Zilele trecute s-a ținut la Chișinău o întrunire a primărițelor din spațiul românesc. Spre mirarea și plăcerea mea am fost invitat să le adresez câteva cuvinte. Am făcut-o cu emoție și încântare! Am admirat dintotdeauna virtuțile femeii, fără de care se alegea praful de viață și de umanitate. Iar după anii petrecuți în politică după 1990, sincer cred că soluția salvatoare pentru Țară și Planetă include un rol decisiv acordat femeii, femeii mame, femeii bunică. Subiect pe care îl voi dezvolta curând. Până atunci mă rezum la rândurile de mai jos, citite în plenul șezătoarei de starostele primarilor din România.

„Femei mai bărbate decât soții lor!”

Cuvînt pentru întrUnirea de la Chișinău a primărițelor din toată Țara

Am aflat cu mare plăcere de întâlnirea dumneavoastră, a doamnelor primărițe, care conduc comunități urbane sau rurale din cele două state românești. Sper ca în viitor numărul dumneavoastră să crească. Este bine, pentru neamul românesc, ca femeile să joace un rol tot mai important în viața noastră politică, publică! Un rol care să fie pe măsura contribuției esențiale pe care femeile noastre au avut-o în istoria Neamului românesc.
În mod deosebit mă bucur că vă întâlniți la Chișinău. Data viitoare probabil la Craiova, la Iași ori la Constanța sau Bălți. M-aș bucura să apuc și ziua în care primărițele noastre se vor întâlni la Cernăuți. Căci aceasta mi se pare a fi semnificația cea mai înaltă a întâlnirii dumneavoastră, doamne de pe ambele maluri ale Prutului: dovediți astfel că deși există azi două state românești, Țara noastră este una singură, ca și graiul nostru, ca și neamul nostru.

Eu, subsemnatul Ion Coja, am fost vreme de 45 de ani profesor la Facultatea de limba și literatura română, Universitatea din București. Adică am predat la zeci de promoții de viitoare profesoare de limba română! An de an, în preajma zilei de 1 martie le țineam o lecție specială, era mărțișorul pe care-l ofeream de la catedră fiecărei studente. Le vorbeam, în termenii dicotomiei mamă-tată, despre rolul mamei în dezvoltarea ființei fiecăruia dintre noi, demonstrând în detaliu faptul că limbajul, graiul omenesc, acest instrument care ne ascute mintea și ne modelează sufletul, este o creație a femeilor, a mamelor noastre, mult mai mult decât a bărbaților. Drept care și graiul se numește limbă maternă, cea învățată la sînul mamei, de neuitat pentru fiecare dintre noi.

Faptul că suntem ființe umane fiecare îl datorăm în primul rând mamei care ne-a deprins cu rânduielile naturii umane. Tocmai de aceea, în tradiția românească, sunt așa de importanți cei „șapte ani de acasă”, adică anii în care ai învățat să fii om. Iar asta se învață de la mamă și, dacă ai noroc, și de la bunici.

În mod deosebit, mult mai mult decât la alte popoare, în istoria noastră a românilor a contat efortul continuu de a ne păstra graiul strămoșesc, de care ne-am ținut uneori chiar cu prețul vieții! Dacă suntem azi tot români, după veacuri de grele încercări prin care am trecut, asta se datorează faptului că nu am acceptat să ne lepădăm de graiul și obiceiurile noastre românești! Or, în privința aceasta, este lucru vădit pentru toată lumea, că mama, mama și bunica, în fiecare familie de români a avut un rol precumpănitor, decisiv, în păstrarea graiului românesc și a datinilor strămoșești. A sufletului românesc.

Nu fac acum prima oară această afirmație, dar nu strică s-o repet: principala ispravă a românilor în istorie este că au dăinuit, cu graiul lor, cu modul lor de viață, cu specificul lor sufletesc unic. Și-au dat viața mii și mii de bărbați ca să apere ce aveau mai de preț: acest tezaur sufletesc al cărui depozitar era femeia, muierea de acasă, mama copiilor săi!

