În urmă cu câteva săptămâni, la Chișinău a văzut lumina tiparului o carte a cărei apariție ne-a făcut pe mulți să pricepem cât de mult ne lipsea: o carte despre începuturile Republicii Moldova, această țărișoară care s-a dovedit buturuga mică, ciotul de care s-a mai împiedicat o dată o mare puterea imperialistă… Nuca cea tare!
Titlul cărții, tradus în românește, ar putea suna așa: Zile de eclipsă. Cronica unui război nedeclarat. Și, am adăuga noi, a unui război care încă nu s-a încheiat… Războiul fiind cel de pe malurile Nistrului, din 1992. Aflăm din această carte cine au fost adevărații protagoniști: pe de o parte Basarabia noastră, proaspăt declarată republică și stat de sine stătător, Moldova, și marea Rusie, cu a sa celebră Armata a 14-a, armată pregătită, în strategia Moscovei din anii războiului rece, să ocupe Europa până la Berlin în câteva zile, dacă nu chiar ore… Firma sub care s-a angajat Rusia în acest război fiind separatiștii transnistreni ai lui Victor Smirnov, întemeietorii impostori ai unui stat pe care l-au recunoscut numai cei care l-au imaginat, ca un demers, în termeni chirurgicali vorbind, împotriva naturii…
Sau, invers privind lucrurile, pricepem definitiv din această carte că acțiunea separatistă a lui Smirnov și alți agenți ai reciclatei Uniuni Sovietice nu s-ar fi pornit niciodată fără instigarea și sprijinul multilateral din partea Moscovei. Nici vorbă de altă explicație, cu atât mai puțin de vreo justificare sau legitimitate. Totul a fost Sledano v SSSR…
Pentru puținii români care nu au auzit de ION COSTAȘ și pentru românii cei mulți care știu prea puține despre domnul general, câteva cuvinte:
Se trage dintr-o familie de români din Basarabia. Tatăl autorului a căzut prizonier la ruși luptând sub culorile tricolorului românesc în „Cruciada împotriva comunismului”. A revenit printre ai săi în 1947, iar curând după aceea cu toții au fost deportați în Siberia. De unde, cum s-a întâmplat cu mulți basarabni, s-au întors mai români decât au fost la plecare.
Tînărul IONEL COSTAȘ a îmbrățișat cariera armelor, nutrind în secret visul de cosmonaut. Ar fi ajuns poate, dacă ar fi fost rus sau măcar slav. Calitățile sale l-au impus printre colegii de generație, iar superiorii politici ai teribilei Armate Roșii nu au avut încotro și i-au recunoscut valoarea promovându-l până la rangul de general, la o armă de elită sub toate aspectele: aviația. A fost, la data aceea, cel mai tînăr general din Krasnaia Armiia. Probabil cel mai înalt grad la care a ajuns un moldovean în armata URSS, cel puțin după al 2-lea Război Mondial.
Apariția Republicii Moldova l-a făcut să se întoarcă mintenaș printre ai săi, ca să pună umărul la renașterea și consolidarea spiritului românesc dincolo de Prut. A primit la Chișinău cele mai înalte însărcinări pe linie militară în clipele cele mai grele: ale începutului de existență politică, statală a noului stat românesc.
Astfel că acum, scriindu-și amintirile, generalul ION COSTAȘ ne relatează, din miezul evenimentelor, cum s-au desfășurat antecedentele apariției Republicii Moldova și cum s-au descurcat frații noștri atunci când și-au luat soarta în propriile lor mâini, ieșind de sub oblăduirea bolșevică.
Valoarea deosebită a acestei cărți este dată de două elemente: persoana autorului, mai întâi, om cu un prestigiu moral, profesional și civic cum puțini dintre români îl au, pe ambele maluri ale Prutului… Un om care a cunoscut direct evenimente și momente cruciale, participând la desfășurarea acestora, iar deseori influențându-le decisv. Aceste evenimente sunt substanța cărții.
