|
FRANȚA, EUROPA: PUNEȚI-VĂ CENTURILE DE SIGURANȚĂ! Imaginile flăcărilor care au cuprins primăria din Limoges, Franța, și ale prăbușirii turlei acesteia fac înconjurul lumii. Episoade precum acesta nu pot fi decât condamnate, la fel ca actele de jaf care au însoțit manifestațiile din numeroase regiuni ale Franței. Totuși, dacă ne-am limita la acest nivel de reflecție, nu am face decât să ne dedăm unui exercițiu clasic de conservatorism mic-burghez, care are rațiunile sale, dar care este și tragic de miop. A ține predici morale despre mașinile incendiate și vitrinele sparte, fără a merge mai departe, este pur și simplu un semn că încă nu am înțeles gravitatea circumstanțelor în care ne aflăm. Ceea ce vedem în Franța, dar de-acum și, sub forme diferite, în numeroase țări europene — Spania, Portugalia, Albania, Belgia și, începând de ieri, Italia — este orice altceva decât un eveniment irațional. Există, într-adevăr, evenimente istorice care sunt iraționale doar la scară locală, dar a căror raționalitate devine evidentă de îndată ce privim lucrurile de la o înălțime suficientă. Rațional nu înseamnă lipsit de durere și nici lipsit de nedreptăți. Ceea ce se întâmplă urmează o logică colectivă implacabilă, chiar dacă cei care participă la aceste evenimente înțeleg adesea prea puțin din ea sau nu o înțeleg deloc. Pariul acestor categorii tehnocratice legate de lumea financiară a fost să reușească să adoarmă conștiințele cu ajutorul opiului contemporan al popoarelor, reprezentat de mass-media — divertismentul și informația transformată în spectacol — și să-i îmblânzească pe cei recalcitranți prin măsuri restrictive: câte o lovitură de baston ici, câte o închidere de conturi colo, câte o mică lege electorală într-un loc, câte o anulare a alegerilor în altul și așa mai departe. Postulatul general, tacit și necontestat al conducătorilor europeni este că nu poți sta de vorbă cu plebea: tot ce poți face este să alternezi morcovul cu bățul. Discursul public a devenit o comedie interminabilă, căreia îi pasă din ce în ce mai puțin să păstreze măcar aparența credibilității. În esență, clasele conducătoare s-au obișnuit de mult să trateze populația ca pe un animal idiot, cu care orice argumentație rațională este exclusă și care trebuie tratat, pe de o parte, prin lingușeli selective și privilegii acordate în mod țintit, iar pe de altă parte, prin reducerea sa la neputință. Și nu mai funcționează atunci când prea mulți oameni pierd prea multe lucruri pentru a-și mai putea permite să rămână în amorțeală. Astăzi, de exemplu, faptul că nu îți permiți să folosești o mașină sau să ai acces la internet înseamnă, pentru majoritatea populației, să fii rupt de lume, de muncă, de viața socială, de însăși viața. Iar faptul că, odinioară, mașinile și telefoanele mobile erau bunuri de lux nu schimbă cu nimic lucrurile: acestea reprezintă acum noul prag al „participării la viața colectivă”, linia de demarcație dintre a trăi și a nu trăi. Populațiile întreținute ca niște animale de povară, cărora li se distribuie din când în când pâine și circ, slujbe de doi bani și palavre televizate, nu sunt și nu vor fi, în ziua în care acest mecanism se blochează, receptive la argumente despre respectarea spațiului public, a proprietății, a monumentelor și așa mai departe. Cei care incendiază mașini, clădiri istorice și magazine sunt indivizi lipsiți de repere culturale și morale. Însă adevărații vinovați, cei care ar trebui trași la răspundere, sunt acele categorii conducătoare care au cultivat și au dorit această lipsă de repere, crezând că ea le va fi de folos. Astăzi, oala sub presiune este pe punctul de a exploda. Chiar dacă acest val s-ar retrage, nu ar fi decât începutul, deoarece clasele conducătoare europene nu sunt capabile, nici material, nici cultural, să schimbe direcția. Așadar, puneți-vă centurile de siguranță, pentru că ne îndreptăm cu viteză direct spre zid. http://euro-synergies.hautetfort.com/archive/2026/10/18/france-europe-attachez-vos-ceintures.html |
|---|
DE CE ARDE FRANȚA
De David Skrbina – https://www.unz.com/article/why-france-is-burning
Nu este deloc o noutate să observăm că multe dintre națiunile europene se confruntă cu dificultăți în acest moment. Inflația, șomajul, crizele bugetare și costurile ridicate ale energiei își pun amprenta. Multe guverne se confruntă, de asemenea, cu o criză de credibilitate, deoarece iau măsuri extreme și antidemocratice pentru a respinge „extrema dreaptă” – și, procedând astfel, se paralizează, atât prin diviziuni interne, cât și printr-o conducere slabă.