La capătul istoriei lor, în zilele noastre, noi românii constatăm că suntem, în Europa, dar și în lume, poporul cu cel mai bogat folclor. Folclorul românesc este nu numai deosebit de bogat, dar este și viu în viața fiecărui român, îl trăim și ca indivizi, și la nivel comunitar. Or, acest folclor este și el în primul rând opera femeilor, mai tinere sau mai în vârstă. Voi, mame și soții, mândre ibovnice sau respectabile bunici, ați creat această cultură populară în fața căreia străinii se minunează ca de ceva de neînchipuit! Fiți mai departe credincioase acestei opere: grai și suflet românesc! Este bogăția noastră cea mai de preț. N-o putem lăsa moștenire copiilor noștri prin acte notariale, printr-o semnătura pusă pe un testament. Acest tezaur trebuie sădit în fiecare suflet de copil, iar apoi trebuie să ne îngijim ca răsadul să prindă rădăcini viguroase, să aibă căldură și hrană să poată să crească, să înflorească, să rodească!

Am avut și studente și studenți din Basarabia, din Bucovina. Le-am dat la toți același sfat: să nu-i preocupe grija de a vorbi românește ca la București! Dimpotrivă, să cultive și să conserve cu mândrie vorba lor de acasă, deoarece în multe privințe în Basarabia sau în Bucovina, se vorbește mai românește ca la București!
Am scris pe acest subiect un text la care țin foarte mult, intitulat Școala Basarabeană a iubirii de Neam! Permiteți-mi să vă citez câteva rânduri din acel text, care a fost de nenumărate ori citit la radio Chișinău de marele român care se numește Ion Ungureanu:
„Dacă vorbim de o Școală Ardeleană, cu rolul ei decisiv în istoria noastră, școală prin care cu toții ne-am românit și mai mult decât eram, apoi se poate vorbi și de o Școală Basarabeană, cu același rol istoric, de fortificant al românismului la ceas de cumpănă, de restriște și de răscruce!
(…) Descopăr mereu alte și alte temeiuri pentru încredințarea că rolul Basarabiei în istoria Neamului românesc aparține mai ales viitorului! Iar faptul că la 27 august 1989 la Chișinău s-au adunat mulțime de norod, cum nu s-au mai adunat vreodată românii de mulți, pentru a proclama dreptul lor de a vorbi și scrie românește, faptul că de la acea minunată întâmplare ne-am ales cu Ziua Limbii Române, confirmă că pentru neamul românesc funcționează acum și Școala Basarabeană de suflet și cuget curat românesc!”
Cu aceste cuvinte prefațez încheierea mesajului meu:
Stimate doamne primărițe, iubite mame și soții ale românilor, fie ca întrunirea dumneavoastră să descătușeze energiile latente în așa zisul „sex slab”! Este un adevăr trist să constați că în zilele noastre bărbații nu prea sunt la înălțimea exigențelor impuse de istorie. De o parte și alta a Prutului s-a ițit, pe furiș, prin vicleșug și minciună, o clasă politică ne-demnă de înaintașii neamului nostru, de Brătieni, de Pan Halipa, de Alexandru Averescu. S-ar putea ca singura noastră șansă de a primeni această clasă politică râncedă și lâncedă este ca un număr cât mai mare de românce, de soții și mame, să coboare în arenă și să preia frâiele cetății, ale Țării.
Modelul, mai bine zis icoana Vitoriei Lipan, a Anei Ipătescu, a Ecaterinei Teodoroiu, a Aniței Nandriș, să vă dea curaj să fiți mai bărbate decât bărbații voștri, și să rostiți clar și sonor, în auzul lumii întregi, că vreți să trăim laolaltă toți cei ce simțim și grăim românește. Din păcate, Unirea noastră a românilor nu este prilej de bucurie ori de satisfacție pentru vecinii noștri, pentru multe cancelarii ale unor imperii mari și tari. În fața noastră se ridică încă de pe acum semnele adversității fățișe pe care o va declanșa împlinirea Țării la dimensiunile României Mari.
Nu este ușor de precizat pașii pe care îi avem de urmat! Dar dincolo de feluritele strategii pe care le pot imagina politicienii, lucrul cel mai important este ca în cele două state românești să ducem o viață cât mai românească! Să ne îngrijim de graiul și sufletul nostru românesc, de creșterea limbii românești și a Patriei cinstire!
Să le dăm copiilor noștri în cei șapte ani de acasă avântul și elanul ca toată viața lor să și-o trăiască în demnitate și onoare, în respectul părinților și al înaintașilor, nutrind o sinceră și deplină recunoștință către bunul Dumnezeu care le-a hărăzit norocul de a se naște români! Să facem din acest noroc, norocul de a fi român, temeiul vieții noastre, al petrecerii noastre pe aceste plaiuri minunate, adevărată grădină a Maicii Domnului!
Să facem din fiecare colț de Țară un colț de rai!
Această misiune vi se potrivește cel mai bine dumneavoastră, aveți simțul frumosului, al dreptății, al datoriei față de urmași, față de urmașii urmașilor noștri. Viitorul României este în mâinile voastre. Voi sunteți adevăratul chip al României! Să fiți sănătoase pe cât sunteți de frumoase!
Doamne, ajută!

