv ale credibilului, dovedindu-se, o dată cu trecerea timpului, fiecare în parte sau toate la un
loc, tot atâtea fiasco-uri, sub orişice aspect (tratamentul inculpaţilor, organizare, juridic, politic, relevanţă, semnificaţie istorică etc.). Ce s-a întâmplat, de fapt, în spaţiul respectiv de timp? E greu de spus şi, mai ales, de înţeles sau de explicat, pare-se că Dumnezeu însuşi ar fi abandonat România eternă care păşise ferm, fără vreo şansă de întoarcere, pe drumul Golgotei !. .. „Procesele” respective istoria le-a rânduit ca atare, fără menajamente şi fără excepţii, acolo unde şi cum trebuie, ele înscriindu-se incontestabil, cu trecerea anilor, în rândul destrăbălărilor politice sanguinare şi al proceselor de cea mai joasă speţă, practic în afara legii, a tuturor practicilor judiciare, naţionale şi universale. Ceea ce, în context, spune totul şi despre valoarea juridică sau semnificaţia, practic nule, ale operei „Tribunalului Poporului” din 1946. Nu ştiu cum, dar parcă „judecătorii” de atunci s-au întrecut să confirme, nicidecum să infirme, previziunile victimei vizată prin excelenţă, nimeni altul decât Mareşalul Ion Antonescu, care încă la 15 martie 1943, într-o şedinţă a Consiliului de Miniştri, constatase cum că „stupiditatea omenească, şi mai ales cea românească, este fără margini”.

,,Procesul” Antonescu a fost denumit fără reticenţe de către oficialităţile timpului (şi nu numai) ca fiind al ,,Marii Trădări Naţionale”, plasat, tocmai de aceea, sub egida unui mult trâmbiţat şi, în realitate, pe deplin nul „Tribunal al Poporului”. Dar una a fost intenţia conspiratorilor comunişti, şi alta – realitatea, căci rezultatul concret a echivalat cu eşec de proporţii. Şi asta în vreme ce opinia publică era cu privirile aţintite spre Niimberg, unde Marii Aliaţi chemaseră la bară pe veritabilii mari criminali de război. În asemenea situaţie, Panamaua judiciară de la Bucureşti din 6 – 17 mai 1946 a intrat – şi va rămâne pentru multe secole -, dacă nu chiar în Cartea mondială a recordurilor, sigur în analele justiţiei române, Ia capitolul, de fel revendicat de către cineva-undeva, al penibilului. În ceea ce priveşte ,.procesul” în sine (de la care s-au păstrat aproximativ 150 dosare, înglobând peste 32.000 file), lucrurile sunt de-acum foarte bine cunoscute, mai cu seamă după deschiderea arhivelor şi valorificarea documentelor, prin eforturile de durată şi abnegaţia istoricilor, în ciuda tuturor obstacolelor şi represiilor inimaginabile. Şi asta pentru că, atunci ca şi acum, a fost şi tot ar fi rămas – nu-i aşa – ceva de ascuns, ceva care, oricum, n-ar ,trebui” spus sau făcut cunoscut opiniei publice … Lucru, evident, imposibil cât timp nu au dispărut istoricii de pe faţa pământului. Este vorba – ca să fim bine înţeleşi – de acei slujitori Muzei Clio care, în spiritul manifestului Libertatea pentru istorie al specialiştilor francezi din 12 decembrie 2005, înţeleg cum că: ,,Istoricul nu acceptă dogme, nu respectă nici o interdicţie, nu cunoaşte tabu-uri. El poate să fie incomod. Istoricul nu are rolul de a exalta sau de a condamna… Istoria nu este sclava actualităţii… intr-un stat liber, nici Parlamentul, nici autoritatea judiciară nu au dreptul să definească adevărul istoric. Politica statului, chiar animat de cele mai bune intenţii, nu este politica istoriei … ”

