Români care nu au auzit niciodată de România.
Vechi, uitaţi undeva departe, între graniţele a patru ţări străine, şi-au
păstrat limba ca printr-un miracol, trăind de secole absolut rupţi de lume,
fără biserică şi şcoală, după legile lor ancestrale. Ţi-e imposibil să
crezi ceea ce vezi cu adevărat.
Trecusem, de peste două sute de kilometri, de graniţa ucraineană, lăsasem
de mult în urmă ultimele sate româneşti din dreapta Tisei, dincolo de
munţi. Ne cufundam pieziş, tot mai spre miazănoapte, în Ucraina profundă
şi parcă fără sfârşit, în partea ei cea mai apuseană, dinspre hotarele cu
Slovacia, Ungaria şi Polonia, pe drumuri proaste şi nesemnalizate,
păstrând mereu în minte vorbele lui Ioan Botoş, românul de dincolo de Tisa,
care a descoperit această “insulă de vlahi”, în urmă cu cincisprezece ani,
şi care luptă neobosit, prin asociaţiile sale, pentru drepturile românilor
din Ucraina: O să vă fie greu, fără traducător de rusă.
Sau pe cele ale profesorului universitar dr. Ilie Gherheş, unul dintre
primii istorici care i-a cercetat, prin anul 2002: Este foarte periculos.
Aveţi grijă. Nici să nu rostiţi pe-acolo numele satului «Poroşcovo».
Nimeni dintre ucraineni n-o să vă ajute, n-o să vă îndrume. Ba dimpotrivă,
Khust, Mukachevo, Perecin, un Ujgorod imens, cufundat cu totul în beznă.
Abia a doua zi cutezăm să pornim spre acel Poroshkovo, satul ascuns între
culmile parcă îmblănite cu fagi ale Carpaţilor Păduroşi, despre care
aflasem că e o adevărată “capitală” a volohilor din Transcarpatia. La
drumul mare, în “ţenter”, nimeni nu-ţi poate spune dacă-n preajmă ar putea
fi… români. Case mari, trufaşe, tăcute, în faţa cărora ucrainenii ridică
din umeri. Doar prin telefon suntem ghidaţi s-o luăm spre dreapta, pe-o
uliţă desfundată de pământ, şi apoi s-o facem la stânga, pe-o alta şi mai
mică, undeva către codri. Acolo, la sfârşitul caselor de piatră, într-o
curbă a drumeagului noroios, ne aşteaptă un anume Vasile Lacatuş, pitit în
umbra unor salcâmi, temător parcă să facă orice pas spre noi, în “partea
ucraineană” a aşezării. E îmbrăcat sărăcăcios, într-o hăinuţă de piele
roasă şi-un pantalon de costum peticit. Se vede că “s-a împărăţit”
(îmbrăcat frumos) special, cu ocazia vizitei noastre, că e emoţionat tare
la vederea unei maşini cu număr de România. Coborâm şi ne îndreptăm spre
el, stânjeniţi, încercând un “Bună ziua!” în româneşte. Imediat, omuleţul
ne răspunde, cu următoarele cuvinte: “Sănătoooşi! Să fiţi sănătoooşi!
Bună ziua şi binele aţi venit! Ne îmbucurăm că aţi vinit, fraţi!…”. Ne face
semne grăbite s-o luăm după el, pe uliţă, care după colţ se lărgeşte
brusc, pornind spre un noian nesfârşit de case scunde şi pricăjite, din
chirpici sau cărămidă netencuită, învălmăşite una-ntr-alta, de parcă s-ar
fi fortificat, cândva, înaintea unei primejdii. “E! Iată, tabără nostră
dragă, unde noi rumânii trăim!…”. Rămânem încremeniţi în mijlocul străzii.
Înaintea noastră, o vânzoleală ca de Ev Mediu. De-a lungul acestui drum,
plin de oameni, se întinde o sărăcie teribilă, amestecată c-o bucurie
exuberantă, ce efectiv îţi copleşesc simţurile. Trec cai, căruţe, latră
câini slăbănogi, se zbenguie copii, nefiresc de mulţi copii mici, desculţi
şi năuciţi de sărăcie – zeci, sute – venind spre noi, ca înspre o minune.
