(…………………………)

Nu m-aş fi gândit să dau de Vasia la Viena! Dar nu reuşesc să stau şi eu câteva clipe măcar la fel de ţeapăn, nămeţii mă împing din toate părţile, sunt nevoit să circul şi eu, dar ochii nu mi-i pot desprinde de pe Vasia. Ce-i cu Vasia aici? i-am întrebat pe găzdoaiele care mă plimbau, amabile, prin Viena, să văd tot ce e de văzut. Iată-l deci şi pe Vasia! Viena fără Vasia, bineînţeles, nu se poate concepe! E obiectiv turistic!

– Ce să fie?! Monumentul ostaşului sovietic eliberator!… Aveţi şi voi unul la Bucureşti, în piaţa Victoriei!

– Niet! Niet! Nu mai este în piaţa Victoriei! Noi l-am mutat! Sâc!

– Serios?! De ce?

– Cum de ce? Voi n-aţi vrea să-l mutaţi de aici şi să nu vă mai împungă privirea cu baioneta de la stindardul roşu atotbiruitor?!… Ia uite-o ce ascuţită e! Ca să nu mai zic de seceră!

– Nu pricep nimic, domnule!

– Era prea în centru, prea la vedere. La vedeală! Exact ca aici, la Viena. Zi de zi trecea pe lângă Vasia nen’tu Nicu şi n-a mai suportat să-l vadă! Unii spun că-i miroseau şi picioarele!… Chiar aşa, sus cum era, strica totuşi mirosul teilor din jur!… Aşa că l-a mutat, rotarea cadrelor, şi l-a transferat mai în provincie, la loc de odihnă şi de mai multă verdeaţă. Abia
se mai vede de copacii din jur!…

De unde mi-a venit răspunsul ăsta?!

Nu m-au crezut. Să fie sănătoşi! Cine are în lume curajul să se atingă de-un monument al soldatului sovietic?!

– Ceauşescu! insist eu.

– Hai că mă enervezi cu Ceauşescu al tău! Cred că tremură şi pantalonii pe el numai când aude de Moscova!… De Gorbaciov!

Nu mai insist. Degeaba. Insistă ei.

– Acum câţiva ani au scris unii nişte chestii antisovietice pe monument! Noaptea!… Câteva zvastici, prostii!

– Pfiu, ce emoţii a doua zi pe toată Austria, să nu se supere cumva Moscova şi să trimită Armata Roşie să păzească monumentul!

– Ce de proteste, ce de promisiuni că nu se va mai repeta! Mi se făcuse o scârbă!…

– Austria că-i Austria, şi tremurau toţi, de la cancelar până la cel mai prăpădit pensionar, nu cumva să se fi supărat ursul sovietic!

– Şi tu ne torni gogoşi cu Ceauşescu!

– Ce gogoşi?

– Că a mutat Ceaușescu monumentul ostaşului sovietic a toate eliberator! Aşa, de capul lui!

– L-a mutat şi a mai şi scurtat soclul cu câţiva metri! Aproape că te poţi pişa pe el! Pe soldat! Unii zic chiar că l-au văzut pe Ceauşescu făcând-o. Incognito!

– Mă înnebuneşti cu…

– Unde să-l fi mutat?!

Le explic. Nu le vine să creadă. Domne, românii ăştia de la Viena şi din tot Vestul sălbatic îs fericiţi numai dacă-l înjuri pe Ceauşescu. Uite că nu-l înjur! Vă place?

– De ce nu-l înjuri pe Ceauşescu?

– N-are nici un haz să-l înjuri pe Ceauşescu la Viena!

– Şi ce, la Bucureşti are cineva voie să-l înjure?

– N-are nimeni voie să-l înjure!

– Vezi?!

– Da-l înjură toţi!

– De ce? C-a mutat statuia soldatului sovietic?… Te contrazici! Nu l-ar mai înjura nimeni dacă ar muta statuia! Dimpotrivă! O-ho!

Încerc din nou să tac. Am vrut doar să-i contrazic, aproape mecanic, aşa, de-al dracului, dar descopăr că am avut, fără să ştiu, mare dreptate! La ăştia au urlat ziarele, televiziunea, pe şapte mii de canale, radioul, zeci de interviuri, toate ţuguindu-şi buzele îngrijorate şi dezaprobatoare, numai pentru că vreo doi-trei puşti zănateci au mâzgălit suprafaţa sacrosanctă a monumentului sovietic!…

Aşa cum probabil mai mâzgăliseră ei zeci şi sute de pereţi, de garduri!…

Iar ambasadorul sovietic a bătut cu pumnul în masă şi le-a pus în vedere că dacă nu sunt capabili să asigure integritatea monumentului, atunci se va ocupa armata, glorioasa armată sovietică, de paza şi buna funcţionare a acestuia!…

A îngheţat tot Osterraihul şi şi-a luat angajamentul solemn că nici o boare de vânt nu se va mai atinge de muscal!… Bietul Vasia! Chiar seamănă, zău!…

Pe când prost prostu’ nostru, da-i al nostru, fără să se scrie nimic în ziare, nici tu radio, nici tu televiziune, interviuri, declaraţii, fără să se atingă de marmura soclului nici măcar cu un găinaţ de porumbel al păcii, după ce l-a spălat şi l-a lustruit bine, ne-am pomenit că mută monumentul, fără nicio zarvă, fără tevatură, extrem de eficient!