În al doilea rând, este valoarea de document istoric a întregii cărți. Atât în anii când funcția deținută i-a permis, cât și mai apoi, generalul ION COSTAȘ a strâns toate documentele la care a avut acces, în copii sau în original, pe care acum le etalează pentru uzul contemporanilor și al posterității. Inclusiv pentru uzul cititorilor ruși, amatori sau istorici ori analiști politici. Autorul, scriind această carte în limba rusă a avut în vedere, cu bun simț diplomatic, necesitatea ca partea adversă, opinia publică sovietică, inclusiv opinia politicienilor ruși de bună credință, să ia cunoștință cu adevărul, acel adevăr care a fost total deformat de propaganda sovietică din acei ani de început. Și nu numai…
Ca persoană, împărtășesc sentimentul de care am impresia că este condus autorul: adevărul poate fi o bază solidă și rodnică pentru viitorul relațiilor noastre cu poporul rus, cu Rusia. Aș putea merge mai departe, făcând considerații chiar și mai optimiste, dar mi-e teamă că ar putea fi numai ale mele. În orice caz, din lectura cărții se degajă o certitudine: că la nivelul unor ofițeri de elită, al unor militari autentici, există o percepție mai cavalerească a realității, mai bărbătească decât în lumea netrebnică a politrucilor, a muncitorilor cu gura, care au făcut atăta rău în toate țările odinioară așa zis comuniste. Supraviețuirea politrucilor și după căderea comunismului este mare suferință a societății românești, atât la Chișinău, cât și la București…
Mărturisesc, speram ca Basarabia să nu sufere de aceleași boli care fac ravagii la București, în toată România. Dezvăluirile generalului Costaș, cu privire la feluritele personalități și person-u-lități de la Chișinău, m-au întristat din acest punct de vedere. Dar zic și eu, consolator, ticălos ticălosul, dar e ticălos de-al nostru… Semănăm, că doar suntem același neam, și în privința înfățișării pe care o capătă printre noi, pe ambele maluri, lăcomia, trădarea, oportunismul, duplicitatea, impostura etc., etc.
Cititorul român, din lectura acestei cărți teribile, are și motive de satisfacție pentru isprava autorului, pentru multe din isprăvile moldovenilor noștri. Punct culminant: acțiunea comando-ului moldovean care l-a răpit – mai corect spus l-a arestat pe Igor Smirnov, ascuns la Kiev, într-o locație atent supravegheată și protejată de forțele KGB-ului. L-au săltat pe nemernic din chiar ograda stăpânilor săi și l-au dus la Chișinău, spre a fi deferit justiției pentru actele sale de trădare, de diversiune anti-statală, pentru crime propriu zise. Sper să am zile să trăiesc până când se va turna un film românesc cu acest subiect… Un film palpitant, cu un final nedemn: politrucii de la Chișinău, în cârdășie cu cei de la Moscova, au zădărnicit frumoasa și palpitanta acțiune în care s-au găsit de aceeași parte a baricadei cu generalul COSTAȘ militari autentici ruși sau ucrainieni, înzestrați cu cultul onoarei și al datoriei față de partea frumoasă a fiecărui popor. Au colaborat perfect împotriva clasei corupte a politicienilor, a politrucilor…
Nu lipsesc din relatările domnului general nici politicienii români, de care s-a lovit sau cu care a colaborat totuși… N-aveau cum să lipsească, așa cum nu lipsește din carte duhul românesc în a cărui gamă generalul, ca om al cetății și ca autor acum, trăiește și relatează evenimentele. O carte a unui mare român, pentru toți românii, de pretutinedeni, de pe ambele maluri ale Nistrului… Am citit-o într-o traducere de lucru, efectuată în vederea publicării sale și în limba română, cel mai târziu la anul, când vom comemora unul dintre cele mai triste evenimente din istoria neamului: raptul Basarabiei, din 1812… Adaug la această carte excepțională cele aflate în discuțiile „de taină” cu care m-a onorat domnul general de-o vreme încoace, de când ne cunoaștem. Și mă trezesc dinaintea unui gând care nu-mi dă pace de câteva zile: există oarecari, ca să nu le numesc mari similitudini între generalul Ion Costaș și generalul Carl Gustaf Mannerheim. Amândoi au făcut o strălucită carieră în armata statului care le cotropise patria, în armata rusă. Și amândoi, de îndată ce s-a produs separarea, despărțirea de cotropitor, nu au pregetat să se pună la dispoziția intereselor neamului lor, împotriva foștilor stăpâni. Las pentru istorici detaliile, iar eu ca amator de istorii trăite, dar și de ficțiuni istorice, mă întreb ce ne-a lipsit nouă, românilor, românilor din Basarabia îndeosebi, de nu au recunoscut în persoana generalului Ion Costaș pe omul care putea cel mai bine să „gestioneze” procesul de rupere definitivă din lanțurile și mrejele imperialismului rus, proces pe care îl presupunea declararea Moldovei ca stat de sine stătător, suveran și independent. Suveran și independent nu față de lumea largă, ci cu o adresare foarte exactă: față de Rusia, față de Moscova și de Kiev, direcția nefastă din care bate crivățul în istoria noastră…
Oare la Chișinău cunoștea cineva mai bine mecanismul de funcționare a puterii „țariste”, putere care emană în primul rând de la forța militară?! Era unul ca Snegur sau Voronin cel mai potrivit să ridice fruntea în fața aroganței imperialiste? Avea vâna necesară? Cerbicia voinicească de a înfrunta balaurul cu zeci de capete?!
