Fără Vechiul Testament

”…În capitolul întîi al cărţii „Facerea” (v. 27) există un pasaj confuz din care
s-ar putea conchide că omul a fost zămislit hermafrodit (de ambele sexe) şi
că abia mai tîrziu dumnezeu „şi-a corectat” creaţia. Într-adevăr, despre
crearea femeii se vorbeşte abia la sfîrşitul capitolului al II-lea, iar în versetul
27 din primul capitol al Bibliei se spune: „Şi a făcut dumnezeu pe om după
chipul său, bărbat şi femeie l-a făcut, după chipul lui dumnezeu”. Aşa sună
versetul cu pricina, tradus textual din ebraica veche. El a şi determinat
apariţia legendei foarte răspîndite despre zeii hermafrodiţi. Pe de altă parte,
tocmai datorită sensului său echivoc, acest verset a fost întotdeauna
denaturat de tălmăcitorii creştini bine intenţionaţi .
Totuşi, ar fi o greşeală să dăm prea multă însemnătate acestei fantezii
biblice; în Biblie există şi destule alte pasaje care nu trebuie înţelese de loc şi,
de altfel, nici nu ai ce să înţelegi. Să examinăm mai bine ceea ce se
consideră admis de toată lumea.
De îndată ce l-a zămislit pe om, dumnezeu l-a proclamat rege al creaţiei şi
a organizat imediat pentru el o paradă a tuturor animalelor. „Căci domnul
dumnezeu făcuse din pămînt toate vieţuitoarele cîmpului şi toate păsările
cerului şi le adusese la Adam ca să vadă cum le va numi; şi pe fiecare
vietate, cum era s-o numească Adam, aşa era să fie numele ei” (Facerea, II,
19).
Trebuie să fi fost, desigur, o paradă foarte amuzantă. Nici cel mai învăţat
naturalist nu s-ar fi încumetat să ia, în cazul acesta, locul lui Adam.
„Umpleţi pămîntul şi supuneţi-l― i-a spus dumnezeu lui Adam ― şi
stăpîniţi peste peştii mării şi peste păsările cerului şi peste toate vietăţile
care se mişcă pe pămînt” (Facerea, I, 28).
Nu strică să subliniem că, în ciuda acestei porunci a domnului, „regele
naturii” ― omul ― a fost nevoit să lupte, şi nu întotdeauna cu succes,
împotriva leilor, tigrilor, urşilor, crocodililor, lupilor etc. Dar nu numai fiarele
sînt duşmanii omului. Întreaga omenire are de suferit şi din pricina
numeroşilor paraziţi ― pureci, păduchi, ploşniţe ―, precum şi a microbilor
aducători de boli.
Ba mai mult, dumnezeu, care a creat animale de pradă amatoare de
biftec din carne de om, i-a poruncit în schimb omului să fie vegetarian. Cităm
din Biblie:
„Iată, vă dau vouă toate ierburile care au sămînţă în ele, de pe toată faţa
pământului, şi toţi pomii care au roade cu sămînţă în ele. Acestea să fie hrana
voastră” (Facerea, I, 29).
Vă rugăm să reţineţi această particularitate a alimentaţiei primilor
oameni.
În sfârşit, în seara zilei a şasea, cînd totul fusese terminat sau aproape
terminat, dumnezeu, nespus de încîntat de munca sa, simţindu-se obosit, s-a
gîndit să se odihnească. Cităm: „Şi a sfîrşit dumnezeu în ziua a şaptea
lucrarea sa pe care o făcuse şi s-a odihnit în ziua a şaptea de toată lucrarea
sa pe care o făcuse” (Facerea, 11,2).
Mai departe: „Şi a sădit domnul dumnezeu o grădină, în Eden, spre
răsărit, şi a sălăşluit acolo pe omul pe care îl zidise…
Şi un fluviu ieşea din Eden ca să ude grădina şi de acolo se despărţea în
patru braţe.
Numele celui dintîi este Fison. Acesta înconjură tot ţinutul Havila; acolo se
află aur.
Şi aurul acestui ţinut e de mare preţ. Acolo se află bdeliul şi onixul.
Şi numele fluviului al doilea este Ghibon: acesta înconjură tot ţinutul Cuş.
Şi numele fluviului al treilea este Tigru, care curge la răsăritul Asiriei. Iar
al patrulea fluviu este Eufratul” (Facerea, II, 8, 10―14).
Prin aceste amănunte, autorul vrea să indice precis locul unde se află
raiul pe pămînt. Dar mai bine s-ar fi lăsat păgubaş, căci în felul acesta se lasă
prins prosteşte cu mîţa-n sac.
