FELICIA CAPTARU
ACESTA ESTE NUMELE DEMNITĂȚII NOASTRE
Aflu cu întârziere de numele și fapta doamnei FELICIA CAPTARU. Și cât de rău îmi pare!…
Nemernicita noastră de mass media, în frunte cu Televiziunea Română anti-națională, au ascuns numele și fapta doamnei FELICIA CAPTARU, de care aflu abia acum, cu un ocol de atâția ani, mai mult de douăzeci. Trag nădejde să aflu că doamna FELICIA CAPTARU este în viață, sănătoasă, iar anii și zilele care-i mai sunt îngăduite de Domnul să le petreacă înconjurată de stima și recunoștința noastră a tuturor românilor. A românilor români! A oamenilor oameni din această Țară și de pretutindeni! Oricât de puțini au mai rămas!
Iată faptele:
În anul 1991, în luna iunie vine în România unul dintre cei mai autentici exponenți ai degenerescenței iudaice, y compris umane: Elie Wiesel. Puțini sunt evreii care au adus mai multă rușine și ocară numelui de evreu și de om, care să fi trezit un dezgust mai vizibil, al căror chip și înfățișare, a căror prestație publică să fi stârnit mai multă oroare și fereală: nu cumva să te atingă arătarea solzoasă cu chip de neom! Nu cumva să respiri același aer cu spurcăciunea! Necum să dai mâna sau să te îmbrățișezi cu uriciunea!…
Și s-au înghesuit să-i sărute mâna puhavă și fața șleampătă toți președinții ce-i aveam atunci în funcțiune: președintele Academiei, președintele de la Cotroceni, președinții consiliilor județene pe unde l-au purtat elicopterele guvernului pe mizerabil… Numai președinții de bloc s-au purtat cu demnitatea cuvenită și nu i-au dat niciunul nicio atenție strâmbăciunii!…
Nu cunosc român cu care să-mi fie atâta jenă că-i de-al nostru!… Privindu-l, de fiecare dată am trăit un sentiment ciudat: nu cumva să-l întâlnească vreun extraterestru și să ne creadă că suntem din aceeași specie cu hoităciunea!
Măscăriciunea a venit de peste mări și țări ca să ne jignească și să ne calomnieze cum nu a mai făcut-o nimeni până atunci și până azi! Și sunt convins că nici în viitor, oricât pare și este acesta de incert, nu vom mai fi vreodată batjocoriți în față așa cum ne-a batjocorit scălâmbăciunea cu nume de om!
Și care a fost reacția liotei de președinți, chipurile reprezentativi?! Reprezentativi, desigur, pentru nimicnicia noastră, atâta câtă e, prea multă sau ceva mai puțină… L-au făcut academician pe blestemăciunea de neom! L-au decorat pe împuțiciunea sa cu înalte ordine și medalii onorifice! Întinăciunea pământului a călcat numai pe covor roșu, de la București și până la Iași! Și toate astea drept răsplată pentru minciunile netrebnice pe care a venit să le toarne, ca pe niște lături, în capul oficialităților românești, al președinților mai sus pomeniți, fie-le numele uitat ca să nu ajungă de ocara în veac a Neamului!… Nici măcar asta nu merită de la noi și urmașii noștri ne-numiții de mai sus!
Scenă absolut de adevăratelea petrecută. Fragment de discurs, în fața președintelui și suita de miniștri năuci, rostit de slutul și urîtul mai sus numit: „Mă adresez conducătorilor țării. Îmi închipui că știți că aveți mari dificultăți în lume când căutați simpatie și suport politic și economic pentru țara voastră. Imaginea voastră nu e din cele mai bune. Trebuie să știți asta. Trebuie să știți că, dacă nu-i dați de rușine pe antisemiți în fața societății, veți suferi. Veți fi izolați. Lumea se uită la voi cu uimire, consternată și ultragiată că vreți să-l reabilitați pe Ion Antonescu, iar pe antisemiți nu-i desființați!”
