Fabula de Ernest Hemingway
O pildă pe măsura unui geniu al literaturii universale.
Prin orificiul mic din perete, șoricelul se uită la fermierul și soția lui care deschideau un pachet.
– Ce mâncare o fi? s-a întrebat șoricelul.
A rămas șocat când a văzut că era o capcană pentru șoareci.
Șoricelul a fugit ca să-i avertizeze pe toți cei care locuiau la fermă.
– Există o capcană pentru șoareci în casă! Există o capcană pentru șoareci în casă!
Găina a ridicat capul și a spus:
– Domnule șoarece, înțeleg că acest lucru este grav pentru dumneavoastră, dar pe mine nu mă ingrijorează. Nu mă deranjează deloc.
Șoricelul s-a dus la porc și i-a spus:
– Există o capcană de șoareci în casă! Există o capcană de șoareci în casă!
Porcul, mai empatic, a spus:
– Îmi pare foarte rău, domnule șoarece, dar nu pot face altceva decât să mă rog. Vă asigur că veți fi in rugăciunile mele.
Șoarecele atunci s-a dus la vacă:
– Există o capcană de șoareci în casă! Există o capcană de șoareci în casă!
Vaca a spus:
– Ohh… Domnule șoarece, îmi pare rău pentru tine, dar nu mă deranjează.
Șoricelul, trist, speriat și descurajat s-a întors în casă pentru a înfrunta singur capcana fatidică.
În timpul nopții a auzit un zgomot ciudat care a răsunat în toată casa; un zgomot ca cel al unei capcane care își prinde prada. Soția fermierului s-a ridicat imediat să vadă ce va găsi. În întuneric, nu a văzut că era un șarpe veninos cu coada prinsă în capcană. Șarpele a mușcat-o pe soția fermierului, care a facut febră mare. După cum mulți știu, în cultura țărănească, febra este vindecată cu supă proaspătă de găină, așa că fermierul a ieșit cu cuțitul în ogradă pentru a-și procura ingredientul principal al supei: găina.
Cu toate acestea, boala soției sale nu a dispărut. Mulți prieteni au venit să o viziteze pentru a o incuraja. Casa era mereu plină și pentru a hrăni pe toată lumea, fermierul a trebuit să taie porcul. După câteva zile soția lui a murit și atât de mulți oameni au venit la înmormântarea sa, încât fermierul a trebuit să măcelărească și vaca pentru a oferi prânzul tuturor. Șoricelul, prin gaura mică din perete, privea totul cu mare tristețe.
Morala: Data viitoare, când simți că cineva se confruntă cu o problemă și crezi că nu te preocupă, amintește-ți că atunci când unul dintre noi este lovit, suntem cu toții în pericol. Suntem cu toții implicați în această călătorie numită viață.
INVITATIE:
Pentru ca majoritatea dintre noi nu am dat vre-o importanta si nici nu am invatat mai nimic din lectiile si cursurile de economie politica, desi acestea te urmau si la facultate, am sa va propun o prezentare succinta dar revelatoare a sistemelor care se lupta azi in Lume pentru domninatie, sau pentru evitarea dominatiei asa cum o face China cu relatiile ei Multilaterale si Multipolare.
Articolul are titlul “Modelul Confucian”, dar in fapt n’are nimic de a face cu doctrina lui Confucius si nici cu morala confucianista practicata in Asia de Sud Est, drept care am schmbat titulatura in “Modelul suveran/inchis”. Modelul suveran/inchis exprima mai bine si mai adecvat modalitatea de lucru si afirmare a acestui sistem.
Aveti curajul sa intelegeti ce sisteme sunt acum in lupta in lume si sa apreciati singuri unde este Victoria si unde sunt avantajele pentru mase, caci noi nu suntem jucatori ci mase si poate vom avea posibilitatea totusi sa alegem sistemul care va avea grija si de noi, nu numai de alesii domnului si slugile lor cu sortulet.
