Subject:: impresionant! Frații noștri din Ucraina….
.
O altă față a Ucrainei, pe care ne ”străduim” să n-o vedem
din cauza războiului! Români uitați de lume! Trist, dar grăitor!
 
 
Români care nu au auzit niciodată de România.
 
Vechi, uitaţi undeva departe, între graniţele a patru ţări străine, şi-au
păstrat limba ca printr-un miracol, trăind de secole absolut rupţi de lume,
fără bise­rică şi şcoală, după legile lor ancestrale. Ţi-e imposibil să
crezi ceea ce vezi cu adevărat.
Trecusem, de peste două sute de kilometri, de graniţa ucraineană, lăsasem
de mult în urmă ultimele sate româneşti din dreapta Tisei, dincolo de
munţi. Ne cufundam pieziş, tot mai spre miazănoapte, în Ucraina pro­fundă
şi parcă fără sfârşit, în partea ei cea mai apuseană, dinspre hotarele cu
Slo­vacia, Ungaria şi Polonia, pe drumuri proaste şi nesemnalizate,
păstrând mereu în minte vorbele lui Ioan Botoş, românul de dincolo de Tisa,
care a descoperit aceas­tă “insulă de vlahi”, în urmă cu cincisprezece ani,
şi care luptă neobosit, prin asociaţiile sale, pentru drepturile românilor
din Ucraina: O să vă fie greu, fără traducător de rusă.
Sau pe cele ale profeso­rului universitar dr. Ilie Gherheş, unul dintre
primii istorici care i-a cercetat, prin anul 2002: Este foarte periculos.
Aveţi grijă. Nici să nu rostiţi pe-acolo numele satului «Poroş­covo».
Nimeni dintre ucraineni n-o să vă ajute, n-o să vă îndrume. Ba dimpotrivă,
o să aveţi necazuri.
Khust, Muka­chevo, Perecin, un Ujgorod imens, cufundat cu totul în beznă.
Abia a doua zi cutezăm să pornim spre acel Poroshkovo, satul as­cuns între
culmile parcă îmblă­nite cu fagi ale Carpaţilor Păduroşi, despre care
aflasem că e o adevărată “capitală” a volohilor din Transcarpatia. La
drumul mare, în “ţenter”, nimeni nu-ţi poate spune dacă-n preajmă ar putea
fi… ro­mâni. Case mari, trufaşe, tăcute, în faţa cărora ucrai­nenii ridică
din umeri. Doar prin tele­fon suntem ghidaţi s-o luăm spre dreapta, pe-o
uliţă desfundată de pământ, şi apoi s-o fa­cem la stânga, pe-o alta şi mai
mică, undeva către codri. Acolo, la sfâr­şitul caselor de piatră, într-o
curbă a drumeagului noroios, ne aşteaptă un anume Vasile Lacatuş, pitit în
umbra unor salcâmi, temător parcă să facă orice pas spre noi, în “partea
ucrai­neană” a aşezării. E îmbrăcat sărăcăcios, într-o hăinuţă de pie­le
roasă şi-un pan­ta­lon de costum peticit. Se vede că “s-a îm­părăţit”
(îmbrăcat frumos) special, cu ocazia vizitei noastre, că e emoţionat tare
la vederea unei maşini cu număr de România. Coborâm şi ne îndrep­tăm spre
el, stânjeniţi, încercând un “Bună ziua!” în româneşte. Imediat, omuleţul
ne răspunde, cu urmă­toarele cu­vinte: “Sănătoooşi! Să fiţi să­nătoooşi!
Bună ziua şi binele aţi venit! Ne îmbucurăm că aţi vinit, fraţi!…”. Ne face
semne gră­bite s-o luăm după el, pe uliţă, care după colţ se lăr­geşte
brusc, pornind spre un noian nesfâr­şit de case scun­de şi pricăjite, din
chir­pici sau cărămidă netencuită, învălmăşite una-ntr-alta, de parcă s-ar
fi for­tificat, cândva, înaintea unei primejdii. “E! Iată, tabără nostră
dragă, unde noi rumânii trăim!…”. Rămânem încremeniţi în mijlocul străzii.
Înaintea noastră, o vânzoleală ca de Ev Mediu. De-a lungul acestui drum,
plin de oameni, se întinde o să­răcie teribilă, amestecată c-o bucurie
exuberantă, ce efec­tiv îţi copleşesc simţurile. Trec cai, căruţe, latră
câini slăbănogi, se zbenguie copii, nefiresc de mulţi copii mici, desculţi
şi năuciţi de sărăcie – zeci, sute – venind spre noi, ca înspre o minune.