Din partea asistenței nici o reacție, în afară de cea a unui Israel Singer, secretarul general al Congresului Mondial Evreiesc, și ocazional țuțăr oficial al strâmbăciunii. Aflat la fața locului, acesta, acest Israel, a ridicat un deget dojenitor pe adresa guvernului și a președintelui rostind sibilinic: „Take heed!” Adică, luați aminte, neisprăviților!…
Discursul nerușinat al obrăzniciunii s-a repetat și la Iași: „Antonescu a fost un criminal, de mâna lui și a altor români de-ai lui au pierit 400.000 de evrei, dintre care numai la Iași, în iunie 1941, peste 20.000!” Și alte bazaconii, adică nelegiuiri!
Numai că de data aceasta, alături de oficialii buhăiți și somnolenți sub chipa trasă pe frunte, se mai aflau de față și câțiva oameni. Nu știu exact cât de mulți! Dar e lucru sigur că măcar un Om a fost de față în acea adunătură de mancurți ai democrației postdecembriste. Iar Omul acela, când spârcăciunea a mai dat o dată din el aceleași nemernicii fetide, Omul acela, adică doamna FELICIA CAPTARU, fie-i numele în veci lăudat, s-a ridicat în picioare, semeață ca o cariatidă, ducând cu vrednicie pe umeri povara demnității de om și de român. Și mi ți l-a pecetluit pe infam, înfierându-l ca pe o vită de pripas: „Minți! Minți! Minți! Tot ce spune gura ta, de spurcăciune, minciună este!”
Moment istoric! I-a turtit chipa! Sau, cum ar spune un evreu autentic, și nu unul contraceput!, clipă astrală!
…N-am fost vrednici la vremea aceea s-o consemnăm cum se cuvenea și să ne plecăm cu recunoștință dinaintea celei care a salvat onoarea noastră, pângărită de niște ipochimeni fără neam, fără țară, fără mamă, fără tată, pe care absurditatea istoriei i-a adus în funcții prezidențiale, guvernamentale, pe care le-au dezonorat de nenumărate ori, culminând cu momentul când s-au făcut preș la picioarele acestui escroc internațional, ale unui nemernic care din suferința a lor săi a făcut o găinărie profitabilă și penibilă în toate felurile posibile! Îl las în mizeria minciunii și a deșertului său sufletesc! Nu-l condamn! A fost cândva în stare să vorbească și omenește, în 1986, când a mai poposit o dată pe la noi. Numai că la vremea aceea stăpânul era acasă și stăpâni eram și noi la noi în țară, așa că discursul musafirului nedorit a sunat cu totul altfel, vorbea același nimenea pe atunci cu temenele și multă umilință în glasu-i mieros: „Ceea ce pot afirma fără îndoială, din scurtul timp petrecut în România, este că aici oamenii trăiesc în bună înțelegere, indiferent de ce naționalitate ar fi, și aceasta e o înfăptuire de o deosebită însemnătate și semnificație. Mai presus de orice mi se pare însă politica de mare clarviziune a președintelui Nicolae Ceaușescu, om al păcii, gata să depună orice efort pentru a face să triumfe idealul păcii în orice colț al lumii. Admir profund, de exemplu, străduințele depuse de președintele Ceaușescu pentru realizarea unei păci durabile etc., etc.” (vezi „România literară” din 23 octombrie 1986).
Nimic nu exprimă mai bine diferența dintre Nicolae Ceaușescu și nevrednicii săi urmași, care i-au luat locul prin asasinat și minciună în masă, decât această veritabilă hârtie de turnesol care este numitul de mai sus: lăudat și firitisit de marele nobeleat, lingușit pe toate părțile, Ceaușescu nici nu-l decorează, nici academician nu-l face. Abia de-l bagă în seamă. L-o fi primit să-i întindă mâna?… M-aș mira! Ceaușescu nu întindea mâna oricui!
Celălalt, cu care ne-a nenorocit nenorocul nostru proverbial, se strofoca din toți rărunchii să smulgă un zâmbet de îngăduință mai departe în funcție de la inspecția de peste ocean! Și accepta să i se vorbească lui și neisprăviților din gașcă ca unor slugi leneșe, puturoase! Iar ei plecau capul cu recunoștință!… I-ar fi dat-o și pe mă-sa, numai să fie lăsați mai departe la furat, buni în grad la mințit, la sperjur!