Autoarea articolului este o renumita economista americanca care are curajul sa priveasca critic si constructiv realitatea crunta din jurul nostru. Eamonn Fingleton este autoarea cărții “In the Jaws of the Dragon: America’s Fate in the Coming Era of Chinese Hegemony “ – In falcile dragonului: Soarta Americii in era venirii hegemoniei Cineze” – New York: St. Martin’s Press, 2008
MODELUL SUVERAN/INCHIS
– Sistemul economic din spatele ascensiunii Asiei de Est reprezintă o amenințare epocală la adresa economiei de tip american
de Eamonn Fingleton
În aprilie 1998, președintele Sony Corporation, Norio Ohga, a ajuns pe prima pagină a ziarelor mondiale cu comentariul său, „Economia japoneză este pe punctul de a se prăbuși”.” În realitate, nimic din experiența Sony nu a susținut o astfel de evaluare. Dimpotrivă, afacerile sale au explodat chiar prin anii 1990. În general, corporațiile industriale japoneze au continuat să câștige acțiuni de la rivalii americani. Cu toate acestea, toți au vorbit ca și cum Japonia ar fi fost un caz de coș fără speranță.
Chiar și președintele Toyota Motor, Hiroshi Okuda, s-a alăturat, sugerând că Japonia ar putea provoca un „accident financiar la nivel mondial”. Asta în ciuda faptului că vânzările Toyota au crescut complet cu 95% în anii 1990. Între 1989 și 2019, Toyota a trecut de la puțin mai mult de un sfert din veniturile General Motors la aproape de două ori G.M.’s.
În ceea ce privește Ohga, în perioada contabilă trimestrială în care a fost făcută remarca sa, vânzările Sony pe piața japoneză au crescut cu 14,7 la sută. Măsurate în raport cu 1989, ultimul an al boom-ului Japoniei din anii 1980, profiturile Sony în 1998 au crescut complet cu 131%. Ca și cum asta nu ar fi fost de ajuns, anii 1990 au fost deceniul în care Sony a îngropat în cele din urmă rivali americani cândva formidabili, cum ar fi Motorola, RCA și Zenith.
Aceasta este disonanța cognitivă la scară largă.
Ce se întâmpla cu adevărat?
Într-adevăr, presupusul dezastru economic al Japoniei din anii 1990 a fost un imens fals. Liderii japonezi au pretins doar că economia lor se prăbușește. Ei au vrut cu disperare de la Washington unele favoruri în negocierile comerciale. Acesta a fost un moment în care americanii nu au fost niciodată mai infocați ca acum cu privire la piețele închise din Japonia. Gambitul a funcționat, Washingtonul nu numai că a revenit în încercarea de a deschide Japonia, dar nu a mai încercat niciodată cu adevărat.
Problema adevăratei performanțe a Japoniei este de primă importanță istorică datorită implicațiilor sale pentru,
1) ascensiunea Chinei și
2) triumful viitor al sistemului inchis în întreaga lume.
China se afla la aproximativ douăzeci de ani în urma Japoniei, de exemplu, în industria auto globală. Acest lucru înseamnă că are o mulțime de tehnologie ușor de recuperat. Combinați acest lucru cu faptul că China se mândrește cu de patru ori populația Americii și de unsprezece ori a Japoniei și nu este greu să prevedem cât de dominant va fi Beijingul până în 2050.
Atât China, cât și Japonia operează, în esență, cu același model economic autoritar și aproape universal înțeles greșit și subestimat in occident. Să-i spunem modelul inchis.
Inventat în circumstanțele extrem de sărace de la începutul anilor 1950 in Japonia, apoi modelul inchis a contribuit mult timp la modelarea rezultatelor economice în Coreea de Sud și Taiwan, precum și, desigur, China.
Funcția modelului inchis este de a forța alimentarea procesului de creștere.
Vom discuta câteva dintre caracteristicile cheie ale modelului inchis într-o clipă.
În primul rând, să observăm că acest model este fundamental incompatibil cu speranțele americane pentru o lansare globală a “piețelor libere”. [1]
Există două probleme imediate:
1. Modelul inchis nu este doar protecționist, ci și nealterabil. Functiile modelului nu pot funcționa fără o piață internă protejată.
2. Modelul inchis prezintă o rețea complexă a structurilor corporative care intră în conflict în mod clar cu capitalismul american de “piață liberă”. Nu în ultimul rând dintre aceste structuri sunt cartelurile, care sunt, desigur, strict interzise în conformitate cu legislația americană.
