„Adevărul rămâne, indiferent de soarta celor care l-au                     servit”

Gheorghe I. Brătianu este nepotul lui Ion C. Brătianu şi fiul lui Ionel Brătianu şi al prinţesei Maria Moruzi-Cuza. Viitorul mare istoric Gheorghe Brătianu s-a născut la 28 ianuarie 1898 la Ruginoasa, în judeţul Iaşi. După absolvirea Liceului Naţional din Iaşi (promoţie 1916) se va înrola voluntar în armată pentru a participa la războiul de reîntregire a ţării.   Facultatea de Drept din Iaşi  a absolvit-o în 1920. şi se va înscrie la Universitatea Sorbona din Paris, unde frecventează cursurile unor istorici prestigioşi, şi va obţine doctoratul în 1929.  Prima sa lucrare, intitulată „O oaste moldovenească acum trei veacuri”. a fost publicată de către Nicolae Iorga şi a reprezentat debutul istoriografic al unui tânăr de numai 16 ani. În 1924 va deveni profesor universitar la catedra de istorie universală a Universităţii din Iaşi, iar din 1940 a Universităţii din Bucureşti.

În 1942 va fi primit în rândurile membrilor titulari ai Academiei Române. Gheorghe I. Brătianu va îndeplini funcţia de director al Institutului de Istorie Universală din Iaşi (1935 – 1940) şi apoi al Institutului de Istorie Universală „Nicolae Iorga” din Bucureşti (1941 – 1947). În planul politicii externe, Gheorghe I. Brătianu a fost un adversar hotărât al unei alianţe cu URSS dar a fost convins si că o alianţă cu Germania nazistă ar fi un lucru benefic pentru România. Regele Carol denumindu-l „marele apostol al înţelegerii cu Germania”.Omul politic Gheorghe I. Brătianu nu va participa la şedinţele Consiliului de Coroană din 27 iunie 1940 când am cedat Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa, ci numai la cea din noaptea de 30 spre 31 august 1940. El a fost pentru o rezistenţă militară deoarece cedarea va aduce „, prăbuşirea prin demoralizare, neputinţă şi anarhie”. Pe 22 iunie 1941 a fost mobilizat în cadrul Diviziei 7 infanterie  de unde căpitanul si istoricul Gheorghe I. Brătianu a fost detaşat la Marele Stat Major, . A participat la campania unei mari unităţi în Peninsula Crimeea şi Caucaz.

În anii 1941-1942, va ţine cursul de referinta intitulat Chestiunea Mării Negre la Universitatea Bucureşti. Pe 15 decembrie 1941, în lecţia de deschidere a cursului despre istoria Mării Negre, Gheorghe I. Brătianu vorbea despre „spaţiul de securitate” al României, un termen geopolitic pe care îl va defini ulterior drept spaţiul care „cuprinde acele regiuni şi puncte fără de care o naţiune nu poate îndeplini nici misiunea ei istorică, nici posibilităţile care alcătuiesc destinul său”. El va face o distincţie între spaţiul de securitate, spaţiul etnic şi spaţiul vital.

Spaţiul etnic era „spaţiul locuit de acelaşi popor, în sensul de naţiune”, iar spaţiul vital era un „raport de forţe”, „spaţiul peste care se întinde la un moment dat expansiunea unei forţe”. Spaţiul de securitate putea să coincidă cu spaţiul etnic- de unde rezultă o „poziţie tare”-, putea, însă, să-l şi depăşească… Afirmarea spaţiului de securitate nu înseamnă voinţa şi dorinţa de-a acapara un „spaţiu vital”, deci nu este expresia unei forţe în expansiune.

Istoricul Gheorghe I. Brătianu identifica două „poziţii cheie”, respectiv poziţii geopolitice decisive pe care România trebuia să le includă obligatoriu în calculele ei strategice: „1.Intrarea Bosforului şi, în general, sistemul strâmtorilor care duce navigaţia dincolo de această mare închisă; şi 2.Crimeea, care, prin porturile ei naturale, prin cetăţile ei din timpurile cele mai vechi, prin bastionul maritim înaintat pe care-l reprezintă în Marea Neagră este evident o poziţie stăpânitoare peste tot complexul maritim de aci. Cine are Crimeea. poate stăpâni Marea Neagră. Cine n-o are,n-o stăpâneşte…

 …Este evident că această problemă se leagă de chestiunile noastre, pentru că, în definitiv, ce sunt strâmtorile altceva decât prelungirea gurilor Dunării?”. Tot el adăuga că „noţiunea spaţiului de securitate presupune că noi nu putem rămâne indiferenţi faţă de ce se petrece în aceste două poziţii cheie ale unei mări atât de strâns legate de existenţa noastră”. Istoria veacurilor XIX şi XX era sintetizată de Gheorghe I. Brătianu ca fiind „o luptă pentru Marea Neagră între Rusia şi Europa”.

După 23 august 1944, Gheorghe I. Brătianu va suferi consecinţele atitudinii sale politice şi ştiinţifice anti-ruseşti/sovietice. În 1947 este suspendat de la Universitate şi de la direcţia Institutului de Istorie Universală „Nicolae Iorga”. I se fixează domiciliu forţat şi i se va interzice să aibă contacte externe. În această perioadă de arest la domiciliu, Gheorghe I. Brătianu va termina volumul fundamental despre Istoria Mării Negre. Pe 9 iunie 1948, odată cu reorganizarea Academiei Române, care îşi schimbă denumirea în Academia Republicii Populare Române, Gheorghe I. Brătianu pierde calitatea de academician ca, dealtfel, şi alte 97 de personalităţi ştiinţifice şi culturale româneşti.

În noaptea de 7 spre 8 mai 1950, este arestat de Securitate şi întemniţat la închisoarea din Sighetul-Marmaţiei, fără să fie judecat şi condamnat. În noaptea de 23 spre 24 aprilie 1953, Gheorghe I. Brătianu a murit în închisoare, la vârsta de 55 de ani, în condiţii încă neelucidate. Potrivit mărturiilor altor deţinuţi, se pare că s-a sinucis prin strangulare, neputând să mai suporte chinurile detenţiunii. În octombrie 1971, familia a fost autorizată să-l dezgroape din cimitirul din Sighet şi să-l reînhumeze în cavoul Brătienilor de la Florica/Ştefăneşti, din judeţul Argeş, într-o nişă, alături de unchiul său Constantin I. C. Brătianu. Deasupra nişei stă scris: „Au murit la Sighet, neclintiţi în credinţa lor”.

În calitatea sa de istoric, Gheorghe I. Brătianu a susţinut cu tenacitate şi rigoare ştiinţifică teza continuităţii poporului român în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Lucrările sale asupra prezenţei româneşti în Basarabia sunt reprezentative pentru statura istoricului şi conştiinţa omului politic. I s-a propus, dealtfel, să se dezică de tezele despre Basarabia, dar a refuzat, asumându-şi cu luciditate responsabilitatea pentru cele scrise. „Adevărul rămâne, indiferent de soarta celor care l-au servit”, scria Gheorghe I. Brătianu pentru eternitate.