După ce Moldova s-a fost născut, generalul Ion Costaș a primit cele mai grele și mai înalte funcții și răspunderi militare. S-a achitat impecabil de aceste însărcinări, așa cum nu a mai făcut-o nici unul dintre ceilalți demnitari ai noului stat. În mod normal, acestui militar de strălucită carieră, care a făcut așa de mult pentru reușita pe plan politic a afirmării Moldovei ca stat, adică domnului general Ion Costaș ar fi fost normal să i se atribuie în continuare răspunderi și mai mari!… Dar, ca la noi la nimenea! Adică, după ce a pus pe picioare o armată și un serviciu de interne competitive amândouă, funcționale, generalul Costaș a fost îndepărtat cu mare grabă din guvern și politic a fost marginalizat cât s-a putut mai mult. Politicienii de peste Prut l-au simțit ca pe un corp străin printre ei, politrucii de carieră, aparatcichii de odinoară, reciclați peste noapte, ca și frații lor de la București, în mari campioni ai democrației și ai pluralismului politic…
Noi, cei „din Țară”, avem o scuză: după 1990 am căutat cu toții o soluție militară la întrebarea cine să ne conducă, cine să ne fie președinte?! S-au rostit mai multe nume, din păcate nici măcar unul demn de luat în seamă. Ceea ce poate să însemne că nu lipseau militarii capabili să ia taurul de coarne, numai că erau necunoscuți publicului larg, electoratului, iar corpul ofițeresc în întregimea sa nu a fost capabil să „emane” din proprie inițiativă numele unui salvator de patrie!… Căci de așa ceva aveam nevoie!
În Moldova, în Basarabia, a existat însă un astfel de nume, un astfel de militar! Pus la încercare, a strălucit prin performanța civilă și militară, dacă pot spune așa! Astfel că ne punem întrebarea, adresată politicienilor și analiștilor politici de la Chișinău: Bine, fraților, cum de ați ratat această șansă pe care Istoria v-a oferit-o?! Cum de n-ați văzut în persoana generalului Ion Costaș și a camarazilor săi soluția alternativă la politicianismul rapace, obtuz și meschin, de care este infestată competiția politică?! Păi să fi avut noi, la București, pe unul ca generalul Costaș, ne mai încurcam noi zilele cu cei trei neica nimeni care s-au perindat pe la Cotroceni sau măcar prin Piața Victoriei ?!…
Oricum, este trist, este deprimant, mai ales după publicarea acestei cărți, să ne dăm seama că prin generalul Ion Costaș bunul Dumnezeu ne-a mai oferit o dată șansa așteptată și noi nu am fost vrednici să ne folosim și să ne bucurăm de ea…
…Cu ani în urmă, oarecum pe urmele unui text celebru semnat de Mircea Eliade, spuneam că ar trebui scrisă o Istorie a Nenorocului nostru. Avem cu ce s-o scriem! Material cu ghiotura, la tot pasul în istoria noastră. O pagină din această istorie o reprezintă și nenorocul nostru de a lăsa nefolosită, neexploatată, nepusă în valoare persoana generalului Ion Costaș! Antecedentele care îl fac să ne ducă cu gândul la traiectul urmat de Mannerheim, celebrul general finlandez, reprezintă un mare noroc, norocul nostru ca în Moldova să se nască și astfel de oameni! Dimensiunile acestui noroc sunt depășite numai de dimensiunile neputinței noastre de a ne pune îl slujba și sub comanda unor astfel de români! Dumnezeu îți dă, dar la Cotroceni tu decizi cine să te pună la treabă! Cine să pună Țara la cale, pe calea cea bună!