2.000 de “rumâni” trăiesc înaintea ochilor noştri! Am trecut de “graniţa
ucraineană” a satului Poroşcovo, dincolo de care totul se schimbă. Păşim ca
spre o altă lume. O lume încă necunoscută a românilor.
“Eştem volohi de la început, am păzit limba nostră”.
“Tabără”, da. Aşa e numit azi locul acesta, căci, într-adevăr, ca-ntr-un
lagăr şi-au dus traiul dintotdeauna volohii. Marginalizaţi şi
discriminaţi de ucraineni, uitaţi acolo în neştiinţă, doar fiindcă erau
“altfel”, fiindcă s-au încăpăţânat să vorbească această limbă ciudată, pe
care n-o pricepea nimeni, despre care nici ei înşişi n-au ştiut secole
întregi de unde provine. Vin toţi spre noi ca să ne atingă, să ne privească
de-aproape, de parcă am fi de-adevăratelea nişte sfinţi mult aşteptaţi,
abia coborâţi pe pământ. Îşi dau coate unul altuia, îşi şoptesc complice
veşti despre noi. “Sănătooşi!… Sănătooşi!…”, ne răspund aidoma, când îi
salutăm. “Işi, tot rumâni! Tuturinde (peste tot) îi tot zonă de rumâni!”,
ne zice acelaşi Vasile Lacatuş, omul ce avea să ne devină călăuză în cele
două zile cât aveam să stăm doar între aceşti stranii “fraţi” ai noştri. E
un fel de “lider” al lor, ştie pe toată lumea, chiar şi pe volohii
celorlalte sate din împrejurimi. Şi suntem uluiţi mereu, de cât de bine ne
înţelegem cu aceşti oameni. “E!, grăim rumâneşte, na cum să nuuu?!… Am
păzit limba nostră. Eştem volohi de la început, de la moşii şi didu
(bunicii) noşti! Numa işi al fo’, n-am plecat arindinea (în altă parte)…”.
Așa zic toţi. Suntem după două zile de călătorie, la peste 1.000 de
kilometri depărtare de Bucureşti. Până în urmă cu câţiva ani, niciunul
dintre rumânii de aici nu auzise vreodată de Bucureşti, de România, nici
măcar de românii ucraineni de pe malul Tisei sau de la Cernăuţi.
“Rumân ieşte? Frate ieşte!”
Baba Maria are 82 de ani şi e cea mai bătrână din toată comunitatea de
volohi din Ucraina. Calcă apăsat, dinspre celălalt capăt al satului,
împingându-se într-un toiag cu care desparte în două marea de copilime
care îi iese în cale. Oamenii o preţuiesc, o respectă. E de pe vremea lui
Ciuba, Gusti, Bondi, Bîtca, Tiriţa, vechii volohi ce au legat, cândva,
aşezarea… Strigă la femeile tinere de peste drum să-i aducă un scaun, să
stăm la soare oleacă. “Rumân ieşte? Frate ieşte!”, zâmbeşte ştirb baba
Maria, apoi ne pupă şi ne trage la pieptul ei. “No şăzî şî tu, şăzi oleacă!
Sufletu’ (inima) mă doare, mijlocu’ mă doare, urechile rău mă junghe. Şăzî,
– Baba Maria, ce sunt volohii? Cum aţi ajuns voi aici?
– Volohii rumâni îs. Işi s-o pomenit. Mulţi o vint “de pă Cehuri” (Cehia),
eram volohi de-acolo. Şasă ai (ani) aveam când o vint tata cu mine de pă
Cehi. Mama d’işi era, din Poroşcovo, el o vint după ea. Eu în Praha m-am
născut, tîrgu hăl mare. Ai auzit, ai fost?
– E (da)! Grăia cu mama rumâneşte. Tata troşi (coveţi) făşea, linguri. Ştii
ce-s linguri, troci? No, frate.Troaca, troaca. (se bucură că ştim cuvintele
– Când ai venit aici, în Poroşcovo, cu părinţii, lumea vorbea şi atunci tot
– No? No? Păi cum? Vorbea rumâneşte. D-işi, din Poroşcovo mi-am luvat şi eu
a meu vom (om, soţ). Treişizeci de ani îs de când “s-o culcat” (a murit).