Toţi comentatorii recunosc că Fisonul este rîul Faz, denumit mai târziu
Araks. Acest rîu se află în Armenia şi îşi are izvoarele într-unul dintre cele mai
inaccesibile defileuri din Caucaz. Să admitem că în aceste locuri se găseşte
aur şi onix, dar, în orice caz, nimeni nu ştie ce este „bdeliul”.
Pe de altă parte, nu poate exista nici un fel de eroare în privinţa fluviilor
Tigru şi Eufrat. De aici reiese limpede că, potrivit cărţii „Facerea”, raiul
pămîntesc se afla în regiunea cuprinsă între Armenia şi Irak (Mesopotamia).
Deşi izvoarele Araksului, Tigrului şi Eufratului sînt situate relativ aproape
unele de altele, totuşi aceste fluvii au fiecare izvorul lui propriu. Araksul, cel
mai mare afluent al rîului Kura, izvorăşte de lîngă Binghiol-Dagh (în Turcia) şi
curge spre Marea Caspică. Cît priveşte Tigrul şi Eufratul, aceste fluvii nu au
izvoare comune, ci se unesc departe de izvor, vărsîndu-se în Golful Persic.
În privinţa fluviului pe care cartea „Facerea” îl numeşte Ghihon, greşeala
autorului „sfânt” este de-a dreptul fantastică. „Acesta ― spune el ― înconjură
tot ţinutul Cuş”. Dar, chiar potrivit Bibliei, ţinutul lui Cuş (fiul lui Ham şi tatăl
lui Nimrod) nu este altceva decît Etiopia. Prin urmare, Ghihonul este Nilul,
care, după cum se ştie, nu curge în Asia, ci în Africa şi într-o direcţie opusă
Tigrului şi Eufratului, adică de la sud la nord. Întrucît izvoarele lui se află în
munţii Africii ecuatoriale, în regiunea lacului Victoria-Nyanza, rezultă că între
izvoarele sale şi ale celorlalte trei fluvii este o distanţă de aproape 3 000 km.
Cartea „Facerea” declară însă că toate udă una şi aceeaşi grădină, grădina
Edenului. E drept, izvoarele a două din aceste fluvii ― Tigrul şi Eufratul ― se
află la o distanţă de cel mult 100 km unul de celălalt, dar chiar şi această
distanţă este prea mare pentru o grădină. Şi apoi cum poate fi numit grădină
acest teritoriu imens, cu munţi şi stînci abrupte, situat într-una din cele mai
vitrege regiuni ale globului?
Să lăsăm gîndul să ne ducă spre acest rai minunat, unde patru mari fluvii
izvorăsc din acelaşi loc şi îşi poartă apele în diferite direcţii. Adam se plimbă
pe moşia lui şi gustă din plin desfătarea trîndăviei. Iată ce-şi zice, probabil, în
gînd:
„Sînt om şi mă numesc Adam; se pare că asta înseamnă «pămînt roşu»,
pentru că am fost făcut din lut, ca un urcior oarecare. Cîţi ani oi fi avînd? M-
am născut acum cîteva zile, dar, după cum spune o zicală bătrînească, un
bărbat are atîţia ani cît îi arată faţa. Iată de ce pot spune că, la drept vorbind,
m-am născut la vîrsta de 28 de ani, avînd toate măselele… Ba nu, încă nu
toate măselele. Îmi lipsesc deocamdată măselele de minte.
Sînt bine legat, nu? Şi apoi cum aş putea să nu fiu băiat frumos din
moment ce, cu excepţia vîrstei şi a bărbii, sînt o copie fidelă a domnului, a
celei mai vestite fiinţe din tot universul? Admiraţi-mi, vă rog, sănătatea,
priviţi aceste braţe, picioarele zvelte, muşchii, bujorii din obraji… Nici urmă
de reumatism! Nu-mi pasă de nici un fel de boală, nici măcar de vărsat:
tăticul m-a zămislit gata vaccinat. Fără îndoială, sînt băiat frumos!
Şi duc o viaţă de huzur în acest rai minunat. Mă duc unde vreau, rup din
copaci orice fructe şi mănînc cît încape în mine. Nu simt nici cea mai mică
oboseală, pentru că nu fac nimic. Mă tăvălesc pe iarbă numai din plăcere.
În ziua a treia, amabilul meu amfitrion, dumnezeu, mi-a organizat o mică
distracţie, despre care voi păstra o amintire plăcută toată viaţa. Toate
animalele au defilat prin faţa mea: «Şi pe fiecare vietate cum o vei numi, aşa
va fi numele ei», mi-a spus moşneagul. Aşa ospitalitate mai zic şi eu!