Ion Coja
Post scriptum
Zilele trecute am primit pe e mail de la un inimos corespondent o informație extrem de interesantă. Anume că în Israel nu poți accede la funcții politice de mare răspundere și demnitate decât dacă ești sau ai fost un militar cu grad înalt. În felul acesta armata ajunge să joace un rol decisiv în viața politică a statului Israel, statul cu cele mai teribile probleme de supraviețuire. Cu astfel de probleme, de supraviețuire, se confruntă în ultima vreme și România. Numai că la noi, șmecherii care tâlhăresc Țara au avut grijă să legifereze ruptura totală între armată și cei care decid soarta Țării. Am avut ani de zile un președinte care nu a făcut o zi de armată!… Avem așadar o legislație care interzice militarilor să facă politică, să aibă de spus un cuvînt decisiv în problemele Țării. Nu este cumva aberant?…
Cine intră în politică o face cu pretenția că îl doare de necazurile Țării, ale Neamului și că este capabil să se dedice până la sacrificiu salvării Cetății! …Cam acesta ar fi subînțelesul oricărei activități politice. Or, armata, serviciul militar ca profesie, este o veritabilă sită care cerne și, în mare, selectează valorile umane și din acest punct de vedere, al sincerității atașamentului la valorile și speranțele Neamului. Adică armata produce caractere umane mai mult decât alte profesii, iar caracterele sunt exact ce lipsește mai mult în viața politică de pretutindeni, nu numai de la noi! Dar cu osebire la noi mă interesează să constat cât de decăzută este așa zisa clasă politică! Am auzit o mulțime de derbedei, cu funcții politice importante, filosofând cu abjecție: politica și moralitatea sunt incompatibile!… Nu s-a născut încă militarul care să parafrazeze: armata și moralitatea sunt incompatibile!!! Dimpotrivă, armata a fost și trebuie să fie mai departe spațiul în care se cultivă programatic marile virtuți: onoarea, demnitatea, credința, abnegația, puterea de sacrificiu, dăruirea de sine.
Numai pentru faptul că militarii sunt supuși ciclic unui control medical sever, îndeosebi psihiatric, de care se feresc o mulțime de lideri politici, și tot ar trebui să ne uităm la militari ca la ultima speranță de a primeni și de a normaliza clasa noastră politică.
Cu alte cuvinte, cred că este timpul să revenim asupra legislației care limitează accesul militarilor la viața politică. Dimpotrivă, trebuie prin lege să încurajăm implicarea militarilor în rezolvarea problemelor politice! O dezbatere pe această temă se impune, precedată de o documentare serioasă asupra situației din alte țări. Inclusiv din țara noastră. Am în vedere perioada interbelică și întreaga noastră istorie! Dacă actuala legislație ar fi funcționat și în veacurile trecute, cele mai importante capitole ar lipsi din istoria neamului românesc…
Din păcate, situația este extrem de gravă și în Armata română, așa cum este a întregii țări. Intrarea noastră în NATO i-a determinat pe inconștienții care au decis-o să-și închipuie că nu mai avem nevoie de armată, de o armată națională, ci doar de câteva mii de mercenari, care, plătiți bine, ar putea să lupte nu numai pentru interesele altora – cum o fac în momentul de față, ci și pentru interesele românești. Încă se mai poate repara această confuzie de planuri, dacă nu cumva a fost vorba de un act de trădare a celor mai firești interese naționale! Caz în care pasul reparator nu mai poate fi făcut de actuala clasă politică, ci de una în care prezența gradelor militare militărește dobândite să fie remarcabilă și decisivă la nevoie.
Astfel că, în mod firesc, aceste rânduri dedicate generalului Ion Costaș, scrise cu speranța că Moldova nu se va lăsa singură văduvită în continuare de serviciile pe care numai unul ca Ion Costaș le poate aduce, se transformă într-o pledoarie pentru reconsiderarea rolului Armatei în viața Neamului, în viitorul românesc!