O altă problemă este keiretsus Japonia și alte grupări corporative similar, cunoscut sub numele de chaebols în Coreea de Sud, qiye jituans în China, quangxi jituans în Taiwan.
După cum vom vedea, astfel de structuri sunt, fără îndoială, în echilibru utile în îmbunătățirea productivității din Asia de Est.
Sistemul inchis utilizează în mod considerabil piețele și acest lucru încurajează, desigur, speranțele de la Washington pentru o tendință generală către o mai mare libertate în Asia de Est. În realitate, oficialii din întreaga regiune susțin dreptul de a anula forțele pieței aproape după bunul plac. Ei folosesc adesea carteluri și keiretsus ca vectori de putere care îi ajută să ajungă adânc în funcționarea internă a sistemului.
„Elementele nedorite” de sistemul inchis descoperă rapid că nu există unde să se ascundă.
Pentru a înțelege sistemul inchis, cel mai bun punct de plecare este strategia sa de economisire. Dacă deponenții unei națiuni economisesc mai mult, corporațiile pot investi mai mult. Dacă corporațiile investesc mai mult, lucrătorii pot produce mai mult.
În timp ce în Statele Unite liderii corporativi se concentrează pe profituri ce merg imediat in mana investitorului, aproape excluzând orice altceva, chiar si reinvestirea. pe cand în Asia de Est reinvestirea si productivitatea lucrătorilor devin prioritare. Echipate cu cele mai avansate mașini de producție, cum ar fi roboții din industria auto, națiunile pot sări rapid în prim-planul productivității, mai ales daca se stimuleaza material si interesul lucratorilor. Creșterea economică este astfel stimulată.
Desigur, deponenții au nevoie de o întoarcere a investitiilor și aici este locul unde protecționismul este atât de important. Corporațiile câștigă profituri super-mari pe piața internă și acestea sunt apoi reaplicate pentru a avea grijă de diferitele surse de capital. Între timp, producătorii pot reduce agresiv prețurile de pe piețele de export.
Pentru ca o economie să continue să crească, deponenții trebuie să continue să economisească. Aici intervine cu adevărat modelul inchis. Cea mai importantă și cea mai contraintuitivă caracteristică a modelului este procesul său de economisire. Cu puține excepții, observatorii americani presupun că cultura este suficientă pentru a explica ratele de economisire super-ridicate din regiune. Se presupune că sistemul inchis insuflă tuturor o tendință puternică spre frugalitate.[2]
Acest lucru nu se potrivește cu faptele. În vremurile anterioare, când națiunile din Asia de Est păreau mai inchise decât în prezent, ele erau adesea deponenți slabi. Rata de economisire a Japoniei a rămas scăzută în anii 1950. Singapore, Coreea de Sud și China au urmat un model similar, cu rate scăzute de economisire până în anii 1960, 1970 și, respectiv, 1980. Numai atunci când națiunile din Asia de Est încep să adopte alte aspecte ale modelului inchis, în special politica sa comercială agresiv mercantilistă, ratele lor de economisire decolează.
În spatele tuturor acestor lucruri se află o politică practic nemaiauzită în America modernă: “consumul suprimat”. Pentru oricine educat în gândirea economică americană modernă a “consumerismului acut”, ideea de suprimare a consumului poate părea să se învecineze cu nebunia. Dar nu așa arată lucrurile în Asia de Est modernă.
Nici nu este modul în care lucrurile au fost privite de planificatorii economici americani în timpul celui de al doilea război mondial.
La scurt timp după Pearl Harbor, Statele Unite au început să suprime bine consumul. Programul a început cu anvelope de cauciuc, iar mai târziu a fost extins la mașini, zahăr, mașini de scris și benzină. Până la sfârșitul războiului, raționalizarea cafelei, a încălțămintei, a sobelor, a cărnii, a alimentelor procesate și a bicicletelor. Iată, rezultatul a fost o creștere preternaturală a ratei de economisire. Potrivit economistei Laura Nicolae,[3] economiile excedentare ale gospodăriilor din SUA în timpul războiului au totalizat aproape 40% din venitul național.
