.
Nasc oameni și la Ardeal!…
Extrase despre Iancu din cronica lui Antonio Bonfini,umanist italian (1434-1503):
„Acesta s-a născut din tată român (Valacho patre) și mamă
greacă; prin destoinicie și virtute a făcut cinste neamului său mai
presus de așteptarea tuturor. Se spune că nici părinții lui nu erau de
neam obscur. Căci tatăl său – precum se zice – se bucura de vază foarte
mare la neamul românilor, care stăpânesc acum locurile geților și ale
dacilor și cu drept cuvânt SE CRED rămășițele colonilor romani, după cum
dovedește asemănarea limbii lor. De bună seamă, el și-a sporit
autoritatea nu numai prin înțelepciune și printr-o îndelungată experiență, ci prin bogățiile și succesele sale, fiind deprins în necontenite războaie, prin silințele sale militare nu și-a câștigat bogăție mai multă decât faimă.”
Mare atenţie la sintagma „SE CRED”!
Supliment (bonus):
„Căci românii se trag din romani,ceea ce mărturiseşte până în vremea de acum limba lor,care deşi se află în mijlocul unor neamuri barbare atâţ de felurite,nu a putut fi răpusă.(…)Deși năvăliri barbare de tot felul s-au revărsat asupra provinciei Dacia și asupra poporului roman și asupra regiunii geților împreună cu Panonia, totuși s-a văzut că n-au putut fi răpuse coloniile și legiunile romane care se dezvoltaseră de curând.
Înecate sub valul de barbari, ele totuși mai exală limba romană, și ca să nu o părăsească nicidecum, se împotrivesc cu atâta îndârjire, încât îi vezi că luptă nu atât pentru păstrarea neatinsă a vieții cât a limbii. Căci cine nu s-ar minuna – dacă ar sta să socotească desele puhoaie ale sarmaților și goților, și de asemenea ale hunilor, vandalilor și gepizilor și incursiunile germanilor și longobarzilor – că s-au mai păstrat încă până acum la daci și geți (inter Dacos & Getas) rămășițele limbii romane (Romanae linguae vestigia)?”
Din istoria neamului romanesc.
……………………………………………………………………………………………………….
> aici nu e o
> mână de barbari, care să trebuiască a fi ridicaţi de o
> dinastie energică şi inteligentă la rangul naţiunilor
> civilizate, ci un vechi şi nobil popor, care-şi are
> locul, deşi pe nedrept necunoscut, în istoria lumii”.
>
>
> Nicolae
> Iorga
> STIUTE SI NE
> STIUTE.
>
> Va recomand sa va faceti putin timp
> si sa descoperiti un adevar, care noua celor de virsta
> noastra ne-a fost ascuns, iar conducatorii
> de azi ar trebui sa mediteze.
>
> SUVERANUL
>
> Principele Ferdinand
> a ajuns pe Tronul României în urma unui concurs de
> împrejurări.
> Prima a fost aceea că domnitorul Carol I nu a avut
> copii (singura fetiţă a murit la 4 ani). Ca urmare, s-a
> aplicat articolul 83 din Constituţia României care
> prevedea: „În lipsă de coborâtori în linie
> bărbătească a Măriei Sale Carol I de
> Hohenzollern-Sigmaringen, succesiunea Tronului se va cuveni
> celui mai în vârstă dintre fraţii săi sau
> coborâtorilor acestora”.
> A
> doua, s-a datorat faptului că principele Leopold, căruia
> i s-a făcut oferta, în calitate de frate mai mare al lui
> Carol I, nu a acceptat să devină principe
> moştenitor al Coroanei României.
>
> A treia, a constat în faptul că Wilhelm,
> nepotul cel mai în vârstă al lui Carol I, a
> notificat că nu primeşte propunerea de a deveni
> moştenitor al Tronului României.
> Ca
> urmare, s-a apelat la principele Ferdinand, cel de-al
> doilea fiu al principelui Leopold, care a fost de acord să
> primească această demnitate.
>
> La 1 decembrie 1880, Adunarea Deputaţilor a votat
> legea prin care principele Ferdinand de Hohenzollern
> devenea moştenitorul Coroanei României.