Sublocotenentul de infanterie Ion Coja nu a strălucit ca soldat, a fost chiar indisciplinat și recalcitrant. Inclusiv la convocările militare periodice, drept care nu a fost niciodată avansat în grad. Va ieși de pe scena acestei lumi cu gradul ofițeresc cel mai de jos. Dar în ciuda acestor aparențe, contactul meu cu haina militară mi-a insuflat un mare respect pentru cei care o poartă. Ca om politic ce am încercat să fiu, sper într-o Românie mai bună, mai puternică, mai prielnică creșterii Neamului românesc. Am încercat să fac câte ceva în această privință, cu rezultate neînsemnate însă. Mai trag nădejde că textele mele sunt cuiva de folos sau vor fi! Inclusiv cel de față. Pe care îl închei, cu o adresare directă la domnul general Costaș, la camarazii săi de arme de pe ambele maluri ale Prutului: cât ne mai lăsați să așteptăm până când vom auzi răsunând ordinul Comanda la mine!
Cu alte cuvinte, cât mai lăsați comanda Țării în mâna unor neisprăviți, a unor trădători de neam și țară?!
Adevarul despre linia Pascani-Iasi-Chisinau 23 august 1944,si tradarea regelui Mihai(mult aplaudat azi de holocaustologi si altii de pe la Antenele voiculesciene)
http://www.youtube.com/watch?v=ZUeF56E3oVw&feature=channel_video_title
acel general nu e decit un tip care stie sa se aranjeze, unul care stie sa serveasca.Nu a ajuns el generat in URSS pt marile lui calitati ci pt ca era dedicat trup si suflet URSS-ului si facea totul pt URSS.Asa ca nu imi povestiti mie de patriotism romanesc la el, marele patriot sovietic.Dv, domnule profesor, sinteti un mare bautor de apa rece cu care va imbatati.
Basarabia este o mare nadejde pentru romanii adevarati, cei care au nu numai minte, ci si suflet. Sunt deprimat sa vad ca nu este comentata ideea de bază a textului semnat de dl profesor: militarii trebuie sa aiba un cuvint mai greu in țara noastră. Insasi armata ca institutie trebuie intarita si sa i se dea responsabilitati sporite. Cred ca si in armata noastra sunt ofiteri de valoare, pe care societatea civila ar trebui sa-i cunoasca mai bine. Oprea nu este reprezentativ pentru corpul ofițeresc, desigur. Cunosc ofiteri de mare capacitate intelectuală, nu-i pot numi ca sa nu starnesc reactia stupida a superioruilor in grad si functie. O buna parte dintre ei au fost scosi la pensie tocmai pentru ca erau capabili.
Am in fata cele cinci comentarii aparute pana acum si toate au valoarea lor, sentimentala, politica, morala , istorica…Am lucrat direct cu basarabeni, romani si rusofoni.Cine a pus la cale legea acordarii cetateniei romane moldovenilor de peste Prut a urmarit, faptic vorbind, penetrarea Romaniei de catre cei rusofoni, multi din ei certati cu legea, gen Ciumac, Gorbunov etc.Nu-i condamn pe rusi ca isi servesc tara, ii condamn pe romanii care s-au pus in slujba lor, pentru bani, alte avantaje sau prostie.Rusia controleaza astazi Romania mult mai bine decat pe vremea lui Dej si Ceausescu, din pacate, asa ca degeaba se supara pseudo-jurnalistul Bogdan Chireac (mai degraba afacerist cu fonduri publice, de la STS sau de la politia locala…), Rusia ne considera in sfera sa de influenta, iar americanii respecta asta.
Dupa ce citesti scrisoarea maresalului Mannerheim adresata in august 1944 lui Hitler, intelegi de ce la Helsinki (am vazut-o in 2008…), exista statuia marelui conducator finlandez, iar noi nu avem unde sa punem o coroana cu tricolor pentru Maresalul Ion Antonescu, cel care a facut pentru minoritatea evreiasca mult mai mult decat orice alt conducator al vreunei tari din Axa…Era un bust langa biserica ctitorita, l-au luat, a ramas un soclu pe care o placa amintea de ctitor, a disparut si placa anul trecut, cand presedintele Israelului, cel care terminase de „cumparat” Romania, a venit la Bucuresti!