2.000 de “ru­mâni” trăiesc înaintea ochilor noştri! Am trecut de “graniţa
ucraineană” a satului Poroşcovo, dincolo de care totul se schimbă. Păşim ca
spre o altă lume. O lume încă necunoscută a românilor.
“Eştem volohi de la început, am păzit limba nostră”.
“Tabără”, da. Aşa e numit azi locul acesta, căci, într-adevăr, ca-ntr-un
lagăr şi-au dus traiul dintotdea­una volohii. Margi­nali­zaţi şi
discriminaţi de ucraineni, uitaţi acolo în neştiinţă, doar fiindcă erau
“altfel”, fiind­că s-au încăpăţânat să vorbească această limbă ciudată, pe
care n-o pricepea nimeni, despre care nici ei înşişi n-au ştiut secole
întregi de unde provine. Vin toţi spre noi ca să ne atingă, să ne privească
de-aproape, de parcă am fi de-adevăratelea nişte sfinţi mult aşteptaţi,
abia coborâţi pe pământ. Îşi dau coate unul altuia, îşi şoptesc complice
veşti despre noi. “Sănătooşi!… Sănătooşi!…”, ne răspund aidoma, când îi
salutăm. “Işi, tot rumâni! Tuturinde (peste tot) îi tot zonă de rumâni!”,
ne zice acelaşi Vasile Lacatuş, omul ce avea să ne devină călăuză în cele
două zile cât aveam să stăm doar între aceşti stranii “fraţi” ai noştri. E
un fel de “lider” al lor, ştie pe toată lumea, chiar şi pe volohii
celorlalte sate din împrejurimi. Şi suntem uluiţi mereu, de cât de bine ne
înţelegem cu aceşti oameni. “E!, grăim rumâneşte, na cum să nuuu?!… Am
păzit limba nostră. Eştem volohi de la început, de la moşii şi didu
(bunicii) noşti! Numa işi al fo’, n-am plecat arindinea (în altă parte)…”.
Așa zic toţi. Suntem după două zile de călătorie, la peste 1.000 de
kilometri depărtare de Bu­cureşti. Până în urmă cu câţiva ani, niciunul
dintre rumânii de aici nu auzise vreodată de Bucureşti, de România, nici
măcar de ro­mânii ucraineni de pe malul Tisei sau de la Cernăuţi.
“Rumân ieşte? Frate ieşte!”
Baba Maria are 82 de ani şi e cea mai bătrână din toată comunitatea de
volohi din Ucraina. Calcă apăsat, dinspre celălalt capăt al satului,
împingându-se într-un toiag cu care desparte în două marea de copi­lime
care îi iese în cale. Oamenii o preţuiesc, o respectă. E de pe vremea lui
Ciuba, Gusti, Bondi, Bîtca, Tiriţa, vechii volohi ce au legat, cândva,
aşezarea… Strigă la femeile tinere de peste drum să-i aducă un scaun, să
stăm la soare oleacă. “Ru­mân ieşte? Frate ieşte!”, zâmbeşte ştirb baba
Maria, apoi ne pupă şi ne trage la pieptul ei. “No şăzî şî tu, şăzi oleacă!
Sufletu’ (inima) mă doare, mijlocu’ mă doare, urechile rău mă junghe. Şăzî,
frate…”.
– Baba Maria, ce sunt volohii? Cum aţi ajuns voi aici?
– Volohii rumâni îs. Işi s-o pomenit. Mulţi o vint “de pă Cehuri” (Cehia),
eram volohi de-acolo. Şasă ai (ani) aveam când o vint tata cu mine de pă
Cehi. Mama d’işi era, din Po­roşcovo, el o vint după ea. Eu în Praha m-am
născut, tîrgu hăl mare. Ai auzit, ai fost?
– E (da)! Grăia cu mama rumâneşte. Tata troşi (coveţi) făşea, linguri. Ştii
ce-s linguri, troci? No, frate.Troaca, troaca. (se bucură că ştim cuvintele
rostite de ea).
– Când ai venit aici, în Poroşcovo, cu părinţii, lumea vorbea şi atunci tot
ca dumneata?
– No? No? Păi cum? Vorbea rumâneşte. D-işi, din Poroşcovo mi-am luvat şi eu
a meu vom (om, soţ). Treişizeci de ani îs de când “s-o culcat” (a murit).
