George Simion la Marius Tuca Show – un regal politic pentru romani
Pot Logaru
From:
potlogaru@yahoo.com
To:
marianilie60@gmail.com
Fri, Aug 30 at 1:37 PM
Un dialog definitoriu in ceea ce priveste strategia AUR la alegerile din decembrie, sumarizat cumva dedesubt de o reprezentanta a partidului pe jud. Dambovita. Merita cu prisosinta a fi urmarit.
Sunt cateva aspecte pe care ea nu le mentioneza, dar pe care simpatizantii AUR ar trebui sa le aiba in vedere, astfel:
* George Simion se straduieste in continuare sa atraga alte partideulete suveraniste sub umbrela partidului sau si intampina dificultati datorate ambitiilor acestora la „ciolanul” electoral; constat ca George aplica intr-un fel principiul propus de mine (anume modelul societatilor pe actiuni), in sensul inscrierii pe liste in functie de numarul de semnaturi stranse de pretendenti. E OK!
* La prezidentiale George crede ca va intra in turul doi cu Ciolacu; are sanse, chiar daca Sososaca, Terhes si alti contracandidati suveranisti ii vor reduce intrucatva marja de suces. El considera ca presedintele este cel care are puterea sa schimbe sistemul si e hotarat sa o faca, din cate intelegem, in stil dictatorial. Aferim lui Marius Tuca pentru modul cum a purtat intregul dialog, dar mai ales pe aceasta tema, la care consilierii lui George Simion ar trebui sa mediteze. Personal, resping viziunea liderului AUR.
* AUR vrea sa guverneze, dar nu accepta sa o faca prin coalizarea cu PSD sau PNL, fiind hotarat sa ramana alti 4 ani in opozitie – activa, zice Simion. Dupa mine, asta-i durerea cea mai mare; inca 4 ani cu actuala coalitie inseamna sfarsitul Romaniei ca stat, cu instrainarea si a ultimelor actiuni detinute la Electrica, Romgaz etc, falimentarea unei bune parti din familiile romanilor datorita preturilor, dezaxarea totala a ordinii publice. Ii inteleg ungrofobia, dar nu pana intr-acolo incat pe plan extern sa se tina la distanta de suveranistii unguri si sa nu vada ce au facut udemeristii in Romania prin aliantele impotriva naturii cu care si-au impus politicile in toti acesti ani. Stie ca politica inseamna negociere, dar respinge acest principiu. Nu vede nici macar ca, prin coalizarea cu PSD, liberalii si-au impus multe puncte din linia lor politica si, mai ales, si-au salvat partidul de la pierzanie.
* George Simion spera sa-l voteze pana la 2 milioane de romani. Astia ar fi „poporul” in numele caruia face el politica! Pai, daca nu coalizeaza la guvernare inseamna sa-i lase si pe astia si pe ceilalti (mult mai multe milioanne) prada opresiunii transnationale si razboiului ce ne paste! Timp in care alesii din AUR ar activa ca simpli opozanti in Parlament, alaturi de ceilalti – deh, clasa noastra politica!
* Mie mi se pare ca George e constient de toate astea, dar sustine sus si tare ca nu coalizeaza doar pentru a nu-si dezamagi alegatorii – cei 2 milioane. Cum pot consilierii sai sa nu ia in calcul cate alte milioane de romani vor schimbarea clasei politice, dar nu au optiune – cati adica ar vota cu AUR, ca alternativa de coalitie pentru PSD, de exmplu, inclusiv dintre votantii PSD, plus cei ce – in caz contrar – nu merg la vot?
* Schimbarea sistemului dintr-odata nu se poate face decat prin revolutie. Cum ne-am lamurit cum e cu revolutia la romani, nu avem alta cale decat sa gandim schimbarea gradat, din treapta in treapta – incepand cu amendarea Constitutiei, continuand cu anumite legi organice etc. In 4 ani, mai ales daca in America se schimba macazul, s-ar implini cele mai importante deziderate ale romanilor… de preturindeni!