Ion Coja
București, 21 aprilie 2015

*****

Școala Basarabeană a iubirii de Neam.

Azi, 31 August, românii serbează Ziua Limbii Române. Există în acest sens o lege care a fost adoptată în Camera Deputaților din România în luna februarie anul acesta.
Mulți români nu știu însă de ce să fie la 31 august Ziua Limbii Române?
Iată de ce: Pentru că la 31 august 1989 s-a petrecut un moment istoric pentru românism, pentru românitatea noastră cea de toate zilele: sub presiunea a peste 750.000 de români adunați la Chișinău în ziua de 27 august 1989, Parlamentul de la Chișinău, așa sovietic cum încă mai era, n-a avut încotro și a decretat pe 31 august limba română ca limbă de stat și dincolo de Prut, adică pe ambele maluri ale Prutului și Nistrului. Se încununa astfel, victorioasă, rezistența românilor la deznaționalizare, după aproape două veacuri de jertfe și suferințe, dar și de izbânzi pilduitoare, care au făcut din Basarabia ținutul românesc cel mai însângerat, pus la cele mai grele încercări, nu de puține ori în cumpăna istoriei aflându-se însăși pieirea neamului românesc de pe plaiurile atât de frumoase ale Basarabiei, și atât de jinduite de alții…
De data asta n-a fost să fie cum au vrut alții, ci cum au vrutără românii!
Ziua de 31 August a fost sărbătorită ca zi a limbii noastre românești pentru prima oară în 1990, în toată Republica Moldova. Și de atunci, „anual – scrie pe Wikipedia un autor anonim, această sărbătoare este marcată cu manifestări de înalt patriotism, de regăsire a rădăcinilor, consemnată prin poezie, cîntec și joc, prin repunerea în drepturi a vechilor tradiții populare și a momentelor care le-au marcat istoria. De regulă, festivitățile sunt deschise dimineața la Chișinău de catre oficialii republicii, prin depunerea de flori la monumentul lui Ștefan cel Mare și Sfânt, precum și la busturile clasicilor literaturii române, amplasate în Gradina Publică ,,Ștefan cel Mare”. Sărbătoarea se încheie în mod obișnuit printr-un concert susținut în Piața Marii Adunări Naționale. În primii ani ai sărbătorii, fiecare 31 august aducea cu sine și dezvelirea a câte unui bust pe Aleea Clasicilor din Chișinău. Acest frumos obicei a fost întrerupt după venirea la putere a comuniștilor în 2001.”
Ecoul a ceea ce se petrece la Chișinău de fiecare 31 August a reverberat în multe suflete românești, dar mai ales în sufletele acelor români care cunosc bine ce înseamnă să nu te lepezi de graiul matern, strămoșesc, deseori cu prețul libertății sau chiar al vieții: românii care trăiesc în afara granițelor de stat ale României, românii din Ucraina, din Ungaria, din Balcani – îndeosebi cei din Grecia, Albania, Serbia, Bulgaria, precum și românii din alte țări ale lumii. Acești români, români exemplari, au „rezonat” la modelul basarabean, astfel că organizațiile culturale ale românilor din diasporă s-au alăturat fraților de peste Prut sărbătorind și ei an de an Ziua Limbii Române, făcând declarații publice explicite în acest sens, cerând adică instituirea acestei zile naționale și în Țara Mamă. Se poate spune că acești români transfrontalieri s-au unit cu românii din Basarabia, din Republica Moldova, alcătuind o comunitate aparte, comunitate la care, în februarie a.c., a aderat și …România, Parlamentul României!… Căci, nota bene!, legea adoptată în februarie 2013 este o lege pe care au impus-o acești români fără pașaport românesc, dar cu un suflet mai românesc decât al nostru, cei ce nu riscăm nimic atunci când vorbim românește! Riscăm numai să vorbim din ce în ce mai stricat limba părinților noștri… Dar asta este altă poveste… O lăsăm pentru altădată, să nu stricăm și acest ceas sărbătoresc!