Mai MULT, națiunile europene au luat colectiv niște decizii dezastruoase de politică externă; au mizat complet pe sprijinul și apărarea Ucrainei, nu au făcut nimic pentru a se opune crimelor israeliene împotriva umanității în Palestina și nu au făcut nimic pentru a se opune războiului ilegal și lipsit de etică din partea SUA și Israel împotriva Iranului; pierd pe toate cele trei fronturi, simultan.
Dintre toate națiunile aflate în criză în acest moment, niciuna nu se află într-o situație mai proastă decât Franța. Revoltele la nivel național sunt în știri în fiecare zi, iar guvernul, până acum, s-a dovedit complet incapabil de a oferi un răspuns adecvat. Acoperirea și analiza știrilor sunt abominabile; Nimeni nu a oferit mai mult decât cea mai banală evaluare a situației („săli de clasă aglomerate”, „programe sociale subfinanțate”, „cost ridicat al vieții” etc.).
O abordare evidentă pentru a înțelege de ce Franța se află într-o situație atât de proastă este analiza demografiei sociale subiacente. Chiar și cea mai scurtă investigație în acest sens este edificatoare.
Aș lansa ipoteza că stabilitatea socială sau tulburările unei națiuni occidentale sunt o funcție a prezenței factorilor demografici non-occidentali – sau, în termeni simpli, o funcție a numărului de persoane de origine etnică non-occidentală.
Națiunile cu cei mai puțini non-occidentali se vor bucura de cea mai mare stabilitate și armonie, iar cele cu mulți vor suferi cea mai mare nemulțumire și tulburări. Sau cel puțin așa susțin eu.
Cel puțin în ultimul secol, trei grupuri demografice non-occidentale au fost istoric în centrul dezordinii sociale din Europa: evreii, negrii și musulmanii.
Astfel, ca o evaluare rapidă, de prim ordin, a situației, se poate evalua pur și simplu numărul fiecăreia dintre aceste trei etnii în națiunile europene și apoi se pot căuta corelații cu tulburările sociale.
Dacă facem o evaluare chiar și superficială a acestor trei etnii, constatăm că trei națiuni au cele mai mari populații: Germania, Regatul Unit și Franța. (Exclud din această analiză micronațiunile europene precum Monaco și Andorra și exclud Rusia, Ucraina și Turcia, care, după anumite măsuri, sunt „europene”.) Pe de o parte, acest lucru nu este surprinzător, deoarece acestea sunt cele mai mari trei națiuni ca populație totală și, prin urmare, ar fi de așteptat ca acestea să aibă un număr mare din toate grupurile minoritare.
Totuși, un număr mare de persoane are un efect de masă, mai ales atunci când sunt situate în cadrul unei singure națiuni. Acesta este un concept bine stabilit, care poartă diverse denumiri, inclusiv „teoria masei critice”, „teoria aglomerării” și se regăsește în mai multe aspecte ale filosofiei sociale.
Drept urmare, Ungaria, de exemplu, are mai mulți evrei ca procent decât Germania, dar evreii maghiari nu posedă capitalul social sau energia colectivă pe care o au grupul mai mare de evrei germani. Și Suedia are un procent mai mare de musulmani (8%) decât Germania sau Regatul Unit, dar numărul lor mic produce un efect general mai mic.
Estimările mele pentru fiecare etnie sunt următoarele; Acolo unde am găsit un interval dat, am folosit cifrele mai mari, presupunând că numerele „oficiale” sunt aproape sigur subestimate:
Evrei:
Germania 170.000
Regatul Unit 310.000
Franța 600.000
Negri:
Germania 1.000.000
Regatul Unit 3.000.000
Franța 5.500.000
Musulmani:
Regatul Unit 4.100.000
Germania 5.600.000
Franța 6.600.000
Faptul imediat evident este că Franța, într-o măsură de departe, are în mod clar cele mai multe dintre toate aceste trei etnii problematice – de fapt, cele mai multe dintre toate națiunile europene. Din nou, acest lucru nu este evident, mai ales având în vedere că Franța are cea mai mică populație dintre cele trei națiuni citate aici.