Şi-am avut cu el unşprizeci cupii. Canaloş Vasile îi zicea. Şi io îs
Canaloş Maria Iosefina. No, aşe! Să trăiţi încă o dată cât io, fraţii mei,
Dumniezo să v-alduiască!
Un miracol al supraviețuirii.
Mariţa arată întocmai ca o gospodină de-a noastră, îmbrobodită, c-un sfeter
pe spate, cam mult îmbătrânită, după cele 13 naşteri şi multele necazuri,
trăite, la fel ca toate femeile volohe. Dar e atât de veselă, de
exuberantă, înconjurată de nepoţii ei blonzi şi pistruiaţi, încât, stând
doar puţin între aceşti oameni, îţi dai seama că toate greutăţile pot, pur
şi simplu, să nu mai existe. Aşa s-a fixat o lege a pământului – îmi
explică Vasile Lacatuş – ca femeile să “rodească” mulţi prunci. Sub
blestem, să nu îi lepede nicicând. Nu se ştie de când sau de ce, căci până
nu demult, oamenii ăştia nu au avut, efectiv, nicio religie care să le-o
interzică. Şi nici acum foarte mulţi nu au. “Aşa s-o vrut moşii noşti, ca
să nu pierim”, zice. Un instinct ca de trib, al păstrării seminţiei, ca să
statornicească pe loc cât mai mulţi urmaşi, lăsând cu jurământ ca toţi –
absolut toţi! – să-şi înveţe copiii în casă limba română şi să nu se
amestece cu alte neamuri. N-au avut altă soluţie, în acest pinten de
Ucraină, înfipt între trei ţări străine. Ca să nu dispară. Ca să se ştie de
Astăzi, din cei peste 2.000 de volohi din Poroşcovo, 1.200 sunt copii. O
medie de opt-zece copii la o casă – satul cu cea mai mare natalitate din
Ucraina, o adevărată “ciudăţenie” a mapamondului. Dintre toţi
locuitorii, cel mult 100 sunt “gramotni” (ştiu să scrie şi să citească).
Multe case n-au nici apă curentă, fântâni, lumină electrică – autorităţile
ucrainene “au avut grijă” să înlesnească asta. N-au auzit de computere,
telefoane mobile, mulţi dintre copii nici n-au văzut vreodată o ciocolată.
O altă lege, lăsată “de la moşi” – cununiile să nu se desfacă. Foarte rar
vreun voloh a divorţat sau s-a recăsătorit vreodată. Dacă o familie are mai
puţin de patru copii, înseamnă că ori n-au apucat să îi facă, ori unul
dintre soţi a murit. Un vechi cod moral stăpâneşte relaţiile dintre ei,
înăuntrul tuturor satelor volohe. Să nu se înşele în interiorul
comunităţii. Să se ajute necondiţionat. Să se ţină aproape. S-au
descoperit până acum 11 sate româneşti în împrejurimile Poroşcovului (care
e cel mai mare şi însemnat). Unele destul de departe, la aproape 100 de
kilometri. Toate având, însă, aceeaşi limbă, aceleaşi obiceiuri şi legi ale
lor. Un adevărat “miracol” al supravieţuirii unei comunităţi şi a unei
limbi, după cum s-au pronunţat toţi specialiştii cu care am vorbit. Abia
ştiind astea, când îi priveşti pe aceşti oameni sărmani, ce vin spre tine
pe uliţa cea mare, te înfiori: de-adevăratelea, fiecare dintre ei este “un
erou”. Un supravieţuitor. Fiindcă “au păzit” atâta vreme limba asta, care
nu le-a adus altceva decât necazuri…!”
Cu greu poti sa-ti stapinesti emotiile citind aceste rinduri.
Iti este imposibil sa nu blestemi jigodiile criminale de la Bucuresti care se fac pres la picioarele unui saltimbac dement si criminal, asupritorul acestor romani adevarati, fratii nostrii de acelasi singe.
Incerc sa-mi imaginez ce minuni ar face, pentru acesti romani din Ukraina, sumele uriase pe care guvernantii de la Bucuresti le daruiesc criminalilor ukrainieni. Sint bani care servesc la inrautatirea situatiei romanilor din teritoriile romanesti samavolnic rapite de Ukraina