Punctul de plecare a fost Marea ÎntruUnire de la Chișinău, din 27 August 1989, la care s-au adunat, cu un singur și același gând, peste 750.000 de români. Adică tot al șaselea cetățean al Republicii a fost acolo prezent, cam câte unul din fiecare familie de români!… A fost ca și cum la București s-ar aduna mâine peste trei milioane de participanți, ca să ceară ce? Ce au cerut acei români grozav de români? Au cerut „grafie latină”! Acesta a fost cuvîntul de ordine, al cărui înțeles s-a încărcat în Basarabia acelor zile de o sumedenie de alte idei și conotații, strâns legate unele de altele, alcătuind un veritabil program politic naționalist, cum n-a mai fost rostit altul de la Blaj, din 15 mai 1848…
ÎntruUnirea de la Chișinău din 27 august 1989 a fost transmisă în direct de Televiziunea Română de la București! Mi-aduc bine aminte cum am urmărit-o în „Țară” cu sufletul la gură, nevenindu-ne a crede ce vedeam: cât de viu și de puternic era românismul acelor frați de-ai noștri la care deseori ne gândisem până atunci cu inima strânsă de teamă că sunt în mare primejdie de a se pierde pentru oastea Neamului nostru. Da’ de unde?! Se vedea clar că sunt „mai români” decât fiecare dintre noi! Că demnitatea de român le e mai dragă ca orice!
Când, peste numai patru luni, în decembrie 1989, românii au ieșit în stradă să înfrunte moartea voinicește, „cu palmele goale”, sub privirile uimite ale întregii lumi, demonstrând o totală și rarisimă disponibilitate la orice sacrificiu, eu, personal, am simțit că acea minune de comportament se producea în continuarea adunării de la Chișinău, din 27 august 1989, care renăscuse în sufletul tuturor românilor încrederea în destinul lor de neam sortit să facă istorie, iar nu figurație pe scena lumii!
Am scris mai apoi în chip explicit că „Revoluția Română”, care într-adevăr revoluție a fost la nivelul reacției și conștiinei populare, civice, a început cu mult înainte de decembrie 1989, începuse prin demonstrația de demnitate românească făcută de frații noștri de peste Prut!
Și mai zic o dată: fără 27 august 1989 nu ar fi fost posibilă resurecția din Timișoara și București, din toată Țara, pe care eu, trăind-o în stradă, am resimțit-o mai puțin a fi un act de denegare a regimului politic, cât mai ales ca pe o amplă și atotcuprinzătoare demonstrație de demnitate națională! Oamenii au ieșit fără arme, fără ciomege, nu ca să pedepsească ori să alunge pe cineva, cât mai ales pentru a demonstra că „Dumnezeu e cu noi!”, că nu ne e teamă de moarte și suntem gata la orice ar putea să semnifice bărbăție și vîrtute, credință în Neam și Lege!
Se naște o întrebare pe care încă nu ne-am pus-o cu toată gravitatea: cum se face că Televiziunea Română, care pe vremea aceea, în vara lui 1989, era atât de închisă, ruptă de realitate și preocupată exclusiv de cultul personalității celor doi „tirani”, a transmis totuși, în direct și integral, Adunarea de la Chișinău?
Mi-aduc aminte că în mulțimea de participanți, care de care mai voios, mai frumos, mai luminos la chip, am remarcat un bătrân, în haine negre, „de duminică”, care a apărut de mai multe ori în prim planul transmisiei. M-a frapat asemănarea sa, la port, la înfățișare, cu unchii mei, mocanii dobrogeni, cum se îmbrăcau și cum arătau aceștia când veneau la oraș! Moacă de mocan!, mi-am zis. Și parcă auzindu-mă, regizorul transmisiei l-a ales pe bătrân pentru un scurt interviu. I s-a pus și întrebarea de unde e, cum se numește. Iar răspunsul a fost Ungureanu! Venise la Chișinău din Transnistria! Era așadar urmaș al ardelenilor, al mocanilor care sute de ani au tot venit iarna cu oile din Transilvania, din Mărginimea Sibiului, până în bălțile Nistrului sau în Crimeea! Așa cum făcuse această pendulare transhumantă și bunicul meu Licoi, din Rășinari!
Mulți sunt basarabenii care au printre înaintași români ardeleni. Când l-am cunoscut pe Eugen Doga l-am luat direct, dacă-și cunoaște buneii ardeleni. Da, știa și dînsul și era mândru de asta! Mândru că poartă un nume de familie adus din Ardeal pe malurile Nistrului!