> Tânărul principe (născut la
> 12/24 august 1865) şi-a continuat studiile liceale,
> militare şi universitare în Germania, după care, în
> aprilie 1889, s-a stabilit în România. A urmat lecţii de
> limba română, de istoria şi de geografia României,
> avându-l între profesori pe N. Iorga. Acesta avea să
> precizeze: „Am ţinut să învederez ce nu i se spusese
> lui Carol I: că aici nu e o mână de barbari, care să
> trebuiască a fi ridicaţi de o dinastie energică şi
> inteligentă la rangul naţiunilor civilizate, ci un vechi
> şi nobil popor, care-şi are locul, deşi pe nedrept
> necunoscut, în istoria lumii.”
>
> Pasionat de literatură, muzică, teatru, principele
> Ferdinand participa la seratele oferite de regina
> Elisabeta, prilej cu care a întâlnit-o pe Elencuţa
> (Elena) Văcărescu, de care s-a îndrăgostit. Cei doi s-au
> logodit, dar guvernul condus de Lascar Catargiu s-a opus
> căsătoriei.
> Drama
> sentimentală a fost depăşită după ce Ferdinand a
> cunoscut-o pe Maria de Edinburg, nepoata reginei Victoria a
> Marii Britanii. A fost cucerit de frumuseţea acestei tinere
> (avea doar 17 ani), de dezinvoltura cu care se comporta în
> societate. În memorii, regina Maria avea să scrie:
>
> „Tânărul prinţ era de o
> sfială chinuitoare şi râdea, mai mult ca de obicei,
> pentru a o ascunde. Lucru ciudat, tocmai această
> timiditate mă atrăgea […] Cum a găsit el curajul să-mi
> facă propunerea de căsătorie e şi azi pentru mine un
> prilej de uimire, dar mi-a făcut-o şi eu o primii”.
> Căsătoria a avut loc la 29
> decembrie 1892/10 ianuarie 1893.
>
> Peste mai puţin de un an, în octombrie 1893, Maria
> a născut un băiat, care a primit numele de Carol. Astfel
> s-a asigurat succesiunea la tron, spre marea
> bucurie a regelui Carol I. Cei doi au mai avut
> cinci copii: Elisabeta, Marioara,
> Nicolae,
> Ileana şi Mircea.
> Regele Carol
> I nu l-a implicat pe moştenitorul tronului în problemele
> politice ale României, stabilindu-i numai unele datorii pe
> linie militară şi de reprezentare.
>
> Ferdinand a fost la un pas de a-şi pierde calitatea
> de moştenitor al tronului la 25 septembrie/8
> octombrie 1914, când Carol I – grav afectat de
> faptul că la Consiliul de Coroană din 21 iulie/3 august
> 1914 nu s-a acceptat propunerea sa ca România să intre
> în război alături de Germania şi Austro-Ungaria
> – a cerut secretarului său, Basset, să redacteze
> „cuvântarea pentru abdicare”, prin care își anunţa
> decizia de a încredinţa puterea unei Locotenenţe Regale,
> ceea ce semnifica retragerea dinastiei de Hohenzollern de
> pe Tronul României. Dar, peste două zile, la 27
> septembrie/10 octombrie 1914, Carol I a încetat din
> viaţă, astfel nu a putut duce la îndeplinire această
> decizie.
> Un rege necunoscut
> După ce timp de 34 ani a
> îndeplinit funcţia de principe moştenitor, la 28
> septembrie/11 octombrie 1914, Ferdinand devenea regele
> României. Referindu-se la acest moment, regina Maria avea
> să scrie că soţul său „era pentru poporul său ca o
> carte închisă, nimeni nu ştia ce simţea”. O idee
> similară exprima N. Iorga, scriind că noul rege „era
> pentru cei mai mulţi un necunoscut şi un neţinut în
> seamă, pentru câţiva o taină, aproape pentru
> nimeni o siguranţă”.
> În
> cuvântarea rostită după depunerea jurământului, regele
> Ferdinand a dat asigurări că va fi un „bun român”,
> ceea ce însemna că nu se va opune voinţei naţionale
> privind atitudinea faţă de cele două tabere aflate în
> război (Antanta şi Puterile Centrale).