De ce nu i s-a făcut și lui Ceaușescu semnul dojenitor cu degetul?! Pentru că la vremea aceea Nicolae Ceaușescu se pronunțase clar, bătuse cu pumnul în masă: a sosit momentul, deja prea mult întârziat, pentru ca Congresul Mondial Evreiesc, B’Nai Brith-ul și ce mai au evreii pe lumea asta, ca instituții simbolice, reprezentative, să se prezinte la București, cu toții marii rabini de față, și să prezinte Țării și Poporului Român cuvîntul de recunoștință al evreimii de pretutindeni pentru Mareșalul Ion Antonescu și toată suflarea românească, care, în anii crunți ai războiului, le-au oferit evreilor o oază de liniște și un colac de salvare! Etc., etc.
Data fixată pentru acest moment de mare demnitate evreiască a fost primăvara lui 1990!…
Repet: conform unei înțelegeri intervenite între autoritățile române și Congresul Mondial Evreiesc, în primăvara anului 1990 urma să se desfășoare o solemnitate oficială, specială, în cadrul căreia evreimea de pretutindeni să-și arate în chip explicit sentimentul de recunoștință față de poporul român, pentru felul cum au fost tratați evreii în România, în mod special în anii celui de al Doilea Război Mondial…
De ce n-au mai venit evreii la București în 1990?!
…De venit au venit, chiar în număr mult mai mare, dar au venit alți evrei și în cu totul alt scop, cu alte intenții, cu alt discurs!…
…N-a fost să fie! Încă o dată n-a fost să fie! A câta oară, Doamne?!
…Dar, dacă judecăm bine lucrurile, ghinionul cel mare nu este al nostru, al românilor de noi, ci al evreilor! Care au pierdut atunci cea mai bună ocazie de a declanșa în demnitate procesul de reconciliere cu restul lumii, reconciliere pentru imensa jignire adusă ființei umane prin exagerările schizofrenice care au făcut literalmente din țânțar o gloabă nefericită, tot mai împleticită, care abia își mai poartă copitele prin lume!…
De multă vreme mă întreb cum vor „gestiona” evreii momentul adevărului! Și care evrei? Căci evreii care au vociferat cel mai tare pe acest subiect și evreii cei mai inventivi în reconstituirea faptelor nepetrecute vor fi de mult oale și ulcele!… Oare va trebui să așteptăm acel moment, să așteptăm dispariția fizică a tuturor celor care au făcut din minciună o profesie, profesia de holocaustrolog!, pentru ca evreii să-și pună cenușă în cap și să-și ceară iertare pentru cei 400.000 de evrei care au murit în altă parte, cei mai mulți în Israel sau URSS, iar nicidecum în Transnistria sau la Iași ori Dorohoi!…
Mai corect spus: oare va trebui să așteptăm acel moment pentru ca evreii să NU-și pună cenușă în cap, căci doar cei implicați, cei „vinovați” de holocaust, adică cei care l-au scornit, nu mai pot da socoteală de faptele lor?! Se va întâmpla oare ca și cu săpunul evreiesc?! Adică se va publica o notiță, cu titlu de comunicat neoficial, pe pagina cea mai necitită a celor mai nevîndute ziare, despre dimensiunile reale ale Holocaustului, calculate după documentele deocamdată bine dosite, dar, totuși, imposibil de ținut sub preș la nesfârșit?!…
Va trebui oare să așteptăm acel moment pentru a ne întoarce fața către doamna doamnelor din România, doamna FELICIA CAPTARU, pentru a face plecăciunea cu care în momentul de față îi este datoare toată suflarea românească?! O datorie care așteaptă de 20 de ani! E prea mult!…
Mă rog la Bunul Dumnezeu ca, după publicarea acestor rânduri, să aflu că au ajuns și sub ochii doamnei FELICIA cuvintele de mai sus. Că e în viață deci, iar Dumnezeu, Bunul, se îndură de noi și ne oferă prilejul, în al 24-lea ceas, să ne salvăm sufletele, apucând să ne mărturisim recunoștința față de gestul bărbătesc al Doamnei FELICIA CAPTARU. Gest care mai spală rușinea de a avea în fruntea Țării, a Academiei, în Guvern și în Parlament, niște fătălăi avortați de istorie! Niște mortăciuni, cu nimic mai breze decât colegul lor de paradigmă Elie Wiesel, nemernicul! Nemernicii!…
Mai trăiește FELICIA CAPTARU? Doamne, ajută! Mai mare bucurie nu ne poate face nimenea!