Există multe similitudini între ardeleni și basarabeni, între Transilvania și Basarabia! Am observat după 1990, în mai multe ocazii, că au, unii pentru alții, mai multă înțelegere, mai mare atracție să se încreadă unul într-altul și să conlucreze cu inima deschisă! Și unii, și alții au cunoscut mai ales partea dramatică, tragică, a condiției de român! Au plătit prețul cel mai scump pentru a-și vorbi graiul părintesc!
Dacă, așa cum spune viersul popular, Tot românu-i ardelean Dus în Țară de alean, dacă deci Ardealul ne este tuturor românilor vatra, baștina primordială, apoi trebuie spus că suntem printre popoarele Europei singurul care s-a extins spre Răsărit! Răsăritul dinspre care asupra Europei s-a produs pustietoarea migrație a popoarelor Asiei atrase de luminile Romei, ale civilizației europene! Noi românii am „înotat” împotriva curentului, în răspărul istoriei! Și am extins spre Soare Răsare Europa, moștenirea Romei antice, romanitatea noastră, ducând-o până dincolo de Bug!
Dacă compari hotarele limbii latine, din vremea lui Traian, cu hotarele în care se vorbesc azi limbile romanice din Europa, constați că peste tot aceste hotare s-au restrâns, au cedat spații întinse altor limbi, „barbare”! Nordul Africii, Asia Mică, cețosul Albion, Dalmația, Moesia… Numai Dacia Traiană a câștigat spații noi pentru lătinie! Înzecindu-și moștenirea!
Spațiul în care se vorbește limba daco-română s-a extins de-a lungul istoriei mai ales spre Est. Iar acesta este meritul cel mai important al românilor de peste Prut! Au lățit spațiul limbii române, l-au extins, iar în final, iată, ne-au dăruit și Ziua Națională a Limbii Române!
E bine să reținem că de la ardeleni avem ziua de 1 Decembrie, iar de la basarabeni, de la moldovenii de peste Prut, avem ziua de 31 August, zile amândouă de afirmare națională a identității și demnității noastre etnice.
Iar dacă stăm să judecăm lucrurile cu bucuria de a descoperi către cine mai avem motive de recunoștință, este timpul să identificăm în cultura și istoria noastră un capitol pe care l-am trecut prea ușor cu vederea: Școala Basarabeană!…
Un bob zăbavă vă cer asupra acestui gând: Școala Basarabeană!… Gând care nu-mi aparține, dar când am auzit, la o recentă lansare de carte a unui autor de dincolo de Prut, pe două doamne profesoare universitare, vorbind despre Școala Basarabeană, m-am minunat de câtă dreptate puteau să aibă! Dacă vorbim de o Școală Ardeleană, cu rolul ei decisiv în istoria noastră, școală prin care cu toții ne-am românit și mai mult decât eram, apoi se poate vorbi și de o Școală Basarabeană, cu același rol istoric, de fortificant al românismului la ceas de cumpănă! De restriște și de răscruce!
Firește, în alți termeni, cu specificul ei, și mai ales cu data ei de funcționare, alta: epoca contemporană! Cunosc mulți basarabeni, dar descopăr mereu alte și alte temeiuri pentru încredințarea că rolul Basarabiei în istoria Neamului românesc aparține mai ales viitorului! Iar faptul că la Chișinău s-au adunat mulțime de norod, cum nu s-au mai adunat vreodată românii de mulți, pentru a proclama dreptul de a vorbi și scrie românește, faptul că de la acea minunată întâmplare ne-am ales cu Ziua Limbii Române, confirmă că pentru neamul românesc funcționează acum și Școala Basarabeană de suflet și cuget curat românesc!
…Las pentru altă dată un inventar, cât mai cuprinzător, al faptelor care certifică existența acestei componente a ființei noastre naționale, o componentă extrem de dinamică, de eficientă în lupta noastră, a tuturor românilor, pentru Mântuirea Neamului. Dar mai ales i-aș lăsa pe alții, mai învățați, să facă un complet inventar al faptelor prin care basarabenii au sporit temeiurile mândriei de a fi român! Basarabenii pe care îi cunosc, fără excepție, m-au făcut să trăiesc deseori acest sentiment. Din toată inima le mulțănesc acum că ne-au dăruit și această zi de sărbătoare:
La Mulți Ani, Basarabie, La Mulți Ani Frumoși, români de pretutindeni! Inima sus! Dumnezeu e cu noi, noi suntem cu Dumnezeu!
Doamne, ajută!
Buriaș, 31 august 2013
ION COJA