,,Procesul” Antonescu, aşadar, s-a desfăşurat la Bucureşti în perioada 6 – 17 mai 1946. Nu este cazul să oferim cititorului ,,filmul” dezbaterilor, care au inclus, mai întâi, prezentarea Actului de acuzare prin care erau inculpaţi 24 foşti membri ai cabinetelor Ion Antonescu-Horia Sima ( 1940- 1941 ) şi Ion Antonescu ( 1941-1944 ), unii prezenţi ( 16) şi restul (8) judecaţi în contumacie, cu toţii acuzaţi în temeiul legilor în vigoare, anume pregătite, mai precis legile nr. 312/1945 şi 61/1946. După Actul de acuzare au urmat interogatoriile inculpaţilor (în cap cu Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Constantin Pantazi, Radu Lecca, Eugen Cristescu ş.a.), succedate de audierea martorilor (general Ilie Şteflea, Gh. I. Brătianu şi Constantin / Dinu I. C. Brătianu, Grigore Niculescu-Buzeşti, Radu Davidescu, dr. W. Filderman, Iuliu Maniu, general Aurel Aldea ş.a.). Potrivit scenariului, riguros respectat, a sosit rândul rechizitoriilor măsluite ale celor trei acuzatori publici, după care au intervenit pledoariile avocaţilor apărării, pentru ca, la 14- 15 mai 1946, să se observe în sfirşitul ,,dreptul” acuzaţilor la ultimul cuvânt.