Cum a făcut, domne? încerc eu, la întoarcere, să aflu cum de i-a păcălit pe rusnaci, sub nasul lor, la doi paşi de ambasadă, a demontat monumentul, l-a scos din Piaţa Victoriei, a cui victorie, dacă monumentul este al unei armate străine?! Piaţa Victoriei altora, nu a noastră! Eu, Leano, nu mai suport să-l văd zi de zi în faţa ochilor!…

Noi suportam! Numai el n-a suportat şi, fără să i-o ceară nimeni dintre noi…

– Care „noi”?

– Noi, nemulţumiţii, disidenţii, anticomuniştii! Noi ăştia care îi înjurăm toată ziua pe ruşi şi pe comunişti, căci ruşii ne-au adus pe cap comuniştii, deci şi pe Ceauşescu, dar numai el, nenorocitul, avea insomnii şi încrunta din sprîncene – îi şedea mult mai rău când zâmbea, dar nu zâmbea când vedea iar obelixul în vârful căruia se ridicase cât mai sus ostaşul sovietic, să nu simţim aroma celebrelor sale obiele muscăleşti, de mujic nespălat de cinci războaie!

Pe noi nu ne mai deranja. Ne obişnuisem cu el! Aveam şi vederi color din Bucureşti, cu Alioşa se căleşte, Alioşa nu răceşte, şi le mai şi trimeteam prin străinătate, să vadă şi alţii, toată lumea, ce mândreţe de soldat sovietic atotbiruitor ne-a crescut în piaţa Victoriei!

Şi tocmai el, omul ruşilor, să-i pună gând rău!

Ce umilit m-am simţit că nici măcar nu-mi mai trecuse prin cap că mă deranjează mujicul. Într-atât ne obişnuisem cu el!…

Noi, dar el, nea Puiu, nebunul, aşa bâlbâit şi agramat, n-a avut odihnă până nu l-a luat de chică pe mujic, azvârlindu-l într-un colţ de parc unde, aproape în mod natural, se strîng gunoaiele maldăr. Ne-a cam dat câteva clase înainte, repetentul!

– I-a păcălit pe ruşi spunând că taman acolo, sub statuie, va fi staţia de metrou!… Că e musai să-l demonteze şi să-l refacă undeva în loc sigur, unde să nu fie afectat de planurile de urbanizare a Capitalei!

– Domne, nu cumva nebunul tocmai de aia s-a apucat să facă metrou în Bucureşti, ca să aibă motiv să mute monumentul de-acolo, că prea stătea înfipt în inima Bucureştiului!

– Exact în inima oraşului, ca şi aici, la Viena! V-ar trebui şi vouă un Ceauşescu sau măcar un sfert de Ceauşescu ca să scăpaţi de ruşi! Dar de unde să se nască un Ceauşescu în ţara asta de hotelieri?… Vă apucă anul 3000 cu soldatul sovietic biruitor în inima Vienei!…

– S-a făcut metrou în Bucureşti?!… Îmi închipui cum arată! Chiar! Cum arată?

– Uite aşa! zic eu, închipuind cu mâna prin aer câteva contururi, sătul de atâta prostie.

– N-ai fost prea politicos, mi-a reproşat la întoarcere, acasă, Simina.

– M-am săturat, domne, de imbecilii ăştia care s-ar bucura numai dacă ar afla că ne-am dus dracului de rîpă toată ţara! N-ai văzut, le pare rău că s-a făcut metrou la Bucureşti!

Am priceput până la urmă de ce erau aşa de ahtiaţi, românaşii noştri, să afle veştile cele mai nasoale din ţară.

– Te rog, până plec, să nu mă mai scoţi niciodată în oraş. Mă simt teribil de bine aici, la voi! N-am chef să mai văd pe nimeni! M-am lămurit ce e cu ei! Le pare rău că au plecat din ţară, dar nu vor să recunoască. Nici măcar faţă de ei înşişi! Vor însă cu tot dinadinsul să-şi dovedească, să-şi demonstreze că n-au calculat greşit pasul făcut peste graniţă. Le da peste cap tot confortul lor sufletesc dacă le mai spui şi de bine despre ceea ce se întâmplă în ţară, în absenţa lor! După plecarea lor! Mor de ciudă că nu ne-a luat încă dracu’! Asta aşteaptă să afle!