Nici nu vă închipuiţi cîte vieţuitoare au defilat prin faţa mea! N-am crezut
vreodată că există atîtea fiinţe pe lume. Totuşi, nu mi-a fost greu să le dau
nume la fiecare. Limba pe care o vorbesc cît se poate de curgător, deşi n-am
învăţat-o niciodată şi nicăieri, este o limbă neobişnuit de bogată, cu
nenumărate expresii. Fără să stau o clipă pe gînduri, mi-am dat seama ce
însuşiri are fiecare animal, privindu-l doar, şi am definit printr-un singur
cuvînt particularităţile fiecărei specii. Prin urmare, numele dat de mine este în
acelaşi timp şi o definiţie precisă şi completă. Să luăm, de exemplu, animalul
care mai tîrziu va fi denumit «equus» în latină, «cheval» în franceză, «cal» în
română etc. Ei bine, eu i-am dat un nume care defineşte cu precizie acest
patruped, cu părul, coada şi hamul lui. Ah, limba pe care o vorbesc nu-şi are
seamăn şi ce rău îmi pare cînd mă gîndesc că într-o zi ea va dispărea pentru
totdeauna!
Parada tuturor fiinţelor vii a fost admirabilă. Şi cînd spun admirabilă încă
n-am spus totul. Am avut şi un număr comic în program, şi anume cînd au
apărut peştii. Grădina noastră se află pe uscat, departe de ţărmul mării. Aici
sînt numai rîuri, adică apă dulce. Vă închipuiţi ce mutră făceau peştii de
mare, nevoiţi să urce în sus pe Tigru şi Eufrat pentru a mi se înfăţişa? Lipsa
apei sărate îi supăra teribil. Am rîs cu hohote! Dar din cale-afară de rău au
dus-o mamiferele acvatice! Din fericire, tăticului i-a venit ideea să lărgească
în mod excepţional, pentru ziua aceea, rîurile din grădiniţa mea, că altminteri
nici o balenă n-ar fi putut să treacă vreodată prin ele… Numai cît le-am dat
numele şi să fi văzut cum au şters-o, dînd de zor din înotătoare pentru ca să
ajungă cît mai curînd în oceanul lor. Mă ţineam cu mîinile de burtă nu alta!
Poate că se vor găsi unii care nu vor crede această poveste. Nelegiuiţii
vor tăgădui că focele, morsele, urşii albi, pinguinii au putut să coboare pentru
această paradă în valea Tigrului şi Eufratului, că tot aici s-au adunat
cangurul, ornitorincul, struţul şi emuul din Australia, elefanţii, rinocerii,
hipopotamii şi crocodilii din Africa, papagalii, lamele, aligatorii, anacondele
din America de Sud etc. Ei şi ce-i cu asta? Critica nu are nici o importanţă. Pe
cuvîntul meu că am văzut aici, în grădina Edenului, foci, reni, balene, vulpi
polare şi alte animale din toată lumea.
Cîrcotaşii vor spune: «Dar cum au ajuns acolo specii unice de peşti din
diferite lacuri, de pildă peştele fera, care nu se găseşte decît în lacul
Constanţa?» Aceşti peşti au primit permisie specială de la dumnezeu şi s-au
prezentat la parada din Eden… pe calea aerului. Afurisiţi să fie păgînii care nu
se declară mulţumiţi cu această explicaţie!
Şi, la urma urmelor, la ce naiba mă angajez eu într-o dispută în legătură
cu toate acestea? Cu atît mai rău pentru cei care nu-mi vor da crezare cînd
afirm că prin faţa mea s-au perindat toate animalele: vertebrate, ne-
vertebrate, reptile. Nu există o singură insectă căreia să nu-i fi dat nume. Dar
ceea ce m-a uimit cel mai mult a fost un vierme mare, alb, lung şi plat, care a
ieşit uşurel chiar din mine, un vierme respingător, numit ulterior de naturalişti
tenie. Acest prostănac lung cît toate zilele, cum a ieşit, mi-a făcut îndată o
plecăciune adîncă. I-am dat un nume, după care el s-a băgat din nou în mine
şi s-a instalat înăuntrul meu. Pomenesc toate acestea numai pentru a fi
precis. Ca să spun drept, nici nu ştiam că sînt locuit pe dinăuntru. De altfel,
locatarul meu nu mă stinghereşte cîtuşi de puţin. Nimic nu tulbură viaţa
încîntătoare pe care o duc de cinci zile”.
Primul somn al omului
Adam îşi priveşte chipul oglindit în apa limpede a izvorului celor patru
fluvii, apoi se lungeşte alene pe iarbă.
― Ce frumoasă-i viaţa! murmură el.
Dar iată-l pe Adam căscînd şi întinzîndu-se. O moleşeală necunoscută
pune treptat stăpînire pe el. Ce-o mai fi şi asta? Nu simte nici urmă de
oboseală. Atunci ce se întîmplă? Nu pricepe nimic. Încearcă un simţămînt
tainic, împotiriva căruia nu poate lupta. Pleoapele i se lipesc. Adam doarme.
Este primul somn al omului.