Intorcandu-ne la Moldova si la razboiul din 1992, armata romana sprijinea cum putea eforturile moldovenilor, dar seara , pe intuneric, combatantii fraternizau , se pare, la o vodca sau un vin …Personal consider ca Magureanu este unul din marii vinovati de evolutia defavorabila pentru Romania a Basarabiei, fostul presedinte Iliescu fiin dezinformat cu privire la situatia reala din teren.Oricum , Iliescu nu dorea unirea, caci se intreba „ce sa facem cu sase milioane de kaghebisti?”…In rest, ca si evreii, si rusii stiu foarte bine rolul armatei, respectul care trebuie datorat de societate celor care pun stavila cu pieptul lor dusmanilor dar si urmarilor unor dezastre naturale si nu numai.Javrele ordinare care ne conduc astazi si acolitii lor din mass media stiu foarte bine ca nu va exista impacare in sufletul ostenilor cinstiti pana cand nu vor da socoteala pentru ce au furat si au distrus in Romania.Sa luptam cu totii ca asta sa vina cat mai repede!
PS-Si Nicolae Iorga stia destule despre basarabeni, gen Stolojan,Emil Constantinescu etc…
1- Ma mir ca mai sunt unii naivi care inca mai cred ca ne conduc judeo-americanii. Si o trambiteaza si cu glas tare. De ce ? Ca sa ne pacaleasca, pentru ca ohrana tarista nu si-a luat ghearele de pe teritoriile rom^nilor inca din 1812, poate si mai de demult. Si nici nu si le va lua prea curand. Poate niciodata.
2- Nu cred ca Basarabia este modelul patriotismului rom^nesc. Rom^nii basarabeni s-au rusificat pana in panzele albe. Patriotismul lor rom^nesc este numai de parada. Sunt pierduti pentru vecie pentru neamul rom^nesc. Cei mai patrioti rom^ni sunt ardelenii. Parerea mea.
3- Armata ca si politicienii sunt reflexia neamului pe care il conduc. Nu cred ca armata este altceva decat este patura politicienilor. Mi-este deajuns sa vad comportarea politiei, alta institutie militarizata(zic ei demilitarizata) si prin extrapolare vom vedea cum este si armata.
4- Nu cred ca generalul Costas face exceptie de la natura altor generali din fostele teritorii comuniste : Basarabia sau Rom^nia.
5- Nu inseamna ca nu avem ce invata din recenzia asupra romanului Domnului General basarabean.
textul dvs ma uimeste prin naivitatea[voita as vrea sa cred]lui. evident ca rusia a avut un recul ATUNCI dar prin spioni si tradatori a castigat TIMP. oamenii aceia sunt f destepti,au studiat istoria si stiu ca dupa flux vine refluxul iar pana la urmatorul flux aveau de facut un lucru simplu: sa-i impiedice pe romani sa urce in trenul istoriei. Ne-au tinut de vb pe peron pana a plecat trenul din gara….. conducatorii nostri de dupa 1990 atat din romanistan,pardon,romania cat si din basarabia,au fost selectati si sprijiniti din umbra de fostul si probabil viitorul stapan.Aplecat rusul din basarabia si nu a plecat…….televiziuni si ziare in limba rusa care promoveaza adevarul rusesc. Am o colega de servici basarabeanca,a aparut la noi de vreo 15 ani si odata am avut o discutie cu ea in fata tuturor colegilor despre romania si rusia versus basarabia: am fost ingrozit de ce iesea din gura ei: ” adevarul ” rusesc,inghitit fara discernamant de acea moldoveanca. stiati ca rusii ne-au eliberat de turci? si ca noi ar trebui sa le fim recunoscatori pt asta? mintile marginite,care nu sesiseaza nuantele,pot intr-adevar crede ca asa este. braila era si azi raia daca nu veneau rusii…..blestemul istoriei noastre: un stapan ne elibera de alt stapan.Cand i-am adus reviste de istorie in care scria cum invatamantul romanesc in basarabia dupa 1812 s-a facut in limba rusa[ca de aia ne-au eliberat de cei care ne lasau sa ne invatam copii romaneste ca s ne invatam copii ruseste]nici nu a vrut sa citeasca. accentul ei era rusesc,limba mutilata,plina de neologisme in limba rusa. problema nu e ca oamenii acestia nu stiu,ei NU VOR SA STIE si asta e mareata realizare a NKVD-ului Basarabia nu mai este locuita de romani decat in mica proportie.Multi fug de acolo si vin la noi pt ca acolo nu e romania.Generalul Costas a fost sabotat de oamenii de bine,agentii moscovei.Trebuie sa fii tembel sa faci un razboi cu o tara fosta satelit cand punand in fruntea ei pe cine trebuie,cumparand presa,infometand populatia prin false crize economice rezolvi toate problemele. Noi nu stim sa ne organizam si nu avem cum sa ne aparam de aceste lovituri letale date din umbra.