– Ai exagerat şi tu cu Ceauşescu al tău! Parcă ai fi Păunescu!

– Nu-i al meu! E al lor! Le-am spus-o şi celor din ţară, că au rămas destui imbecili şi în România: bă, ce vă faceţi când n-o mai fi Ceauşescu?! Pe cine o să mai daţi vina?! Că acum e nemaipomenit de uşor să fii un terchea-berchea! De vină-i Ceauşescu! Şi pentru lipsa voastră de talent, şi pentru lenea din voi, pentru tot, pentru toată mizeria din mintea şi din sufletul lor de vină-i Ceauşescu!…

Nenorociţii ăştia or să mă aducă în stare să-mi placă! Nu? Când vezi înjurându-l atâţia amărîţi, mai întâi că nu-ţi mai vine să-l înjuri, iar mai apoi rişti să-ţi devină simpatic!…

Zău, mă întorc din străinătate cu un minus de antipatie, din câtă antipatie, cu carul, aveam la plecarea din ţară pentru animalul!… Auzi ce să păţesc eu din pricina acestor neisprăviţi: încep să-i iau apărarea, că prea îl înjură prosteşte! Voi aici îl înjuraţi fără nici o socoteală, exact la fel de prosteşte cum îl laudă alţi imbecili în ţară. Sunteţi de aceeaşi teapă! Ai, domne, motive berechet să-l înjuri! Nimeni nu zice nu! Dar înjură-l ca lumea, cu o socoteală! La fel, le-am spus şi la Bucureşti unor derbedei: de ce nu-l lauzi, domne, pentru ceea ce merită să fie lăudat? De ce îl glorificaţi aiurea în tramvai, fără nici o legătură cu meritele lui reale, căci are şi aşa ceva, fiara! Şi le-am spus-o, chestia cu monumentul ostaşului sovietic eliberator. S-au uitat unul la altul mirându-se ca proştii.

– Chiar! L-au mutat, domne!

– Zău?… N-am băgat de seamă!

– N-ai băgat de seamă pentru că nu te deranjează monumentul sovietic în inima Bucureştiului. Nu te deranja minciuna şi insulta din piaţa Victoriei! Şi mai faci pe anticomunistul! Naţionaliştii lui peşte!

– Prea a trecut…

– Da, tu ai fi vrut să scrie pe prima pagină a „Scânteii” ca să pricepi importanţa evenimentului!

– Exact! N-a scris nicăieri, nici că s-a mutat monumentul şi nici de ce. Măcar motivul oficial, aşa, pentru istorie!

– Pentru istorie, nu s-a întâmplat nimic cu monumentul ostaşului sovietic din Piaţa Victoriei! Avem atestarea sa, prin zeci de mii de vederi, trimise în toată lumea, mai ales de turiştii sovietici care nu iertau unul să-şi facă o poză în faţa monumentului Armatei Roşii atotbiruitoare! Dar n-avem nicăieri menţiunea că în anul cutare, ziua şi ora de Ceauşescu hotărîtă, ostaşul sovietic a luat un şut în cur şi s-a trezit aterizând într-o groapă de gunoi! Unde stă şi azi, fără să crâcnească!

– Mă duc şi eu să-l văd! Mă duc cu copiii!

– Nu te cred!…

– Al dracului să fiu dacă n-o fac!

– Mai bine fă-o de al dracului ce eşti! Sau măcar încearcă să fii! Ia-ţi copiii, du-i acolo în fundătura unde s-a mutat monumentul ostaşului sovietic eliberator şi atotbiruitor, explică-le copiilor ce şi cum, iar la sfârşit pune-i să recite câteva poezii despre Ceauşescu, alea pe care le au în manual şi tu te dai mare că nu-i laşi să le înveţe pe dinafară! Doar, deh! Sunt copii deştepţi, ai unui tată şi mai deştept, doctor în istorie, în de-aia citită, scrisă de alţii, că din istoria păţită, pe care el însuşi o trăieşte, domnul doctor în ştiinţe, istorice, și nu pricepe nimic! Nu vede nimic!…

– Ba, văd, bă! Văd că tu nu vezi!

– Ce?

– Cât o să-l coste pe Ceauşescu!… Nu i-o iartă ruşii!… O să-l coste, cumplit ce-o să-l coste!

– Atâta vezi?

– Atâta! Nu-i destul?

– Uiţi că istoria o face poporul, noi!

– Adică?

– Pe noi, vere, o să ne coste! Pe noi! De Ceauşescu mă doare în cot! Noi o să tragem ponoasele!

– Păi, atunci, ar fi fost mai bine să-l lase la locul lui pe Vasia?…

Bravo, domnilor!… Asta ați înțeles?… Vă credeam români, dar sunteţi mai austrieci decât bieţii de ei! Ce bine ați ajuns să semănaţi!

(………………………………)