Stimate tovarăşe profesor,
Vă rog să faceţi publice următoarele considerente pe marginea celor două articole scrise de Geo Bogza în „România literară” cu ocazia centenarului Arghezi:
.
Republicarea, în „România literară”, a articolului infamant scris de Geo Bogza în urmă cu 50 de ani la adresa lui Tudor Arghezi nu este în niciun fel justificată. Acel articol, pe care îmi pare rău că am ajuns să-l citesc, nu aparţine istoriei literaturii române, culturii noastre. Articolul respectiv poate caracteriza numai pe autorul său şi nu are nicio valoare semnificativă în planul ideilor literare şi morale care să intereseze cât de cât publicul nostru cititor de literatură, de poezie.
Sunt întristat că prima revistă literară a culturii noastre ne oferă această aberaţie pretins literară pe care istoria a uitat-o demult, înainte de a o înregistra. Să-l supere oare tocmai asta pe Geo Bogza? Că un gest de-al său a fost uitat? Aşa cum uitat ar fi şi celălalt, de la Ateneu, dacă Geo Bogza nu ni l-ar aminti întruna! Republicarea acelei urâte pagini, mostră inutilă de gest incalificabil, nu înţeleg cui foloseşte! Publicului cititor în niciun caz! Amintirii lui Arghezi cu atât mai puţin! Biografiei sale nici atât! Atunci cui? Biografiei „literare” a lui Geo Bogza? Asemenea desvăluiri ar conta, ar avea sens, în contextul operei , al unei opere literare grandioase – ca să mă exprim în stilul Geo Bogza – operă care să se acorde cât de cât cu pretenţiile celor două Duhovniceşti ale sale. Dar Geo Bogza nu ne oferă nici pe departe asemenea operă, chiar dacă se produce în mod obişnuit cu gesturi pe potriva acestei opere din păcate inexistente.
Cele două articole ale lui Geo Bogza îmi par semnele unei egolatrii ajunse la paroxismul încredinţării că orice lucru privitor la propria persoană merită, trebuie chiar, să fie făcut public, ceea ce mi se pare tocmai pentru moralul public a fi deosebit de primejdios, primejdia fiind aceea de a trezi în cititorii revistelor noastre dezgustul faţă de îndeletnicirea scrisului care a putut da cele două articole ale lui Geo Bogza, îndeosebi cel republicat în corpul primului: Duhovnicească – dimineaţa. Acest articol, în urmă cu 50 de ani într-o revistă căreia i s-a făcut în ultimii ani o reclamă şi o pomenire total lipsite de acoperirea operei literare, în numele unui avangardism şi „revoluţionarism” din care acum ni se oferă o jalnică şi edificatoare probă – revista „Unu”, care nu înseamnă nici pe de parte ceea ce unii susţin, opunându-o pe drept cuvânt, deşi fără voia lor, adevăratelor reviste de cultură ale vremii- articolul lui Geo Bogza, ignorat în chipul cel mai meritat, capătă azi, dintr-odataă, circulaţie publică. Agăţată de numele lui Arghezi şi de momentul sărbătoresc al centenaurului, înjurătura lui Geo Bogza încearcă pentru a doua oară să intre în istoria literaturii române.
Cuvântul înjurătură este un blând eufemism umanizant pentru gândul lui Geo Bogza de a regreta că Tudor Arghezi la 50 de ani este teafăr, sănătos, în putere: „cu o disperare fără întoarceri m-am gândit la mâinile înţepenite ale nefericitului Luchian şi la muşchii robuşti din mâinile dumitale libere şi – iartă-mă – spurcate”. Nu mi-a fost dată până azi să citesc un gând mai urât, mai rău. Şi am rămas descumpănit că textul e alcătuit fără nicio greşeală, din cuvinte şi reguli pe care le cunosc bine, le-am folosit şi eu de nenumărate ori şi iată ce s-a putut face din ele! Ştiu bine că aceste reguli şi cuvinte au fost instituite pentru alte gânduri, inclusiv pentru înjurături sau blesteme, dar nu şi pentru asemenea fărădenume, căreia nu i se poate spune „mânie tinerească”, căci în limba noastră şi în toate limbile pământului tânăr nu înseamnă nici lipsit de ruşine, nici ros de ambiţii sortite neîmplinirii, nu înseamnă nici incapabil de a respecta ceea ce nu ţi-e dat să fii în stare să faci ori să fii. Citind cele două articole am avut sentimentul că asist neputincios la batjocorirea cuvintelor mult prea îndurătoarei noastre limbi, cuvinte nevinovate de ceea ce spuneau, scoase din rostul lor de a fi ale cuviinţei şi măsurii, ale respectului de sine, ale ruşinii.
Ţine morţiş Geo Bogza să nu se uite vreodată cum l-a înjurat el pe Tudor Arghezi bezmetic şi fără ruşine în urmă cu 50 de ani? Sau cum la Ateneu mai apoi i-a sărutat mâna spurcată şi, în fine, nevoiaşă sau aproape atât de nevoiaşă pe cât i-o dorise Geo Bogza, într-un acces de mânie tinerească… Mâna nevoiaşă pe care Arghezi n-a putut s-o tragă din strânsoarea pângăritorului!