> Regina Maria, purtând un văl
> negru, prezentă la ceremonie împreună cu copiii săi, a
> câștigat simpatia poporului pentru noul suveran:
> „Simţii deodată că trebuie
> să-mi descopăr faţa, în ochii întregii Adunări,
> că trebuie s-o întorc spre ea, fără văl cernit care
> să ne despartă. O aclamare prelungă, ce mă umplea de
> fiori, izbucni din sutele de inimi: Regina Maria!”.
> Peste ani, regina avea să scrie
> în memoriile sale:
> „Acesta a
> fost ceasul meu, un ceas ce n-a fost dat multor
> fiinţe pe lume”.
> Spre
> deosebire de Carol I – căruia îi plăcea să aibă o
> imagine de rege puternic, intransigent, dominator,
> Ferdinand era, după expresia omului politic liberal I.G.
> Duca, de o „timiditate bolnăvicioasă”, nu-i plăcea
> să ţină discursuri, să comande, să asculte cuvinte
> elogioase la adresa sa. Era omul discuţiilor în cercuri
> restrânse, despre subiecte diverse: muzică, literatură,
> artă, biologie, istorie etc. Constantin Argetoianu se
> referea la atitudinea regelui Ferdinand, care se deosebea
> radical de cea a lui Carol I:
>
> „Distanţa dintre suveran şi omul de rând a
> dispărut.
> Suveranitatea
> olimpiană lăsa locul unui sentiment de prietenie
> spontană. În locul unui deget ţi se întinde azi o mână
> întreagă, care zguduie cu frenezie braţul poftitului,
> căruia i se prezintă un scaun, o ţigară, un pahar, o
> glumă, un râs deschis”.
> În timp ce Carol I nu i-a permis soţiei Elisabeta
> să se implice în problemele politice, regele Ferdinand
> i-a lăsat câmp liber de manifestare reginei Maria, care
> i-a fost de mare ajutor, mai ales în momentele dificile
> pentru ţară. De asemenea, l-a avut alături pe Ion I. C.
> Brătianu, preşedintele P.N.L., om politic cu un larg
> orizont şi foarte eficient în acţiunile sale. Ferdinand
> se sfătuia adesea cu administratorul Domeniilor Coroanei,
> Barbu Ştirbey, o persoană discretă şi înţeleaptă.
> La Consiliul de Coroană din
> 14/27 august 1916, regele Ferdinand s-a pronunţat pentru
> intrarea României în război alături de Antantă, spre
> indignarea lui P.P. Carp, care a ţinut să-i amintească
> faptul că era un Hohenzollern. Replica regelui a
> fost memorabilă:
> „Domnule
> Carp, ştiu foarte bine că sunt un Hohenzollern, nu
> era nevoie să-mi aminteşti dumneata. Dacă interesele
> patriei de origine ar corespunde cu cele ale României,
> n-aş ezita să adopt opiniile dumneavoastră;
> această soluţie ar fi cea mai uşoară pentru mine.
> Dar, scormonind adânc în conştiinţa mea, am ajuns, cu
> durere, la concluzia că interesele României nu merg
> alături de cele ale Austro-Ungariei şi în consecinţă
> cu cele ale Germaniei. A trebuit să-i impun inimii mele
> tăcerea; asta nu a fost uşor; cu sufletul torturat am luat
> hotărârea de a-mi face datoria faţă de poporul român,
> ale cărui destine le conduc. Cu durere, dar cu convingerea
> că decizia acestei zile este singura care concordă cu
> destinul ţării mele”.
> În
> Proclamaţia către ţară semnată de rege şi de membrii
> guvernului, difuzată după această decizie, se afirma:
> „Înaintaşii noştri au reuşit să întemeieze statul
> român prin Unirea Principatelor, prin războiul
> Independenţei, prin munca lor neobosită pentru
> renaşterea naţională. Astăzi ne este dat nouă să
> întregim opera lor, închegând pentru totdeauna ceea ce
> Mihai Viteazul a înfăptuit pentru o clipă: Unirea
> românilor de pe cele două părţi ale Carpaţilor”.
> Ferdinand I a înfruntat cu
> demnitate greutățile războiului: victoriile iniţiale în
> Transilvania, înfrângerile din toamna anului 1916,
> retragerea în Moldova. În calitate de „cap al puterii
> armate” şi comandant al trupelor române, a elogiat
> eroismul ostaşilor în Ordinul de zi din 12/25 august
> 1917: „Cu mândrie mă uit la voi şi vă aduc
> mulţumirile mele călduroase şi recunoştinţa mea
> ofiţerilor şi trupei care v-aţi purtat atât de
> bravi”.