În timp ce Adam sforăie de rupe pămîntul, vine Dumnezeu-tatăl. Privirea
lui se opreşte îndelung asupra leneşului adormit.
― Trebuie să recunosc totuşi că, atunci cînd mă apuc de o treabă, o fac
straşnic ― spune moşneagul plin de mulţumire. ― Flăcăul e bine legat. Aş
putea să jur că sînt chiar eu în persoană. …pe cînd eram mai tînăr cu cîteva
miliarde de veacuri.
Dumnezeu se apleacă şi îl ciupeşte pe Adam de pulpă. La această glumă
divină, Adam răspunde printr-un sforăit şi mai puternic.
― Minunat ― continuă maestrul „Elohim” ―, nu e nevoie de nici un fel de
anestezie. Văd că tînărul meu Adam doarme destul de adînc: să tragi cu tunul
şi nu-l trezeşti! Iar acum, hai să mă apuc de lucru, căci am venit aici cu o
treabă foarte importantă. Cît nu m-aude nimeni, pot să mărturisesc că astăzi-
dimineaţă am băgat de seamă că uneori o fac totuşi de oaie. Unde mi-a fost
capul cînd am zămislit omul fără o tovarăşă? Fiecărui animal i-am dat o
femelă sau, în orice caz, există foarte puţine excepţii de la această regulă.
Tenia, ce-i drept, este hermafrodită, şi asta-i firesc, pentru că, dacă ar trăi în
perechi, nici nu s-ar numi taenia solium. Dar omul de treabă nu e o tenie!
Care va să zică trebuie să-i fac o soaţă şi i-o voi face din propriul lui trup.
Rostind aceste vorbe, dumnezeu-‘tatăl „a luat una din coastele lui şi a
strîns carnea la loc. Şi a făcut domnul dumnezeu coasta pe care a luat-o din
Adam femeie şi a adus-o către Adam” (Facerea, II, 21―22).
Parcă-l aud urlînd pe omul trezit prin surprindere:
― Văleu, văleu! Mi-a rupt o coastă!
Închipuiţi-vă însă mirarea lui cînd a văzut alături o păpuşă vie şi
drăgălaşă.
― Asta ce mai e?
― Asta? E femeia ta. Am onoarea să vă felicit cu prilejul căsătoriei
legitime ― i-a răspuns dumnezeu. ― Îndrăzneşte numai să spui că nu-ţi
place!
― Ba, drept să spun, e drăguţă.
― Cred şi eu! Ai baftă! Şi unde mai pui că o capeţi fără soacră! N-am ce
zice, ai noroc, nu glumă!
Biblia spune că Adam a exclamat: „Aceasta este acum os din oasele mele
şi carne din carnea mea. Aceasta se va chema femeie, căci din bărbat a fost
luată. Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de
femeia sa, şi vor fi amîndoi un trup.” (Facerea, II, 23―24).
Nu mai este cazul că comentăm această exclamaţie a proaspătului
însurăţel Adam. Nici n-ar fi putut spune alte vorbe mai curtenitoare.
Cît despre coasta ce-i fusese scoasă, trebuie amintit că, potrivit afirmaţiei
fericitului Augustin, dumnezeu nu i-a mai înapoiat-o lui Adam. Prin urmare,
pînă la urmă, Adam a rămas invalid, fără o coastă. Era vorba, probabil, de o
coastă „falsă”, subliniază cu ironie muşcătoare Voltaire, „căci lipsa unei
coaste adevărate ar fi fost cît se poate de vizibilă”.
Cartea „Facerea” mai spune (II, 25): „Şi Adam şi femeia lui erau amîndoi goi
şi nu se ruşinau”.
Comentatorii cuvioşi afirmă că această goliciune fără ruşine este o
dovadă a nevinovăţiei străbunilor noştri, un semn al desăvîrşirii lor sufleteşti.
Potrivit acestui raţionament al teologilor, ar urma să socotim că în desăvîrşire
sufletească au trăit toţi oamenii primitivi, care nu purtau nici un fel de
veşminte, de pildă incaşii din America, unele triburi din Africa, locuitorii
Polineziei, Melaneziei şi alţii. Totuşi, cînd au cotropit aceste ţări, colonialiştii
spanioli, portughezi, francezi, englezi au exterminat triburile băştinaşe care
trăiau în deplină nevinovăţie, iar preoţii creştini au binecuvîntat masacrele,
născocind justificări teoretice pentru monstruoasele atrocităţi ale
„civilizatorilor”. Pe de altă parte, se afirmă că numai frigul i-a silit pe oameni
să folosească îmbrăcămintea, deoarece numai locuitorii ţărilor călduroase
umblau goi. În afară de aceasta, cînd toţi umblă goi, nimănui nu-i este ruşine.
Roşeşti numai dacă-ţi descoperi vreun defect trupesc pe care ceilalţi nu-l au…”
:)