În cursul ,,procesului”, s-a „remarcat” asistenţa zgomotoasă încurajată excesiv de organizatori pentru a colora dezbaterile cu mesaje patriotice şi antinaziste de tipul ,,Moarte criminalilor!” sau ,,Moarte fasciştilor!”. N-au intervenit, după cum se aştepta opinia publică, după cum i se promiseseră, de către oficiali, dezvăluiri incendiare. De la un capăt la altul, în ciuda tuturor precauţiilor şi a împrejurărilor incomode rezultate, ex-mareşalul s-a impus de departe drept figura dominantă, dovedind, în chip strălucit, că a ştiut să se apere, tot astfel după cum, în săptămânile următoare, mai precis la 1 iunie 1946, în temeiul verdictului „Tribunalului”, va şti şi … cum să moară! Declaraţiile şi notele sale, dar, mai cu seamă, Ultimul cuvânt şi Testamentul politic, rămân – orice s-ar spune şi de către orişicine – piesele de rezistenţă ale cazului. Este însă de atâtea ori preferabil măcar să reţinem din Testament: ” …Acest război, care s-a sfârşit cu înfrângerea Gennaniei, nu va pune capăt conflictului mondial deschis în 1914. Prevăd un al lll-lea război mondial, care va pune omenirea pe adevăratele ei temelii sociale. Ca atare, dv. şi urmaşii dv. veţi face mâine ceea ce eu am încercat să fac astăzi, dar am fost înfrânt! Dacă aş fi fost învingător, aş fi avut statui în fiecare oraş al României. Cer să fiu condamnat la moarte şi refuz dinainte orice graţiere … Am terminat!” Un alt eveniment marcant al ,,procesului” l-a constituit momentul în care Iuliu Maniu, după ce şi-a terminat depoziţia, a socotit că trebuia să întindă mâna unora dintre inculpaţi, ex-mareşalului îndeosebi. Nici până azi nu ştim, dacă strălucitul lider politic îşi manifestase, o dată în plus, preţuirea reală pentru Antonescu ori, mai curând, se dezvinovăţise de culpa complotului de la 23 august 1944? Dacă nu cumva dăduse frâu liber presentimentului ce-l domina, şi anume că … şi el avea să-i urmeze Mareşalului?! Sub acest aspect, Petre Pandrea, el însuşi fost deţinut de marcă în gulagul comunist şi victimă a holocaustului roşu, a observat, cu deplină justificare, că ,toţi participanţii la lovitura de stat de la 23 august 1944 au pierdut fiecare în felul lui” (Petre Pandrea, Soarele melancoliei. Memorii, Bucureşti, 2005, p. 235). În ultima zi a ,,procesului”, la 17 mai 1946, Curtea şi-a anunţat verdictul, dintre cei prezenţi în boxa acuzatilor fiind condamnaţi la moarte: Ion şi Mihai Antonescu, C. Z. Vasiliu, Gh. Alexianu, Radu Lecca, Constantin Pantazi şi Eugen Cristescu. Toţi acuzaţii însă au declarat recurs, dar Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie le-a respins demersurile. Toţi inculpaţii au fost trataţi şi condamnaţi ca şi criminali de război. Marele Inchizitor, Generalissimul I. V. Stalin, după război el însuşi în postura-i de Hitler al II-lea al Europei Est-Centrale, a urmărit şi a decis soarta victimelor „Tribunalului” de la Bucureşti. Lui Ion Antonescu şi colaboratorilor săi li s-au inventat şi imputat o groază de culpabilităţi. Însă ,,probele” documentare, depuse la dosarul cauzei, au fost nu numai puerile, incomplete şi irelevante, neprofesional justificate şi utilizate. A fost imposibil să se mascheze faptul, esenţial, că Stalin, dacă admisese toate argumentele apărării, un singur lucru nu i l-a iertat Mareşalului: Războiul din Răsărit ( 1941 – 1944). Potrivit documentelor de care dispunem, SUA şi Marea Britanie au cooperat strâns cu URSS în 1946 pentru împlinirea ,,judecăţii” Kremlinului. De asemenea, la Bucureşti, Stalin a beneficiat de întregul concurs al oamenilor săi, anchetatorii NKVD şi comuniştii locali, pentru toţi aceştia împlinirea directivelor şi gândurilor lui Stalin dovedindu-se norme obligatorii de supravieţuire şi promovare în România pe cale de intensă comunizare. În atare condiţii s-a ajuns, în după-amiaza de 1 iunie 1946, la Jilava, în faimoasa Vale a Piersicilor, la execuţia lui Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Gh. Alexianu şi C. Z. Vasiliu. După ce, în ceasurile imediat precedente, Regele Mihai I avizase ,,lista finală” ce-i propusese Lucreţiu Pătrăşcanu, ministrul comunist în funcţie al Justiţiei, şi care, amândoi, aveau să fie curând recompensaţi de către „tovarăşii de drum” – primul prin detronare, celălalt cu glonţul. Nu putem ignora în context că, exact cu doi ani mai devreme, la 2 iunie 1944, Suveranul expediase din Sinaia, pe adresa Conducătorului de atunci al Statului, următoarea telegramă: ,,DOMNULUI MAREŞAL ION ANTONESCU – CU OCAZIA ZILEI DE NAŞTERE, SCUMPA MEA MAMĂ ŞI CU MINE VĂ EXPRIMĂM URĂRILE NOASTRE DE MULTĂ SĂNĂTATE ŞI VIAŢĂ ÎNDELUNGATĂ – MIHAI R.” (cf. Gh. Buzatu, 23 august 1944: Probe epistolare ale conspiraţiei, laşi, 2006). S-ar putea conchide, cum se obişnuieste, că orice comentariu ar fi de prisos ! Şi totuşi… După terminarea precedentei conflagraţii mondiale, în România, deşi traversând o groaznică secetă, a bântuit totuşi cea mai grozavă ploaie de pe planetă … Am în vedere ploaia de decoraţii împărţite participanţilor la Campania din Vest ( 1944- 1945) şi, nu mai puţin, ploaia de liste cu criminali de război judecaţi şi condamnaţi în consecinţă. Unul dintre contemporani, el însuşi victimă a valului, de forţa unui tsunarni, a observat cu stupoare: ,,Dacă în Germania sau în alte ţări criminalii de război se puteau număra pe degete, la noi, după ordinul Moscovei, au fost condamnaţi cu miile” (vezi Ion Antohe, Răstigniri în România după Yalta, Bucureşti, 1995, p. 168). Cu alte cuvinte, recapitulând, să concludem: mii de criminali de război . .. Dacă asta a fost realitatea, atunci, fără discuţii, România, ea însăşi, şi nimeni altcineva, declanşase al doilea război mondial ! Chiar aşa să fi fost ori planeta îşi pierduse, pur şi simplu, axul? Dacă aşa ceva a fost posibil, atunci printre problemele care ne rămân în atenţie trebuie să fie şi aceasta: Vom reuşi oare a dovedi, cândva-cumva, că ştim să tragem toate învăţămintele ce se desprind din lecţia ,.procesului” Antonescu de la 1946? Ce învăţăminte se pot desprinde decât faptele ce atestă valabilitatea unui vechi şi cunoscut dicton, verificat de când lumea, şi anume că, în lumina faptelor petrecute, ,.procesurl Antonescu a reprezentat, mai presus decât crimele specifice epocii holocaustului roşu, pe care de altfel le-a inaugurat, O EROARE, egalată doar de ORORILE promovate şi extinse la nivel de sistem şi în proporţii de masă, până la identificarea de sine!

Sunt momente ale istoriei care se grefează adânc în memoria generaţiilor. Voi menţiona câteva dintre acestea, referindu-mă, desigur, la trecutul naţional: 24 ianuarie, 1 decembrie, 9 mai, iar, nu în ultimul rând, 22 iunie. Datele menţionate au ajuns să se confunde cu înseşi clipele astrale ale istoriei noastre.