>
> Ferdinand cel loial
>
> Sub domnia lui Ferdinand, în anul 1918, s-a realizat cel
> mai important act naţional din istoria poporului român:
> Unirea Basarabiei, Bucovinei, Banatului şi Transilvaniei
> cu Patria Mamă.
> Familia
> regală a revenit în Bucureşti chiar în ziua de 18
> noiembrie/1 decembrie, când la Alba Iulia se
> desfăşura Marea Adunare Naţională. Regina Maria
> scria:
> „Nando se întoarce
> ca dezrobitorul care a înfăptuit unirea poporului său.
> Jertfa de sine pe care a făcut-o a fost răsplătită.
> Numele lui e binecuvântat de toţi, mari şi mici”.
> Actele de Unire au fost
> ratificate prin decrete regale, apoi prin legile votate de
> primul Parlament al României Întregite.
> La 15 octombrie 1922, în cadrul
> unei ceremonii solemne, desfăşurată la Alba Iulia, regele
> Ferdinand a fost încoronat ca „rege al tuturor
> românilor”, împreună cu regina Maria. În Proclamaţia
> difuzată cu acel prilej regele aprecia: „Punând pe
> capul meu, în această străveche cetate a Daciei
> romane, Coroana de oţel de la Plevna, pe care noi
> şi glorioase lupte au făcut-o pe veci Coroana României
> Mari, mă închin cu evlavie în faţa memoriei celor care,
> în toate vremurile şi pretutindeni, prin credinţa lor,
> prin munca şi jertfele lor, au asigurat unitatea
> naţională”.
> Regele şi-a
> câştigat respectul românilor, care l-au numit
> „Ferdinand cel loial”, deoarece în momentele cruciale
> şi-a jertfit propriile sentimente, s-a despărţit de
> părinţi şi de rude, a rămas devotat ţării sale,
> acţionând pentru înfăptuirea idealului naţional al
> poporului în fruntea căruia se afla.
> Imediat după ce România a
> intrat în război împotriva Germaniei, regele Ferdinand a
> fost şters din evidenţele familiei de Hohenzollern, iar
> împăratul Wilhelm al II-lea i-a retras gradele militare
> şi decoraţiile. Suveranul a primit cu demnitate asemenea
> veşti: „Dinastia mea este română! Este o greşeală să
> afirmi că este străină, germană!”.
> Şi-a botezat toţi copiii în
> religia ortodoxă, deşi această obligaţie se referea
> numai la primul băiat, care devenea moştenitorul
> Coroanei.
> Acest gest i-a atras
> excomunicarea din partea papei.
>
> Catolic, profund religios, Ferdinand a fost puternic
> afectat de această decizie. A stăruit ca România să
> semneze Concordatul cu Vaticanul, act realizat la 10 mai
> 1927, fapt ce a dus la ridicarea interdicţiei papale, cu
> câteva luni înainte de moartea sa.
>
> A fost numit şi „Regele ţăranilor”, pentru că a
> susţinut necesitatea reformei agrare şi a celei
> electorale. La 23 martie/5 aprilie 1917, Ferdinand
> s-a adresat ostaşilor de pe front: „Vi se va da pământ.
> Eu, regele vostru, voi fi întâiul a da pildă. Vi se va
> da şi o largă participare la treburile statului”.
> În mai 1917, a fost modificată Constituţia
> României, pentru a se permite exproprierea pentru
> „cauză de utilitate naţională” şi extinderea
> dreptului de vot. În noiembrie 1918, Ferdinand a
> semnat decretul pentru introducerea votului universal, iar
> în 1921 legile pentru reforma agrară, prin care s-a
> realizat cea mai amplă expropriere din Europa acelei
> perioade (6,6 milioane ha de teren arabil), fiind
> împroprietărite circa un milion şi jumătate de familii
> ţărăneşti.
> Regele şi-a legat
> numele de întreaga legislaţie vizând consolidarea
> statului naţional unitar român, în primul rând de
> Constituţia din 1923, precum şi de legile de unificare
> administrativă, judecătorească etc.
