Textul care urmează constituie paginile finale, de încheiere, ale cărții Transilvania Invincibile Argumentum. Trebuie citite în legătură cu textul anterior, Genetica pune punct disputelor pentru Ardeal (1).

(…..)

Fireşte, această vrăjmăşie, atâta câtă mai există astăzi – iar noi, românii, am fost mereu gata să credem că ea a dispărut – se cuvine cercetată, ca orice lucru real, spre a fi îndepărtată, ca orice lucru rău, neplăcut, malefic. Îndepărtarea cauzelor şi a faptelor care generează neîncrederea şi duşmănia între oameni este de datoria oricărui om de bună credinţă care năzuieşte să împărtăşească altora din gândurile sale. În acest scop am ţinut să fac acum, la sfârşitul cărţii, considerentele de mai sus, din acest ultim capitol. Nu pentru a afirma sau insinua lipsa de consistenţă a etnicităţii maghiare, gradul ei redus de „maghiaritate”. Fiecare naţiune găseşte alte căi, proprii, de a-şi afirma identitatea şi omogenitatea. Şi îi va fi uşor, oricărui bun cunoscător al istoriei maghiare, să enumere temeiurile identităţii etnice, de neam, a ungurilor. Cele de mai sus însă, în mod inevitabil, dacă le vom adânci fără nici o idee preconcepută, ne vor duce la concluzia că punţile de legătură dintre popoarele noastre sunt mult mai numeroase şi mai trainice decât cele pe care le avem în vedere de obicei, şi chiar şi atunci de multe ori din complezenţă formală, fără să credem noi înşine prea mult în ele!

Nu! Situaţia este cu totul alta! Nici pe departe nu s-au identificat toate punctele în care ne întâlnim şi consonăm. Iar foarte multe dintre motivele ce ne-au învrăjbit odinioară, dacă le privim azi mai atent sau numai ca efect al perspectivei istorice schimbate, se arată că pot deveni prilej de înfrăţire ori măcar de împăcare… Iată, această mult pomenită maghiarizare şi secuizare, atât de urîcioasă şi de odioasă ca politică, privită ca un fapt ireversibil – aşa cum este în multe cazuri – de ce să n-o interpretăm ca factor de înrudire (sic!) sui-generis. Personal, conştiinţa că mulţi maghiari ori secui de azi sunt urmaşii unor români deznaţionalizaţi odinioară mă face să nutresc o vie simpatie pentru vecinii noştri care, iată, deci!, ne sunt mai mult decât vecini! Într-o măsură oarecare, rude!… Cred că e bine să ştim cât mai exact în ce măsură. Iată deja un subiect a cărui cercetare ne oferă, pentru viitor, prilejul unei fireşti colaborări.

Să recapitulăm:

– maghiarii – puţini la număr, spun istoricii, vin de unde i-or fi adus aici necazurile, că nimeni nu pleacă de bine, ci de rău, şi-şi află în Panonia o patrie nouă. Aici locuiau nişte oameni, autohtonii, al căror neam nu ne e prea bine cunoscut, dar anumite fapte lingvistice par să dovedească un lucru ce merită studiat temeinic cât mai curând: aceşti autohtoni panonici vorbeau o limbă indo-europeană, înrudită cu limba acelor autohtoni din Dacia care, prin romanizare (sau românizare!!), au devenit românii de mai târziu. Între maghiarii veniţi din Asia şi autohtonii panonici s-a produs un amestec etnic firesc și inevitabil, graţie căruia maghiarii s-au „europenizat” din punct de vedere antropologic, cultural etc.

– la sfârşitul mileniului întâi, se creează statul ungar, constituit pe principiul că regnum unius linguae imbecile et fragile est, aşadar cu totul străin de ideea impunerii unei anumite naţionalităţi. (Nu întâmplător coroana regelui Ştefan o vor purta o mulţime de capete ne-maghiare…). Ulterior însă, din motive care şi ele ar merita o atenţie specială, începe să se nască şi să se organizeze o politică de maghiarizare forțată a celorlalte naţionalităţi. În Transilvania, această politică i-a vizat îndeosebi pe români şi saşi. Drept urmare, nu puţini au fost românii care s-au maghiarizat. Proces care continuă în Ungaria şi în zilele noastre.

– se poate vorbi şi de o românizare a ungurilor şi secuilor. În primul rând a celor ce au părăsit Transilvania, preferând Moldova ori Muntenia, unde nimeni nu i-a constrâns în vreun fel să renunţe a mai fi unguri ori secui, dar acesta a fost rezultatul, căci aşa e în ordinea firii, mai ales că era vorba de destine individuale, cel mult ale unor mici comunităţi. Românizări spontane s-au petrecut şi-n Ardeal, în ciuda politicii de maghiarizare, ca rezultat al căsătoriilor mixte, bunăoară!…

Toate acestea ce să însemne altceva decât motive de a reconsidera disputa româno-maghiară dintr-o perspectivă nouă, perspectivă care nu poate avea altă încheiere decât o mai bună înţelegere între cele două părţi, despărţite prin prăpăstii ce se dovedesc a fi uşor de trecut!…