Aceste cifre sunt prezentate mai jos, mai întâi pentru negri și musulmani, apoi pentru evrei:
Conform tezei mele conform căreia aceste grupuri etnice au fost în mod tradițional cele mai problematice din Europa, ar trebui să ne așteptăm, având în vedere aceste cifre, ca Franța să sufere de cele mai mari discordii și cele mai mari tulburări sociale – și, într-adevăr, acesta pare a fi cazul acum.
Aceasta nu este o evoluție nouă; problemele se prepară acolo de peste un secol. Colonizarea intensivă atât a Africii de Nord, cât și a celei subsahariene a început pentru Franța în anii 1830 și a continuat până în secolul al XX-lea; coloniile sunt cunoscute, din punct de vedere istoric, ca fiind factorul motor inițial al imigrației non-occidentale.
Cât despre evrei, aceștia au început să inunde țară din jurul anului 1700, numărul acestora ajungând la aproape 100.000 până la sfârșitul anilor 1800; în această perioadă critici precum Eduard Drumont au putut scrie opera sa de referință, Franța evreiască (1886), argumentând pentru o corupție la scară largă a societății franceze deja la acea dată.
Drumont susținea, de fapt, că evreii dețineau puțin peste jumătate din toată averea Franței, în ciuda faptului că reprezentau o minoritate de 0,2% – o situație uimitoare.
În orice caz, aceste condiții și-au pus evident amprenta. Conform analizei mele, Franța se află astăzi într-o stare aproape terminală. A avea cât mai mult din oricare dintre aceste trei minorități este deja destul de rău, dar ca o singură națiune să aibă cât mai mult din toate cele trei este catastrofal pe termen lung. Conform tezei mele, Franța nu are nicio speranță de stabilitate socială; declinul continuu este inevitabil până când nu își va reduce radical numărul tuturor celor trei grupuri.
În condițiile actuale, cu alegeri prezidențiale care vor avea loc peste șase luni, se pare că Marine Le Pen este probabil să devină președinte. Dacă aș fi consilierul ei, aș sugera o cale radicală de acțiune: elaborarea unui plan pentru a reduce toate cele trei grupuri cu 90% în termen de patru ani. Acest lucru ar duce cu siguranță la o renaștere miraculoasă a Franței, iar Le Pen însăși ar fi aclamată ca o adevărată eroină națională – un Charles Martel și o Ioana d’Arc laolaltă.
Să vedem cum se descurcă pe acest front.
În cele din urmă, observ fără comentarii că SUA are populații mari formate din toate cele trei minorități nefericite: 6 milioane de musulmani, 7 milioane de evrei și 53 de milioane de negri. Îl las pe cititor să compare aceste cifre cu Franța și să evalueze perspectivele de viitor ale Americii.
*
David Skrbina, doctor în filosofie, este un fost profesor de filosofie de la Universitatea din Michigan, Dearborn. Este autorul sau editorul a o duzină de cărți, inclusiv The Jesus Hoax (ediția a 2-a, 2024), The Metaphysics of Technology (Routledge, 2015) și Panpsychism in the West (MIT Press, 2017).
EXPULZAREA EVREILOR ÎN YEMEN ÎN SECOLUL AL XVII-LEA
De José Niño – https://www.theoccidentalobserver.net/2026/10/23/seventeenth-century-yemens-expulsion-of-the-jews
În septembrie 2026, Ansar Allah a cucerit câmpia de coastă Tihama din Yemen, a capturat portul istoric Al-Makha de la Marea Roșie și a ocupat insula Mayyun din strâmtoarea Bab al-Mandab – punctul îngust prin care trece aproximativ 10% din comerțul mondial între Marea Roșie și Golful Aden.
Ecourile acestei geografii sunt adânc înrădăcinate în istoria yemenită. Tradiția zaydi a Yemenului – o ramură a islamului șiit care își are autoritatea printr-o linie de imami, sau lideri-cărturari, descendenți din familia Profetului și obligați să conducă atât cu învățătură religioasă, cât și cu abilități marțiale – a produs imamul qasimid care a alungat complet forțele otomane din Yemen până în 1636.
Fiul fondatorului, imamul al-Mu’ayyad Muhammad, a finalizat această expulzare. Succesorul său, imamul al-Mutawakkil Ismail, care a domnit între 1644 și 1676, a împins apoi imamatul la cea mai mare extindere teritorială pe care a deținut-o vreodată în peninsula arabă. Această realizare a lăsat dinastia precaută în privința unei reveniri otomane.