Din pacate idealizati militarii de cariera. Virusul oportunismului, afacerismelor, etc. a patruns adanc si in randurile ofiterimii actuale. Mai mult, urcarea in grade, primirea de stele pe epoleti, se datoreaza in proportie covarsitoare factorului politic. Ganditi-va doar la Ministrul Apararii, cum de a ajuns la atatea stele, ce fapte glorioase de arme il recomanda si veti intelege.
Majoritatea instelatilor sunt putred de bogati… Desigur, averi cinstite, facute in umbra blazoanelor militare: cinste, onoare….
Atat personalitatea generalului Costas, cat si articolul d-lui profesor Ion Coja sunt demne de toata lauda. Din pacate, cu ceva nu sunt de acord. Poporul roman nu-si hotaraste destinul prin vot. Adevaratii aparatori ai poporului roman, care ar dori sa contribuie la conducerea tarii in interesul romanilor, nu au acces la varful clasei politice. Mecanisme ascunse, atent dirijate de catre fortele iudeo-americane care conduc Romania, fac imposibila ascensiunea unei aripi politice nationale, deocamdata, practic, necristalizata. Cat despre alegeri, ele sunt controlate de firma NET CONSULTING (apartine CIA) care deserveste serverul Biroului Electoral Central si de serviciile noastre secrete. Dar, nu uitati: o conditie a aderarii noastre la NATO (aderare dorita de stapanii nostri de afara) a fost aceea de a preda controlul asupra serviciilor secrete catre Washington. Poporul roman nu a fost niciodata intrebat daca doreste sau nu sa intre in NATO. Desigur ca au existat si asemenea doritori, care, ulterior, s-au imputinat, cu exceptia unor generali profitori din Armata. Daca poporul roman ar fi fost intrebat, nu se intampla nimic altceva, indiferent de vot. In noiembrie 2003, cand s-a votat modificarea Constitutiei, sub obladuirea PSD (cu Ion Iliescu, Adrian Nastase si Octav Cozmanca in rol de actori principali) s-a produs un fals grosolan, de dimensiunea celui din noiembrie 1946, prin care s-a adoptat o constitutie care prevedea dreptul strainilor de acapara pamanturile romanilor si care a decapitat Armata Romaniei, transformand-o intr-o ceata care nu poate umple nici macar un stadion de fotbal. Un alt argument ca popoarele mici voteaza degeaba este si acela ca in martie 1997, in Ungaria, a avut loc un referendum privitor la aderarea vecinilor nostri la NATO. Mai seriosi decat romanii, ungurii nu au falsificat referendumul si 65% dintre maghiari au spus NU aderarii. Dar marele licurici de la Casa Alba s-a incruntat si a spus: „mars in turma”, unguri nenorociti! Si Ungaria a intrat in NATO, in iulie, acelasi an. Deci, domnule profesor, cu toata stima, din pacate, romanii, prin votul lor, isi hotarasc soarta in foarte mica masura. Cu stima!
Domnule Coja va citesc cu placere articolele si ca mine sant multi. Cel putin mama, cand ma prinde la telefon din tara, imediat ma intreaba :ce a mai scris domnul Coja? Dupa aceea, incepe taifasul cu tata care are 94 de ani si a tras-o cu fostii de-i ajunge.Dar i-a inmormantat cam pe toti.Nu deageaba spune Domnul ,lasati razbunarea la mine.Multa sanatate, sa-l urmati pe tata.
O fosta colega a mea de scoala s-a nimerit sa fie nepoata Mitropolitului Antonie Plamadeala. Odata, in anii lungii si grelei lui suferinte, i-a facut o vizita. Era un moment greu, deprimant, cand aveai senzatia ca tara e gata sa se prabuseasca, asa cum, de altfel, sunt toate momentele din ’89 incoace. L-a intrebat la ce ne mai putem astepta cand nici o speranta nu se mai iveste de nicaieri. Tine minte, i-a spus inaltul ierarh, daca si ultima urma de patriotism ar disparea din Romania, nici atunci sa nu disperi. Exista o Romania tainica, Basarabia, unde patriotismul nu va seca niciodata. De acolo va veni salvarea.