…La capătul acestor consideraţii atât de sumare, prin care ne-am propus mai mult să identificăm câteva subiecte de cercetare istorică propice unei rodnice colaborări româno-maghiare, ne putem îngădui totuşi să orientăm înţelesul, semnificaţia unei împrejurări pe care istoricii – români şi maghiari deopotrivă – preferă să o lase uitată şi necunoscută publicului, într-atât fiind această împrejurare de bizară şi de neaşteptată, de „de neînţeles”: la sfârşitul primului război mondial, după semnarea Tratatului de la Trianon, şi după lichidarea „revoluţiei” ungare conduse de Béla Kun, liderii politici ai Ungariei i-au oferit regelui Ferdinand al României să fie rege şi al Ungariei! Au propus deci crearea unui sistem politic dualist româno-ungar, în locul celui austro-ungar, defunct!…

Ionel Brătianu l-a sfătuit pe regele Ferdinand, precum tatăl său pe regele Carol în 1880, să refuze această onoare, din motive mult mai temeinice şi mult mai puţin interesante azi decât motivele care i-au determinat pe conţii maghiari Bétlen, Téléky şi Bánffy să ofere regelui României coroana milenară a regelui Ştefan. Încercând să înţelegem motivele care au dus la gândul şi iniţiativa creării unui stat româno-maghiar, va trebui să avem în vedere şi acţiunea, ce nu putea fi decât foarte puternică, deşi inconştientă, probabil inconştientă!, a acestui substrat etnic comun celor două popoare, substratul carpato-panonic, acumulat în beneficiul poporului vecin prin acţiunea şi politica de maghiarizare, mai întâi a autohtonilor panonici, mai apoi a românilor de pe ambele maluri ale Tisei ori din Transilvania… Lăsând viitorului să facă un bilanţ exact al celor ce ne apropie şi ne aseamănă, suntem de pe acum convinşi că acestea sunt mult mai numeroase şi mai consistente decât cele ce ar mai putea azi să ne separe ori să ne învrăjbească.

De aceea, la capătul acestei cărţi, punându-ne din nou întrebarea care a stârnit-o, răspunsul nostru diferă oareşicât de cel cu care am pornit la drum. Drumul parcurs n-a fost în zadar, căci ne-a îmbogăţit întrucâtva înţelegerea. Deci, al cui este Ardealul, oameni buni?

Ardealul este al ardelenilor, al celor ce-l locuiesc şi-l fac, prin munca lor, mai frumos, mai bogat! Aşa cum şi Moldova este a moldovenilor ş.a.m.d.

Iar amănuntul că în Ardeal unii îşi spun români, iar alţii secui, ori maghiari ori saşi este un detaliu, care, prins în cuvinte, nu trebuie să ne înşele, să ne lăsăm deci păcăliţi de cuvinte: căci deosebirea care se poate stabili în fapt între un român şi un secui ori sas din Ardeal nu este propriu-zis ceea ce se înţelege prin naţiuni diferite… Sunt, există adică asemănări, puncte de identificare ale acestor neamuri de… ardeleni, care depăşesc cu mult nivelul datorat eternului şi generalului uman. Iar aceste puncte de contact, de comuniune, care dau Ardealului o anumită omogenitate etnică (sic!), – ca să nu mai zic de cea stilistică, unanim recunoscută – sunt temeiul pentru care Ardealul întotdeauna a avut şi va avea un singur stăpân: cei ce-l muncesc, cei ce-şi au în Ardeal înmormîntaţi moşii şi strămoşii, cei ce în Ardeal îşi visează viaţa nepoţilor şi a strănepoţilor, într-un Ardeal însorit de buna înţelegere între cei ce-l stăpânesc.

Constrânşi totuşi – din motive mai curând artificiale decât fireşti – să alegem al cui e Ardealul: al românilor, al secuilor, al maghiarilor ori al saşilor?… Constrânşi să dăm un răspuns „limpede”, adică prin folosirea unui singur nume de neam, dintre răspunsurile posibile îl vom alege, fireşte, pe cel prin care vom recunoaşte titlul de proprietate asupra Ardealului unui număr cât mai mare de ardeleni, pentru ca în felul acesta să nedreptăţim (sic!) un număr cât mai mic de concetăţeni. Dacă s-ar putea – şi credem că se poate – să nu nedreptăţim pe nimeni chiar!

Vom spune deci că Ardealul este românesc, este al românilor, nu numai pentru că sunt mai numeroşi cei ce-şi zic astfel, români; mai numeroşi chiar decât toţi ceilalţi luaţi de două ori la un loc!… ci şi pentru că români în Ardeal nu sunt numai românii, ci şi un mare număr dintre ce ce-şi zic secui sau maghiari…

Acest adevăr e uşor de stabilit de către orice cunoscător al istoriei Transilvaniei, şi-l invocăm fără teamă că va fi vreodată făcut pretext al unei politici de deznaţionalizare – cum aud că se întâmplă prin alte părţi, ci numai pentru a stabili cât mai exact sensul în care spunem că Ardealul este al românilor! Este al românilor din Ardeal, şi nu numai al lor, ci şi al secuilor, al maghiarilor şi al saşilor trăitori în Ardeal de sute de ani. Este al românilor din Ardeal, şi nu numai al lor, ci şi al românilor din celelalte ţinuturi româneşti, care numai cu toţii laolaltă alcătuiesc un întreg cu identitate istorică şi etnică: poporul român, de neconfundat cu altele şi îndreptăţit, alături de ele, să pună umărul şi sufletul la închipuirea şi întruchiparea viitorului, a lumii de mâine, ce nu poate fi decât o lume a omeniei.

Dixi et salvavi animam meam!…

Bucureşti, iunie 1987