FĂT FRUMOS

de Tudor Arghezi

Unde-a plecat, călare, Făt-Frumos,

De nu se mai zăreşte nicăierea,

Oricât şi-ar pune soarele puterea,

Oricât s-ar pogorî luna de jos?

 

Munţii pustii, cu piscurile cată

Mâhniţi, din cer în valea de granit,

Ca să-l mai vadă, cel puţin o dată,

Viu dacă-i viu, sau mort de-o fi murit.

 

Cântecul lui, de care ţara toată

Era învăluită ca-ntr-un vis,

De sta şi ochiul şoimilor închis

În ascultare, s-a oprit deodată.

 

S-a rupt din codri, s-a pierdut din şes

Şi, goală ca de suflet, tristă, ţara

Nu mai găseşte parecă-nţeles:

De ce e ziuă şi se lasă seara.

 

Fluierul lui cânta şi-n cingătoare,

Şi zeci de sate albe, fermecate,

Cu sute de feciori şi de fecioare,

Îl ascultau doinind pe înnoptate.

 

Se deşteptau cu doina lui în zori,

Se-ndrăgosteau la cântecele sale

Şi se simţeau logodnicii uşori

Şi mai frumoşi, călcând în iarba moale.

 

Împrietenit cu cerbii şi mistreţii

Şi nins cu fluturi jucători în cete,

Jivinele-l priveau ca nişte fete

Şi cu sfiala dulce-a tinereţii.

 

Unde-a plecat că n-are nimeni ştire

Fătul-Frumos, cu negre plete grele,

Cu ochi albaştri, plini ca de mărgele,

Şi cu sprinceana-n jurul lor subţire?

 

A coborît din munţi, pe stânci, călare,

Şi patru nopţi a scăpărat pământul,

De subt copitele nerăbdătoare

Ce s-au luptat cu cremenea şi vântul.

 

Şi luându-şi fluier, însă şi secure,

Şi arme grele-n mâna lui uşoare,

Trecu, ca o săgeată prin pădure,

Şi ca un fulger purtător de soare.

 

El străbătu întreaga ţară,

Iar Dunărea nevrând să-i facă loc

O spintecă, sburdând, pe la mijloc

Cu pieptu-n unde şi cu coifu-afară.

 

Şi s-ar fi zis că negrul armăsar,

Cu nările suflând la faţa apei,

Pe Dumnezeu îl duce, sau măcar,

Pe un trimis al lui Traian şi-al Papei.

 

Neamul ursuz din ţărmul de sub lună,

Neam trist, urît, şi hâd şi sângeros,

Ameninţase doinele lui Făt-Frumos,

Mândria lui şi voia lui cea bună.

 

Iar Făt-Frumos, oprindu-se din cânt

Simţi, din sânge, flăcări că se-adună,

Şi-n glas, în vorbe,-n pâine şi pământ,

Dogoarea cerului străbună.

 

Şi o lumină nouă-n viaţa lui,

Şi o chemare din tării şi noapte –

Şi-n toate glasul nu ştia al cui,

Şi un îndemn de semne şi de şoapte.

 

Nemaiştiute, nemaiîncercate

Ce se iscau şi se topeau în salbe,

Că lua văzduhul chipuri aripate

Şi se-ngroşau într-însul forţe albe.

 

Se ridicau talaze mari de mare,

Frunza suna ca zalele, şi-o zare

Era ca o tipsie izbită de săgeţi.

Murmur de fier şi şuier de urale,

Într-o urzire crâncenă de vieţi,

De lănci împiedicate în zăbale.

 

Acum s-a dus duşmanul să-l răpuie:

Ori să-l înece-n sânge şi-n vâltoare,

Ori bezna lui zidită să descuie –

În stare şi de milă, dar şi de necruţare –

 

Cum va voi, căci vrednicul urmaş

Al lui Ştefan şi Ţepeş împreună,

Ridică şi altare din stei pentru vrăjmaş,

Dar şi ţepoaie-nalte, cu proţăpirea bună.

 

Tu, Ţară,-aşteaptă cântecele iar

Să se strecoare-n ramuri liniştit,

Din răsăritul mare-n asfinţit,

De la hotar până-n hotar.

 

Această poezie, practic inedită, se pare că Tudor Arghezi a scris-o imediat după asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu de către regele poltron Carol al II-lea. Imediat, adică în primele zile, atunci când publicul românesc încă nu putea crede că i-a fost răpită speranţa cea mai vie şi mai spera că minte  comunicatul oficial privitor la moartea Căpitanului „fugit de sub escortă” şi că, de fapt, Căpitanul a evadat şi va să vie, să revină pedepsitor şi neiertător față de „neamul trist, urît şi hâd şi sângeros”. Antologiile şi volumele publicate ulterior de Tudor Arghezi şi de editorii săi au ocolit această poezie. Câteva imperfecţiuni stilistice s-ar putea să provină de la felul cum a circulat acest text, dactilografiat de diverse persoane care nu au putut lăsa uitată această dovadă de curaj şi înalt civism a Poetului. Textul originar trebuie aşadar reconstituit şi autentificat de cercetătorii avizaţi.  (Ion Coja)