> Ca urmare a ridicării Bisericii
> Ortodoxe Române la rangul de Patriarhat, în ziua de 1
> noiembrie 1925, Ferdinand a înmânat cârja – simbol al
> noii demnităţi – mitropolitului primat Miron Cristea
> (Magazin istoric nr. 8 – 9/2014), care a devenit primul
> patriarh al României.
> A validat,
> prin semnătura sa, legile economice care aveau la bază
> concepţia „prin noi înşine”, fapt care a asigurat
> crearea unei industrii naţionale şi modernizarea
> societăţii româneşti.
> De-a
> lungul întregii domnii, Ferdinand I a militat pentru o
> viaţă politică liniştită, pentru colaborarea
> partidelor şi realizarea unor guverne de concentrare
> naţională. Era iritat de faptul că apelul său nu a
> fost ascultat, că societatea românească era
> marcată de vrajba dintre liderii politici, pe care nu
> reuşea să-i aducă la masa tratativelor. Ca urmare, s-a
> bizuit pe Ion I.C. Brătianu, pe care-l considera „zodia
> bună a României”, şi nu s-a înşelat.
> Spre sfârşitul domniei a avut parte
> de o mare decepţie: la 28 decembrie 1925, fiul Carol
> a renunţat la calitatea de moştenitor al tronului.
> O mai făcuse de două ori, în 1918
> şi 1919, astfel că regele a convocat Consiliul de
> Coroană pentru ziua de 31 decembrie, declarând că a
> decis să taie „creanga putredă din arborele frumos
> al dinastiei”. La 4 ianuarie 1926, Adunarea
> Naţională Constituantă a hotărât proclamarea ca
> succesor a lui Mihai, fiul lui Carol, şi
> constituirea unei Regenţe care să exercite prerogativele
> regale în eventualitatea că acesta (atunci în vârstă de
> cinci ani)
> ar ajunge rege înainte de
> vârsta majoratului. Regele Ferdinand a
> încetat din viaţă la Sinaia, în ziua de 20 iulie 1927,
> în urma unei boli cumplite (cancer – Magazin istoric nr.
> 10/2000). A fost înmormântat în biserica Mănăstirii
> Curtea de Argeş, alături de înaintaşul său, Carol
> I.
> Locul şi rolul oamenilor politici în
> istorie se apreciază după rezultatele activităţii
> lor.
> Din acest punct de vedere,
> Ferdinand rămâne o personalitate pozitivă. În 1914,
> când a urcat pe Tron, România avea 7,7 milioane locuitori
> şi 137.000 km2. În 1927, România avea 17,1 milioane
> locuitori şi 295.000 km2. Dintr-o ţară mică, a ajuns un
> stat de mărime medie în Europa: locul 8 după
> numărul de locuitori şi locul 10 după suprafaţă. În
> cei 13 ani de domnie, România a făcut progrese
> considerabile pe toate planurile, la realizarea cărora
> regele Ferdinand şi-a adus contribuţia.
> Semnificative sunt cuvintele
> principalului său colaborator, Ion I.C. Brătianu:
> „Românii nu vor putea uita niciodată că regele
> Ferdinand s-a sacrificat pentru binele ţării. De neclintit
> în convingerile sale şi în hotărârile sale în timpul
> războiului, bun şi înţelept pe timp de pace, Ferdinand
> I va rămâne pentru totdeauna regele care s-a identificat
> cu poporul său şi care a înfăptuit marile reforme care
> au adus statului dreptatea, puterea şi liniştea”.
> La scara istoriei, Ferdinand I a fost
> singurul şef de stat (domnitor, rege, preşedinte) care a
> condus o Ţară Întregită (România Mare) şi s-a putut
> intitula, cu deplin temei, „regele tuturor
> românilor”.
> „Am ţinut să
> învederez ce nu i se spusese lui Carol I: că aici nu e o
> mână de barbari, care să trebuiască a fi ridicaţi de o
> dinastie energică şi inteligentă la rangul naţiunilor
> civilizate, ci un vechi şi nobil popor, care-şi are
> locul, deşi pe nedrept necunoscut, în istoria lumii”.
>
>
> Nicolae
> Iorga
>
Nea Stefane, stiu ca timpul va preseaza, totusi incercati pe viitor sa editati textele pentru a fi citite cu usurinta. O parere amicala!