* Cat despre amendarea Constitutiei, mi-e greu sa inteleg de ce AUR nu a preluat Constitutia Cetatenilor ca initiativa legislativa inca de acum, din opozitie; la alegeri i-ar fi asigurat cu mult peste cele 2 milioane de voturi…! Ca a preluat din ea principii si directii de actiune este evident.
* Orice alta coalizare (cum se zvoneste, USR, PMP) va trimite AUR in groapa istoriei, dar ne va pricopsi cu un al doilea esalon al actualei clase politice… Vorba aceea: …dar naravul, ba!
PS. Ca Gigi Becali a hotărît sa intre in AUR, inclusiv ca finanțator, este o veste așteptata. Poate pragmatismul lui Gigi sa-l determine pe Simion sa o lase mai moale si sa accepte măcar susținerea in Parlament a unei guvernări minoritare a PSD – cum George lasă deja de înțeles, dar se ferește sa o spună fățiș.
Marius Tucă Show | Invitat: George Simion: ”Nu am susținut NICIODATĂ ieșirea României din NATO”
Marius Handicapatu Show
(nu stim de ce vrea sa se prezinte asa)
Revoluția la ea acasă: Marchizul de Sade, Maria Antoaneta și Olimpiada
De Iustina Filimon – https://www.activenews.ro/opinii/Revolutia-la-ea-acasa-Marchizul-de-Sade-Maria-Antoaneta-si-Olimpiada-191681
Una din scenele „de groază” ale festivității de deschidere a Jocurilor Olimpice (și au fost câteva) a avut-o în prim plan pe regina Maria Antoaneta decapitată, ținându-și țeasta în mâini, cu gâtul însângerat, pe fundalul unei muzici infernale. Comentariul lui Claudiu Crăciun, profesor de științe politice la SNSPA și activist pentru orice fel de cauză la modă, a fost deloc ironic și pe cât de succint pe atât de tipic pentru spiritul vremurilor și al educației contemporane: „Vive la Republique!”.
Că toată această orgie sadică a avut loc în Franța și s-a terminat cu o bacanală demonică a unor invertiți (vezi și pozele apărute cu președintele Macron în timpul Olimpiadei) nu ar trebui să ne stârnească mirarea. Poate doar succesiunea sau cronologia evenimentelor să fi fost un pic inversate.
După cum arată scriitorul conservator Erik von Kuehnelt-Leddihn, unul dintre cei mai inteligenți, profunzi și necunoscuți gânditori ai veacului trecut, în volumul de eseuri „Monarhie și război”, apărut la editura Contra Mundum, revoluțiile politice debutează întotdeauna printr-o prăbușire morală de proporții, concomitent cu o degringoladă sexuală pe măsură. Sau altfel spus, oriunde vom întâlni aberațiile de sub brâu, fantasmele pornografice și imaginația lubrică, consecința nu foarte îndepărtată va fi o formă de totalitarism sângeros.
Principalul responsabil de căderea Bastiliei, potrivit autorului nostru, este marchizul de Sade, cel care ne-a lăsat moștenire termenul de „sadic” și câteva romane licențioase. Nobilul desfrânat se afla la momentul izbucnirii Revoluției Franceze în închisoarea Bastilia, din cauza nenumăratelor episoade sexuale sadice, cum altfel, de unde a început să urle la o flașnetă încropită ca să-i incite pe oamenii din cartier să-l elibereze. La acel moment, în înfiorătoarea temniță a Vechiului Regim se mai aflau doar șapte oameni: trișori, nebuni, datornici. După eliberarea sa de către gloatele Parisului, marchizul „a activat ca radical iacobin până s-a certat cu Robespierre și a fost trimis la spitalul de nebuni. Sade, împreună cu masochistul și nevroticul Rousseau, care a scris romane pedagogice și și-a trimis copiii la orfelinat, este adevăratul inovator al democrației în epoca noastră”.
Marchizul nu a fost un caz izolat, iar contribuția lui revoluționară a stat nu atât în zbieretele din spatele gratiilor, cât în mizeriile cu care a otrăvit sufletele și mințile oamenilor. Din acest punct de vedere, revoluția a fost precedată de un val de pornografie fără egal până atunci în istoria umanității și mulți dintre protagoniștii Terorii – Saint Just, „Îngerul Morții”, de exemplu – au fost nu consumatori, ci creatori de astfel de literatură. Carnajul face întotdeauna casă bună cu libertinajul.