Ion Coja
Post scriptum – Așteptam cu nerăbdare și emoție vestea că doamna FELICIA CAPTARU mai este în viață, să se poată bucura de omagiile noastre, ale tuturor românilor voitori de bine pentru Neamul românesc. Am primit informația că FELICIA CAPTARU a părăsit de mult această lume strâmbă și urîtă, pe care dînsa a mai dres-o puțin. Dumnezeu s-o răsplătească după faptele sale atât de deosebite.
Este interesant acest nume de familie Captaru cu varianta mai veche Captariu, Nu este direct explicat etimologic nicăieri și aș fi interesat pentru o explicație. terminația „-aru” și varianta sa mai arhaică „-ariu” (lat.-ārius < *-āsjos) indică adesea spre o meserie, o caracteristică a unei persoane sau un loc de origine. În 1615 este atestat în hrisoave un „Radu Căptariu postelnic din Mărăcineni” (sec. al XVI-lea) și un Stroe Căptariu, fiul său.
Sunt multe nume de familie românești (Motroce, Carșote) foarte interesante și rare care apar prin hrisoave, dar Căptariu este intrigant în mod special pentru că suspectez o legătură cu captar/căptar (mag. kaptár „stup”) care la rândul său provine din lat.capistērium (rum, căpistere) printr-un intermediar germanic (chafter, chafteri, v.fr. chastoire, chatoire „stup”).
M-aș fi gândit la vb.captō, inf. captāre, dar nu s-a moștenit în română, din câte știu (afară de capțios < lat. captīvus, cață < *capță?< *captiāre) deși sensul al doilea („coajă de brad întrebuințată de ciobani când mulg oile pentru ca picăturile de lapte care sar să se scurgă înapoi în găleată”) l-ar recomanda. Sau poate însemna pur și simplu „coajă (de copac)” având sufixul de agent albanoid -tar (bucate, bucătar) și radicalul IE *kep- „a acoperi” (lit. kepurė „căciulă”, alb.këpurdhë „ciupercă”).
Mai era și un verb tracic *kapto- „a săpa” reconstruit de către tracologii bulgari.
Referitor la albinărit, era obiceiul la români de a bărcui (bărcuiesc, vb. tranz.) , în special din Maramureș și Transilvania, care înseamnă a capta roiurile de albine sălbatice folosind știubeie (stupi rudimentari) sau a căuta stupi în scorburi, o practică tradițională atestată până la mijlocul sec. XX.
bârc (lemn mic de prins albine) + sufixul -ui.
Aici cred că s-a format un nou termen (căptariu) cu resurse latine, transmis și ungurilor, care traduce cumva din dacă terminologia lor din domeniu. Eu am încercat să etimologizez „bârc” prin coradicalul tracic (neargumentat) al lat. farciō, farcīre < PIE *bʰrekʷ- (“to stuff”). https://en.wiktionary.org/wiki/farcio
La fel de dacic cred că era și butai („stup”) sau NP Bikilis „tovarăș(?)”, cf. Lit.bičiulis m, bičiulė f. (camarad, tovarăș) din bitė, bičių („albină”), bi̇̀čius („apicultor”).