Nu este cazul să insist asupra cauzelor şi împrejurărilor în care, exact acum 65 de ani, România a ajuns să între în Războiul Mondial din 1939- 1945, alături de Germania şi împotriva URSS. Anumite elemente se impun, totuşi, a fi reţinute:
• În epocă, nu numai România s-a situat de partea Germaniei, ci, în 1938, şi Marea Britanie şi Franţa I-au secondat pe Hitler la ciopârţirea Cehoslovaciei; în 1939- 1940, ele s-au aflat cu Fuhrerul doar într-un „război ciudat”, care, oricând, se putea solda cu o înţelegere peste linia frontului; în acelaşi timp, URSS şi Germania au întreţinut cele mai bune raporturi, fiind deopotrivă vinovate de declanşarea şi conducerea războiului în Europa.
• În 1940, URSS a săvârşit împotriva României, neprovocată în vreun fel, un act de agresiune făţişă, ocupând cu forţe militare provincii (ori părţi din provincii) româneşti străvechi: Basarabia în întregime, Nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa şi mai multe ostroave din zona Gurilor Dunării, iar aceasta nu era totul, întrucât URSS urmărea să-şi apropie şi alte porţiuni ale României ciuntită în iunie-septembrie 1940, aşa după cum, în noiembrie 1940, aflat în vizită la Berlin, Molotov i-a precizat lui Hitler. Oricum, agresiunea URSS din zorii zilei de 28 iunie 1940 a declanşat reacţia în lanţ care, în vara-toamna anului 1940, a condus direct la prăbuşirea României Mari.
• În momentele în care s-a pregătit şi a început războiul în Est, la 22 iunie 1941 , URSS încă nu era aliată cu SUA şi Marea Britanie, tabăra Naţiunilor Unite închegându-se în urma agresiunii hitleriste şi întărindu-se în perioada următoare, când România era în urmărirea agresorului sovietic. Reiese că nu se poate susţine cum că, din start, de la 22 iunie 1941, România s-ar fi pus în stare de beligeranţă cu Puterile Occidentale (cu Marea Britanie şi SUA, în primul rând), iar că, mai apoi, starea de război a rezultat din jocul alianţelor în anii 1941 – 1942. Campania României în Est (Războiul Sfânt, cum a fost denumit, în chip nimerit şi dintru început, în epocă) a beneficiat, indiferent de „culoarea” aliatului (A. Hitler) ori de stadiul deplorabil al pregătirii armatei noastre, de susţinerea întregului popor român, a partidelor istorice şi a Monarhiei, mai puţin de suportul comuniştilor şi al altor indivizi aflaţi în solda Moscovei ori subjugaţi propagandei staliniste.
Cântecul Basarabiei, lansat în noaptea de 21/22 iunie 1941 , după faimosul îndemn ,.Români vă ordon: Treceţi Prutul!” al generalului Ion Antonescu, Comandantul de căpetenie al Armatei şi Conducătorul Statului Român, exprimă în modul cel mai fericit situaţia intervenită:
Azi-noapte, la Prut,
Războiul a-nceput. ..
Românii trec dincolo iară,
Să ia, prin arme şi scut,
Moşia-răpită astă-vară …

Având în vedere situaţia concretă şi ţelurile campaniei (eliberarea provinciilor răşluite şi zdrobirea comunismului), războiul României din 1941 – 1944 a purtat, de la un capăt la altul, un caracter naţional şi popular. România n-a luptat pentru nimic altceva decât pentru a-şi recupera fiii şi pentru a impune recunoaşterea dreptului ei; n-a purtat – nici vorbă! – un război rasial, nici unul în afara legilor internaţionale.
Aşa după cum au demonstrat reputaţi specialişti, războiul României în Est a fost unul paralel cu acela al Germaniei. Războiul din Est n-a fost victorios, este adevărat, dar faptele românilor nu au rămas fără efect, mai ales că au trebuit să plătească ulterior cu vârf şi îndesat pentru cutezanta lor; o mai fac şi astăzi. După desprinderea României de Germania la 23 august 1944, ţara a fost ocupată de URSS (de unde până atunci fusese satelit al Berlinului), i s-au pretins cedări teritoriale în Răsărit şi enorme daune de război, ulterior i s-a impus un nou regim social (comunist), iar lordul războiului, Mareşalul Ion Antonescu, după ce a fost anchetat la Moscova ( 1944- 1946), a fost trimis la Bucureşti, pentru a i se intenta o farsă de proces, fiind condamnat la moarte şi executat la 1 iunie 1946. Ca lider al unui război popular şi naţional – în fond, cel de-al doilea război al României pentru reintregirea ţării, după cel din 1916- 1919 – Antonescu n-a fost şi nu putea să fie … „criminal de război”. O asemenea etichetare nu are substanţa juridică şi istorică. Este cazul să mă întreb dacă nu cumva calificarea drept „criminal de război” a lui Antonescu nu este în măsură să ascundă pe cei care – evident, criminali – s-au opus (ori au sabotat) Războiul reunirii naţionale din 1941-1944, condus de Mareşal? De asemenea, este extrem de dificil a se face o distincţie între Mareşalul Antonescu, în postura de „criminal de război” şi poporul român, care l-a urmat până la 23 august 1944. Or, din cunoaşterea cea mai superficială a realităţilor istorice, este imposibil de culpabilizat, o dată cu Mareşalul, şi poporul român, cum că ar fi pregătit, declanşat, purtat şi finalizat un… „război criminal” …