Scânteia imediată a venit odată cu veștile din lumea otomană. Sabbatai Zevi, misticul născut în Smirna, proclamat Mesia de Nathan din Gaza, a câștigat adepți mult dincolo de orașul său natal în 1665 – mișcarea sa ajungând la Amsterdam, Londra și orașe din Africa de Nord. Oficialii otomani l-au închis când a ajuns la Constantinopol în 1666. În septembrie același an, amenințat cu tortura de sultanul Mehmed al IV-lea, s-a convertit de la iudaism la islam în Adrianopol.
În Yemen, însă, speranța sabateeană a luat o formă politică periculoasă. Sulayman Jamal, un cabalist din Sana’a care credea că este destinat personal să aducă viziunea mesianică pe pământ, a condus un grup la guvernatorul musulman în prima zi de Paște din 1666 și a cerut ca controlul orașului să-i fie transferat.
Curtea rabinică din Sana’a i s-a opus pe tot parcursul. Imamul zaydi din Yemen, al-Mutawakkil Ismail – același conducător a cărui domnie a văzut imamatul atingând cea mai mare extindere teritorială – a ordonat decapitarea lui Jamal în piața orașului. Dar a tratat episodul ca fiind mai mult decât actul unui zelot izolat.
Bazându-se pe hotărârile academice atât ale juriștilor religioși zaydi, cât și ale celor shafi’i, al-Mutawakkil Ismail a concluzionat că agitația a constituit o încălcare a dhimmei, aranjamentul de protecție care oferea evreilor securitate și viață comunitară sub stăpânirea musulmană în schimbul acceptării supremației politice musulmane. Această hotărâre a pus în mișcare în cele din urmă Exilul de la Mawza din 1679, în care întreaga populație evreiască din Yemen a fost expulzată în orașul de coastă arid Mawza, lângă Mocha.
Mașinăria expulzării a evoluat în etape. Pe 29 septembrie 1677, conform surselor arabe, imamul al-Mahdi Ahmad – care îi succedase lui al-Mutawakkil Ismail la moartea acestuia în anul precedent – a ordonat guvernatorului nou numit al orașului Sana’a să-i alunge pe evrei și să le demoleze sinagogile.
Între 1677 și 1679, autoritățile au distrus lăcașurile de cult, au interzis rugăciunile publice și au profanat sulurile Torei. Shalom Shabazi, rabinul și poetul din secolul al XVII-lea pe care tradiția yemenită îl venerează ca fiind cea mai mare voce evreiască pe care a produs-o vreodată țara, a fost el însuși exilat și a păstrat devastarea în scrierile sale, unde a indicat sulurile profanate, sinagogile ruinate, cărturarii umiliți și o expulzare care s-a extins de la Sa’dah în nord până la districtul Shara’b în sud.
La începutul verii anului 1679, evreii s-au confruntat cu un ultimatum final: să se convertească sau să moară. Comunitatea a refuzat și a ținut posturi publice. Șefii triburilor sabeene, care serviseră mult timp drept patroni pentru artizanii și meșterii evrei, au adresat petiții imamului în numele lor, argumentând că clienții lor fuseseră supuși loiali. Al-Mahdi Ahmad a comutat pedeapsa cu moartea în exil.
Sursele nu sunt de acord cu privire la locul în care exilații trebuiau să meargă inițial: edictul imamului din august 1679 numea Zeila – un port peste Marea Roșie, pe coasta africană. O altă relatare musulmană descrie destinația intenționată ca fiind imperiul Mughal din India. Triburile au adresat din nou petiții pe măsură ce coloanele de exilați se deplasau spre sud, iar regele i-a redirecționat în cele din urmă pe toți către Mawza.
Pe 10 august 1679, ordinul Sana’a a intrat în vigoare. Shabazi a consemnat momentul în poemul său Wasalna Hatif al-Alhan – „Ne-au ajuns vești” – numind a doua zi a lunii Rajab ziua în care al-Mahdi a decretat plecarea comunității. Familiilor din al-Sa’ilah, cartierul evreiesc din interiorul zidurilor Sana’a, li s-a spus să-și vândă casele, câmpurile și viile; Toate proprietățile pe care nu le puteau vinde treceau automat în trezoreria publică.
Exilații au mers spre sud prin Dhamar, Yarim, Ibb și Taizz, alăturându-li-se pe parcurs familii evreiești din satele înconjurătoare. Comunitatea a trimis 15 scrisori imamului de la al-Ghiras, cerând iertare și permisiunea de a rămâne în așezările lor. Niciunul nu a primit răspuns.
După aproximativ 11 zile de mers pe jos, coloanele au ajuns la Mawza. Au campat pe teren arid dincolo de oraș, unde condițiile – apă precară, foamete, boli și expunere neîncetată – au dus la
un bilanț devastator pentru exilații evrei. Shabazi, care a ieșit alături de comunitatea sa, a descris locul ca fiind „o țară a fiarelor monstruoase și a tot felul de lei”. Cercetătorii estimează că între o cincime și două treimi dintre exilați nu au supraviețuit, relatările variind brusc în ceea ce privește numărul exact de morți.