Revoluțiile moderne și modernitatea în ansamblu poartă, așadar, pecetea acestei origini monstruoase în care anomalia sexuală devine normă impusă autoritar de un stat totalitar pentru a se sfârși mai devreme sau mai târziu într-o baie de sânge amplă.
În Revoluția Franceză oamenii au fost măcelărăți adeseori într-o simbolistică sexuală dezaxată: preoți înecați împreună cu monahii în poziții indecente, femei căsăpite fără milă și multe altele pe care hârtia nu le suportă.
Cu străfulgerările pe care ți le dă profunzimea culturii și experiența istoriei, Von Kuehnelt-Leddihn a anticipat la finalul unui eseu apărut în anul 1989, ticăloșia din deschiderea Olimpiadei: „În zilele noastre de prostire electronică, putem fi siguri că peste 200 de ani această monstruozitate (Revoluția Franceză – n.n.) va fi punctul central al sărbătorilor orgiastice”.
Una din temele constante ale gânditorului austriac o reprezintă, deci, și imbecilizarea pe care democrațiile o impun oamenilor prin intermediul comunicării în masă și al educației industriale cu un standard din ce în ce mai jos care fac posibil, în cele din urmă, comunismul. Sau după cum scrie admirabil într-un loc „Unii încă știu să scrie, aproape nimeni nu știe să citească (…) Tendința de a avea oameni educați egal (sau egal needucați), efectuând manevre egale ce au ca rezultat produse egale, care costă la fel și arată la fel, este intrinsec bolșevică.”
Din fericire, cele mai multe din considerațiile sale nu se mărginesc doar la temele frecvente ale literaturii conservatoare, care insistă adesea obositor și redundant doar asupra problematicii sexuale.
În eseurile apărute acum pentru prima dată în română sunt rânduri extrem de dureroase și inconfortabile despre condiția omului contemporan, înrobit de materialism: „Trebuie să ne întrebăm cu toată candoarea dacă un negru liber din Mozambic nu cumva e mai independent decât – să spunem – un oficial fiscal britanic sau un olandez care lucrează într-un birou. Negrul liber lucrează numai ca să-și hrănească familia (și puțin în plus, dacă dorește). Dacă preferă, poate lucra noaptea și dormi ziua (…) Dar progresistul nostru care lucrează într-un birou nu are de ales. De fapt, el trăiește într-o teamă cruntă de concediere, șomaj, boală și moarte. „Lipsă de independență” scrie pe chipul lui care și-a piedut expresia sfidătoare a libertății tipică „retrogradului”. El trebuie să cumpere orice are nevoie”. Citind aceste rânduri, câți dintre noi nu ne recunoaștem în imaginea progresistului?
Războiul este un alt subiect, foarte actual, atins de Erik von Kuehnelt-Leddihn, iar tema e tratată magistral în eseul care dă și titlul cărții. Teza sa, și anume că democrația schimbă radical în rău felul în care se poartă conflictele, ducând aproape în mod necesar la ucideri în masă și genocide, „egalitatea în fața bombelor”, e imbatabilă, dar exemplele pe care le aduce ca sprijin sunt spectaculoase și constituie un deliciu pentru orice amator de istorie. Favoritul nostru, mai ales având în vedere ceea ce au pătimit româncele și nu doar ele cu armatele ruse după ’45, se referă la o întâmplare din Primul Război Mondial: „Când au recucerit Lemberg (Lvov), austriecii au descoperit într-un apartament părăsit de ocupanții ruși o listă cu obiectele stricate, precum și banii care să acopere reparațiile. Lucrurile au stat altfel în Al Doilea Război Mondial. Atunci, majoritatea soldaților sovietici erau alfabetizați, „progresaseră”, erau „luminați” și se purtau mai rău decât niște gorile”.
Pe scurt, o carte care te hrănește intelectual, nemaipomenit de reacționară și extraordinar de bine argumentată, care poartă semnătura unui om liber despre care William F. Buckley susținea că este „cel mai interesant personaj din lume”.