stupină (rar, popular) „tulpină sau trunchi de copac”
Și în albaneză apare ceva similar privind apicultura arhaică, o evoluţie semantică similară: „coş”→ „orice recipient”→ „stup”→ „scorbură (cu albine sălbatice)” – korbull „putină, butoiaş din lemn”, reg. korbullak „stup” (Gr. Brâncuş, VA, p. 147)
Nu pretind că fac un studiul științific al limbajului (lingvistică), dar am o fantezie debordantă privind etimologia limbii române. De exemplu, albina (lat. *alvīna, alveus, -ina) vine dintr-o denumire a stupului primitiv, dar în limbajul tehnic al apicultorilor, albina lucrătoare, numită și lucroaie (cu sufixul „nominis actoris” -oiu, -oaie), s-ar putea tălmăci (în mintea mea) literalmente ca „lucrătoare” în limba dacă (*arbi-inā), coradical cu germ. arbeiten „a munci”, PSl. *orbota ”muncă” (rus. rabotu). Uneori alternează 'l' cu 'r' înainte de consoanele b, p, aproape ca o rotacizare atipică sau o derotacizare. Vezi arbănaș pentru albanez, neam cuc are am fost vecini în Balcani până la venirea slavilor, cuculbată – cucurbătă „dovleac”, cuculbău – curcubeu, brândușă – blândușă). Apropo de Arbănași/Albănași, a existat o confuzie voită între acest etnonim și numele țiganilor: „din „albi" ce erau, fiindcă, mărturisind strâmb împotriva „episcopului Grigorie al Crangatiei [— Akragantului]", fură blăstămaţi de acesta ca „numele lor să fie Arbănaşi, adică Ţigani" („Istoria pentru blăstemul Ţiganilor când s'au făcut negri")
(https://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A14642/pdf)
Confuzie voită între „alb” şi „băniaş” „Ţigan", cf. „băiaş, miner", dar amintește și de radicalul *erbh- (gr. orphnós „întunecat”). Să fie doar un alt tracism ascuns? Etnonimul albanez Arbën/-r cu var. Arbërorë, Arbëreshë / Arbëneshë < *albanēnsis („câmpeni”?) are o etimologie mai complicată, împărțindu-se între Albanopolis, top. Arbën / Arbër (gr. Άρβανον) regiune din Albania medievală a unui vechi trib illyr și arbë, pl. arbën „câmp” (lat.arvum).
Bazele primei organizatii de partizani au fost puse de ofiterii si subofiterii singurei companii de parasutisti din subortinea MStM al Armatei Regale
Bazele uneia dintre primele și cele mai importante structuri organizate ale rezistenței armate anticomuniste au fost puse, într-adevăr, de nucleul de elită al Batalionului de Parașutiști (până în 1943 organizat ca o companie specială) din subordinea Marelui Stat Major (MStM) al Armatei Regale Române.
Faptele documentate istoric arată cum această unitate de elită a declanșat gherila din munți!
1. Unitatea de elită desființată de sovietici
Batalionul de Parașutiști din cadrul Aeronauticii Regale Române fusese înființat în timpul războiului (iunie 1941) ca unitate specială de asalt și sabotaj. Ofițerii și subofițerii de aici erau antrenați pentru supraviețuire în condiții extreme, salturi în spatele liniilor inamice și lupte de gherilă. Înțelegând pericolul pe care îl reprezentau acești militari de elită, Comisia Aliată de Control (controlată de sovietici) a impus desființarea brutală a batalionului la 1 martie 1945.
2. Trecerea în ilegalitate a căpitanului Ștefan Smil (Samil)
Imediat după ordinul de desființare din martie 1945, o mare parte din nucleul de comandă al parașutiștilor a refuzat să predea armamentul și să fie epurată de regimul comunist.
• Crearea rețelei: Sub conducerea căpitanului parașutist Ștefan Smil (menționat în documentele Securității și ca Samil), subofițeri și instructori de parașutism au ascuns depozite de muniție, echipamente radio și armament din dotarea unității.
• Misiunea specială: Ei au format o rețea conspirativă militară care s-a conectat rapid cu mișcarea „Sumanele Negre” condusă de generalul Aurel Aldea. Rolul parașutiștilor era crucial: datorită antrenamentului lor, ei trebuiau să organizeze taberele fortificate din munți (cazematele), să asigure transmisiunile radio cu Aliații anglo-americani și să antreneze civilii sau studenții care fugeau de arestările Siguranței.