După aproximativ un an de la începutul exilului, politica a început să se relaxeze, deși nu din milă, ci din necesitate economică. Guvernatorii și comunitățile musulmane din Yemen ajunseseră să depindă de meșterii evrei pentru bunuri și servicii pe care nimeni altcineva nu le furniza, cum ar fi argintarii, fierarii, olarii, țesătorii, tâmplarii, tencuitorii, negustorii și curierii. Imamul le-a permis supraviețuitorilor să se întoarcă, dar întoarcerea nu însemna restaurarea statutului socio-economic.
Evreilor care se întorceau li s-a interzis să intre în fostele lor case din interiorul zidurilor orașului Sana’a și li s-a cerut să construiască noi locuințe în afara orașului, pe un teren pe care sursele arabe îl numesc „câmpul hienei”. Acea așezare a devenit Qa al-Yahud, adică Cartierul Evreiesc, nume pe care îl poartă în arhiva istorică. Celebra Sinagogă a Înțelepților din interiorul orașului vechi a fost transformată într-o moschee și redenumită Masjid al-Jala, adică Moscheea Expulzării.
Exilul de la Mawza nu a reușit să elimine iudaismul yemenit, dar l-a slăbit definitiv. Multe sute s-au convertit la islam în loc să se confrunte cu persecuții continue. Supraviețuitorii au fost împrăștiați în districtele Yemenului și supuși unor reguli discriminatorii mai stricte decât înainte.
Rabinul Shelomo ben Saadia al-Manzeli, care fusese președinte al curții rabinice din Sana’a înainte de exil, a revenit în acest rol și a lucrat la reconstruirea instituțiilor comunale. Un membru al familiei Halevi a fost numit să guverneze afacerile comunității evreiești în 1680, ca parte a aceluiași efort de stabilizare.
Shabazi a scris o kinah – o lamentație evreiască formală – pentru a fi recitată în ziua a noua a lunii Av, ziua anuală de post și doliu care marchează distrugerea Templului din Ierusalim și alte catastrofe din istoria evreiască. În tradiția evreiască yemenită, acea poezie a purtat amintirea lui Mawza alături de durerile mai vechi ale exilului, menținând vie expulzarea din 1679 ca o rană comunală, mai degrabă decât ca un eveniment istoric uitat.
Comunitatea s-a reconstruit lent. Savanții și rabinii au lucrat pentru a restaura instituțiile pe care exilul le zdruncinase. Dar procesul a fost lung, iar presiunile asupra evreilor yemeniți nu au dispărut niciodată complet. Până în secolul al XX-lea, un alt tip de exod era în curs de desfășurare. După ce Israelul și-a declarat independența în 1948, violența antievreiască a cuprins părți din Yemen și Aden, iar comunitatea rămasă s-a confruntat cu o criză care, în cele din urmă, a golit țara.
Comitetul American Evreiesc Comun de Distribuție a organizat și finanțat Operațiunea Covorul Magic – numită oficial Operațiunea Pe Aripi de Vultur, care a transportat prin aer aproape 49.000 de evrei yemeniți în Israel din decembrie 1948 până în septembrie 1950, folosind avioane Alaska Airlines în peste 380 de zboruri. Rapoartele de astăzi plasează doar o mână de evrei rămași oriunde în Yemen.
De la decretele cu mâna de fier ale imamilor qasimizi până la postura fermă a lui Ansar Allah astăzi, Yemenul reprezintă o mărturie singulară a unei națiuni care refuză să fie subjugată de influența evreiască. Această sfidare istorică a hegemoniei evreiești nu este o relicvă a trecutului, ci o componentă vie, care respiră, a spiritului yemenit.
Pentru neevreii din întreaga lume, care sunt acum martori la erodarea propriilor societăți din mâna evreimii mondiale, istoria Yemenului servește atât ca manual, cât și ca model: o reamintire clară a faptului că atunci când un popor își prioritizează propria suveranitate și credință, posedă puterea de a-și revendica destinul din ghearele subversiunii evreiești.
*
José Niño este un scriitor independent cu sediul în Charlotte, Carolina de Nord. Îl puteți contacta prin Facebook și Twitter. Abonați-vă la newsletter-ul său „Substack” vizitând „José Niño Unfiltered” pe Substack.com.
propagandistule serpuitor ca o Anaconda!