Pe cine să intereseze asemea orori? E cazul ca biografia lui Geo Bogza să-şi afle vreundeva în presa noastră loc pentru publicitate? Consider că nu! Mai întâi pentru că este îndoielnică sub raport educativ, dacă nu chiar nocivă, iar mai apoi pentru că în cultura noastră sunt destule biografii, sute şi poate mii, care aşteaptă, uitate, să ajungă la conştiinţa publică!
Fac aceste afirmaţii cunoscând numai, să zicem, cele două momente biografice evocate de însuşi Geo Bogza în „România literară”, definitorii pentru persoana sa, după propria-i mărturisire, ca şi perioada când Tudor Arghezi „ se încerca să fie desfiinţat, eliminat din literatură, fără ca nimeni să poată schiţa cel mai timid protest”, în afară, fireşte, de Geo Bogza care, vezi, Doamne, urca o dată pe an la Mărţişor spre a se cutremura la vederea lui Tudor Arghezi stând la coadă să-şi ia pe cartelă pâinea cea de toate zilele. Mi-nchipui că pe atunci Geo Bogza mânca altfel de pâine, nu din cea luată pe cartelă şi că tocmai de aceea „nu putea schiţa cel mai timid protest”!…
Ce este deci de învăţat din biografia lui Geo Bogza care se numără printre cei ce au profitat de „interdicţiile la care fusese supus numele” lui Tudor Arghezi, a lui Lucian Blaga, Voiculescu şi Barbu şi atâţi alţii al căror loc l-au luat, ca ţiganul din poveste, în revistele şi editurile literare, în instituţiile culturale ale ţării, căci s-au găsit nu unul, ci mulţi amatori de pescuit în ape tulburi, amarnic de mulţi, îndeosebi printre cei care înainte încercaseră fără vreun succes să forţeze spaţiul literaturii române. Acum ţara trăia o epocă de răsturnări social-politice rânduite prin însuşi sensul istoriei: cei ce munciseră pământul altora îl căpătau acum, cei ce nu avuseseră unelte şi maşini deveneau proprietarii uzinelor, atunci de ce să nu capete talent şi cei ce nu-l avuseseră înainte, talent, succes şi onoruri culturale? Păi nu?!… Iar Geo Bogza, tot el se găseşte acum să numească acei ani „ani de mare ruşine şi umilitoare neputinţe”!… Nu se ruşinează să facă astfel din viaţa sa o continuă dezicere de sine! Şi din căinţa sa – cât o fi şi ea de adevărată – spectacol public! Ce este de învăţat din asemenea biografie? Lecţia pe care ne-o oferă – a săruta unde ai scuipat şi a scuipa ce ai sărutat cândva – ne umple de amărăciune. Poate fi omul atât de… Iată că poate.
Cred că nu mă înşel dacă înţeleg că Geo Bogza face într-un fel aluzie la bietul A. Toma, vinovatul vinovaţilor! Şi mă întreb pe cine ar mai fi dat vina dacă A. Toma ar mai trăi şi azi?! Nu ştiu bine ce mă face să cred, în această ipoteză, că A. Toma parcă nu s-ar fi grăbit aşa de tare să se lepede de acele vremuri, parcă el şi credea ce scria, în vreme ce alţii au crezut numai atât cât din asta le-a mers bine, schimbând apoi macazul şi „formula estetică” fără să clipească şi încercând să se pună mai departe în fruntea bucatelor! Nu vi le ia nimeni de dinainte, dar măcar din chestiunile curat literare daţi-vă, în fine, la o parte! Au mai greşit şi alţii în acei ani, dar au decenţa să nu se bată cu pumnii în piept mai departe!
Iar cât priveşte „teama ce se răspândise de a-i pronunţa numele” lui Tudor Arghezi, a lui Blaga sau Brâncuşi, să fie clar: teama au avut-o şi au cultivat-o cei ce aveau de tras un mare câştig din asta! Dar cei care cu nimic nu aveau de profitat din această vinovată tăcere, ba chiar sufereau suferinţă cinstită, nu au tăcut! Bunăoară profesorii de română pe care i-am avut la liceul Mircea, un Caragea sau Banu, ne-au vorbit şi de Blaga, şi de Arghezi, şi de Bacovia şi toţi ceilalţi şi ne-au dat să vedem şi cum arătau revistele, adevăratele noastre reviste de cultură din perioada interbelică, şi ne-au sădit încrederea în justiţia istoriei literare! Şi cred că din îndemnul lor cel neuitat mă aflu acum semnând aceste rânduri. Nu din mânie tinerească, ci din obligaţia şi nevoia de a practica ce am învăţat mai bun în şcoală: respectul adevărului.

Ion Coja
.

Post scriptum 2017 Textul de mai sus, adresat în primăvara lui 1980 lui George Ivașcu, directorul de atunci al revistei „România literară, la data respectivă a avut ceva dificultăți până a apărut în Flacăra lui Păunescu! Textul a circulat ca manuscris samizdat o vreme, nimeni nu se încumeta să-l publice… Edgar Papu, după ce l-a citit, mi-a trimis un sfat: să scriu peste tot numele întreg al panglicarului, să renunț la inițialele GB, în felul acesta subliniindu-se mai bine identitatea nerușinatului! Prin publicarea acestui text am constatat că am devenit indezirabil pentru supraviețuitorii obsedantului deceniu, pentru rămășițele KGBiste din România, pe care 22 decembrie 1989 i-a readus în prim planul vieții noastre!…