3. Conexiunea cu Serviciile Speciale (Echipa de parașutări)
Membrii acestei prime companii de parașutiști regali au devenit ulterior, la sfârșitul anilor ’40 și începutul anilor ’50, principalul punct de contact din interiorul țării pentru misiunile secrete aviatice organizate de Serviciul Special de Informații francez și de CIA. Subofițerii rămași în libertate îi ghidau la sol pe românii anticomuniști lansați din avioane americane în Munții Făgăraș sau Apuseni, încercând să mențină activ frontul de rezistență.
Parașutiștii Marelui Stat Major au transformat tacticile lor de război aerian în primul manual de tactici de gherilă montană din România, devenind coloana vertebrală tehnică a rezistenței armate înainte ca Securitatea să reușească destructurarea lor prin trădare în procesele din 1946–1948.
Destinul căpitanului Ștefan Smil (Samil) și al subofițerilor parașutiști care au refuzat să accepte sovietizarea țării reflectă tragedia întregii elite militare a Armatei Regale Române, zdrobită metodic de aparatul represiv comunist.
După perioada de organizare clandestină și depozitare a armamentului în munți (1945), destinul căpitanului și al rețelei sale a urmat un traseu brutal, marcat de trădare, procese politice răsunătoare și exterminare:
1. Trădarea și valul de arestări din 1946
Siguranța (viitoarea Securitate), aflată sub comanda directă a consilierilor sovietici MGB, a infiltrat rețelele informative în rândul organizațiilor subversive.
• Prinderea capului rețelei: În primăvara și vara anului 1946, printr-o acțiune masivă de filaj și trădare din interior, căpitanul Ștefan Smil, împreună cu principalii săi colaboratori militari (instructori și mecanici de parașutism), a fost capturat de organele de represiune.
• Descoperirea depozitelor: Odată cu arestarea lor, comuniștii au reușit să identifice și să confiște depozitele secrete de armament, muniție, echipamente de transmisiuni și parașute pe care militarii le ascunseseră în diverse locații montane și în depozite conspirative din București și Brașov.
2. „Procesul Sumanelor Negre” (Noiembrie 1946)
Căpitanul Ștefan Smil a fost inclus în lotul uriaș al marelui proces politic din noiembrie 1946, judecat de Curtea Militară de Casare și Justiție. Acest proces a fost regizat special pentru a lichida simbolic rezistența militară.
• Acuzațiile oficiale: Parașutiștii au fost acuzați de „complotare în vederea distrugerii unității statului”, „terorism” și „păstrare ilegală de armament de război”.
• Sentința: În timp ce liderul mișcării, generalul Aurel Aldea, a primit muncă silnică pe viață, căpitanul Ștefan Smil și nucleul său de parașutiști au primit condamnări grele la ani lungi de muncă silnică și temniță grea, fiindu-le retrase gradele militare (degradarea civică și militară), fiind considerați trădători de regimul pro-sovietic.
3. Exterminarea în închisorile comuniste
Destinul căpitanului Smil și al camarazilor săi s-a consumat în cele mai dure puncte ale gulagului românesc.
• Regimul de exterminare: Foștii parașutiști militari au fost trimiși în penitenciarele de maximă siguranță destinate „complotiștilor” și militarilor periculoși, precum Aiud, Gherla sau coloniile de muncă forțată de la Canalul Dunăre-Marea Neagră.
• Din cauza antrenamentului lor fizic de elită și a capacității de a organiza evadări sau revolte, acești ofițeri au fost supuși unui regim de izolare severă și tortură continuă, cu scopul de a-i distruge psihic și fizic. Majoritatea ofițerilor din acest prim nucleu de parașutiști nu au mai supraviețuit regimului de detenție sau au ieșit din închisori abia la amnistia generală din 1964, complet bolnavi și urmăriți de Securitate până la sfârșitul vieții.
*Prin distrugerea grupului condus de căpitanul Smil, regimul comunist a decapitat din fașă singura structură militară capabilă din punct de vedere tehnic să organizeze o linie de gherilă aeriană și terestră perfect sincronizată cu interesele strategice ale Occidentului.
În memoria parașutiștilor militari, care-și serbează ziua de naștere pe 10 iunie!
14.05 2026 ora 08.17