Conchidem că între a ridica Ia rangul de „criminal de războt” pe cel de-al III-lea mareşal al României şi a culpabiliza un popor ori statul român şi armata sa, nu-i decât un pas – tentativă periculoasă, cu efecte greu de întrevăzut. Amintesc, în context, că în 1946, Ia Nurnberg, judecătorii au avut serioase reţineri în ceea ce priveşte trecerea Marelui Stat Major al Armatei Terestre Germane în rândul organizaţiilor criminale; pe când, deducem, pentru România, acest lucru nu pare exclus a se încerca. De altfel, în nenumărate alte situaţii, anterioare ori posterioare, în ochii asasinilor, atâtea dintre personalităţile trecutului au avut „cinstea” de-a fi fost plasate tot în rândul… „criminalilor”: Mihai Viteazul, T. Vladimirescu, N. Iorga, Iuliu Maniu s.a. Şi, desigur, ce-a mai rămas din toate poveştile astea? Concluzia ce se impune nu poate fi decât una singură: Crime şi criminali nu-s termeni ce trebuie lăsaţi în seama politicienilor!

De 65 de ani, poporul român n-a încetat a cuteza o nouă trecere a Prutului. Să fie clar, trecerea Prutului echivalează, în Europa de astăzi, nu (repet: NU) cu o acţiune militară, ci cu depăşirea unor situaţii limită. În 1941 , cu siguranţă, Mareşalul Antonescu a fost omul faptei; astăzi, el, chemat să rezolve problemele României, ne-ar apare demodat şi neputincios. Dar, putem admite că acesta-i un motiv pentru care ar trebui să neglijăm pagina de istorie care s-a scris între 1941 şi 1944? Or, cumva, a o rescrie – în baza noilor documente puse la dispoziţia specialiştilor – este totuna cu a-l reabilita cu orice preţ pe Antonescu?
Nicidecum !
Nu-i nici o catastrofă. Căci nu-i în discuţie decât cunoaşterea trecutului, care revine – trebuie să se afle – exclusiv în sarcina istoricilor, cărora acest trecut (inclusiv Mareşalul) le aparţine netăgăduit, după ce politicienii actuali, asistaţi de unii istorici nespecialişti şi de o groază de analişti închipuiţi, manevraţi de o debilă şi zgomotoasă societate civilă, I-au asasinat, după 1989, în urma loviturii de stat şi a introducerii „tranziţiei” fără de rost şi de sfârşit, a doua oară pe Antonescu. Şi asta chiar aici, în ţara lui, după cum anterior s-a întâmplat cu atâţia – cu Mihai Viteazul, Tudor Vladimirescu, Nicolae. Iorga, Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu …

[1] Gh. Buzatu, Din istoria secretă a celui de-al doilea război mondial, I, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988, p. 305 şi urrn.; Maria G. Brătianu, Acordul Churchill-Stalin din 1944, Bucureşti, Editura Corint, 2002, p. 52-57.
[2] Alan Bullock, Hitler et Staline. Vies paralleles, Paris, Albin Michel/Robert Laffont, 1994, p. 441-452.
KOBA(0110)
KOBA(0110) 4 months ago

Sunt în spam cu un comentariu , ororile ,erorile .. disqus-ului.
Comentariu este în spam, eu cred cã nu mai sunt, că au trecut destule zile.

Ceausescu-SOSIA, impuscat. Parul NEGRU ( de ce filmul PROCESULUI se intrerupe si urmeaza filmul EXECUTIEI, sa se schimbe actorii?) https://uploads.disquscdn.com/images/fb0537cdcf5900e9bab1080066bb3292f497c2ab786e2cf587379bb8fc14ce05.jpg

Ceausescu cel real la PROCES parul ALB https://uploads.disquscdn.com/images/5f08481b5c4c62d7d14058c59d64ad8cef70052a7c7eeed07f378dfb656d01f8.jpg