Şi-am avut cu el unşprizeci cupii. Canaloş Vasile îi zicea. Şi io îs
Canaloş Maria Iosefina. No, aşe! Să trăiţi încă o dată cât io, fraţii mei,
Dumniezo să v-aldu­iască!
Un miracol al supraviețuirii.
Mariţa arată întocmai ca o gospodină de-a noastră, îmbrobodită, c-un sfeter
pe spate, cam mult îmbătrâ­nită, după cele 13 naşteri şi multele necazuri,
trăite, la fel ca toate femeile volohe. Dar e atât de veselă, de
exuberantă, înconjurată de nepoţii ei blonzi şi pis­truiaţi, încât, stând
doar puţin între aceşti oameni, îţi dai seama că toate greutăţile pot, pur
şi simplu, să nu mai existe. Aşa s-a fixat o lege a pământului – îmi
ex­plică Vasile Lacatuş – ca femeile să “rodească” mulţi prunci. Sub
blestem, să nu îi lepede nicicând. Nu se ştie de când sau de ce, căci până
nu demult, oamenii ăş­tia nu au avut, efectiv, nicio religie care să le-o
interzică. Şi nici acum foarte mulţi nu au. “Aşa s-o vrut moşii noşti, ca
să nu pierim”, zice. Un in­stinct ca de trib, al păstrării seminţiei, ca să
statorniceas­că pe loc cât mai mulţi ur­maşi, lăsând cu jurământ ca toţi –
absolut toţi! – să-şi înveţe copiii în casă limba română şi să nu se
amestece cu alte neamuri. N-au avut altă soluţie, în acest pinten de
Ucraină, înfipt între trei ţări străine. Ca să nu dispară. Ca să se ştie de
ei.
Astăzi, din cei peste 2.000 de volohi din Poroş­covo, 1.200 sunt copii. O
me­die de opt-zece copii la o casă – satul cu cea mai mare natalitate din
Ucraina, o ade­vărată “ciudăţenie” a ma­pa­mondului. Dintre toţi
locui­torii, cel mult 100 sunt “gra­motni” (ştiu să scrie şi să ci­tească).
Multe case n-au nici apă curentă, fântâni, lumină electrică – autorităţile
ucrai­nene “au avut grijă” să înles­nească asta. N-au auzit de com­putere,
telefoane mobile, mulţi dintre copii nici n-au văzut vreodată o ciocolată.
O altă lege, lăsată “de la moşi” – cununiile să nu se desfacă. Foarte rar
vreun voloh a divorţat sau s-a recăsătorit vreodată. Dacă o familie are mai
puţin de patru copii, înseamnă că ori n-au apucat să îi facă, ori unul
dintre soţi a murit. Un vechi cod moral stăpâneşte relaţiile dintre ei,
înăuntrul tuturor satelor volohe. Să nu se înşele în interiorul
comunităţii. Să se ajute necondiţionat. Să se ţină aproa­­pe. S-au
descoperit până acum 11 sate româneşti în împrejurimile Poroşcovului (care
e cel mai mare şi însemnat). Unele destul de departe, la aproape 100 de
kilometri. Toate având, însă, aceeaşi limbă, aceleaşi obiceiuri şi legi ale
lor. Un adevărat “miracol” al supravieţuirii unei co­munităţi şi a unei
limbi, după cum s-au pronunţat toţi specialiştii cu care am vorbit. Abia
ştiind astea, când îi priveşti pe aceşti oameni sărmani, ce vin spre tineIată, decipe uliţa cea mare, te înfiori: de-adevăratelea, fiecare din­tre ei este “un
erou”. Un supravieţui­tor. Fiindcă “au păzit” atâta vreme limba asta, care
nu le-a adus altceva decât necazuri…!”
 
Iată, dar, cum sunt trataţi volohi- români în Ucraina, ţară care se vrea în UE! 
Ce să mai spun de „relaţiile de prietenie” dintre România şi Ucraina, pe care Guvernul nostru le întreţine … „în sens unic” ! România trebuie să se opună cel mai mult intrării Ucrainei în UE, tocmai din cauza neacordării niciunui fel de drepturi populaţiei etnice minoritare româneşti! Dar cine să facă asta: Johannis şi toată „clica” lui pedelist- guvernamentală? Vai, nouă!
Din cele 200 de şcoli româneşti din Ucraina au mai rămas doar… 8!!!
Cu vehement protest civic,
M.Caba