În Asia de Est modernă, efortul de a suprima consumul este mai puțin direct, dar la fel de eficient. Pentru început, guvernele din Asia de Est restricționează importul de produse de consum cheie.
O altă strategie importantă este minimizarea creditului de consum. Finanțarea ipotecară este în mare parte sau total indisponibilă în multe părți ale regiunii. Cardurile de credit sunt, de asemenea, greu de găsit.
Potrivit Fitch Ratings recent, mai puțin de 30 la sută dintre adulții chinezi au avut cel puțin un card de credit, comparativ cu 79 la sută dintre americani.
Între timp, în multe națiuni din Asia de Est, zonarea este atât de strânsă încât locuințele devin uimitor de scumpe. Spațiul de locuit restricționat înseamnă că consumatorii consumă mai puțină energie electrică și gaz. De asemenea, cumpără mai puține aparate și obiecte de mobilier. Alte modalități de suprimare a consumului includ barierele la import și limitele călătoriilor în străinătate în vacanțe.[4]
Acum să luăm în considerare abordarea modelului inchis în ceea ce privește ocuparea forței de muncă, zona în care Asia de Est se deosebește cel mai evident de capitalismul american. Ca o chestiune de etichetă, marii angajatori din Asia de Est nu angajează de la concurenți direcți. Mai mult decât atât, rareori recurg la concedieri, chiar și în cele mai grave recesiuni. Acest lucru creează în mod implicit un sistem stabil de ocupare a forței de muncă pe termen lung, care protejeaza si stimuleaza pe luctratori.
Economiștii americani ultraortodocși consideră politica asiei de Est fără disponibilizări ca fiind „ineficientă”, dar oficialii guvernamentali patrioți din regiune văd lucrurile diferit. Societatea occidental trebuie sa suporte disponibilizarile de la bugetul statului si in limitele neindestulatoare pe care acesta le are pentru ajutorul de șomaj. Companiile si Sindicatele-clan-cartel stil Asiatic actioneaza insa in mod patriotic scutind statul de cheltuieli suplimentare si reusesc sa mentina angajati pe lucratori protejandui.
Avantajele psihologice pe care le acumulează angajatorii dintr-o politică fără disponibilizări sunt mult mai benefice decât se înțelege în America modernă. Forța de muncă din Asia de Est prezintă un grad mult mai mare de responsabilitate pe termen lung. Ele sunt, de asemenea, impresionant de puternic axate pe munca în echipă. Deoarece sistemul de ocupare a forței de muncă din Asia de Est se așteaptă ca angajații să se angajeze pe termen lung, rareori există a doua șansă pentru angajații care pleaca de la primul lor angajator. Aceasta înseamnă că lucrătorii sunt mult mai cooperanți în a-și asuma sarcini dificile. Cu siguranță, angajatorii din Asia de Est se bucură de avantajul observat că, în orice moment, au la dispoziție batalioane de angajați harnici care doresc să fie trimiși oriunde și să facă orice pentru a duce mai departe agenda angajatorului lor
Un alt avantaj al sistemului inchis din Asia de Est este că oferă angajatorilor un stimulent mult mai mare pentru a investi în competențele lucrătorilor. Lucratorii sunt incurajati sa-si completeze studiile si sa se specializeze cat mai mult asigurand conditii de lucru, burse si treining.
Angajatorii americani trebuie insa să se îngrijoreze că orice lucrători pe care îi treinueste ar putea fi angajați rapid de angajatorii rivali; nu au eticheta asiatica.
În recesiuni, angajatorii din Asia de Est bat tufișurile pentru a găsi un loc de muncă pentru lucrătorii lor; grij fata de om. Chiar și într-o recesiune, corporațiile din Asia de Est rareori rămân fără muncă utilă de făcut.
Există o mare diferență în modul în care trebuiesc contabilizate costurile forței de muncă. În terminologia profesiei contabile, costurile salariale sunt considerate un cost fix pentru angajatorii din Asia de Est, în timp ce acestea sunt una variabilă pentru angajatorii americani. Acest lucru are implicații cruciale, deoarece atât timp cât sunt acoperite costurile variabile, corporațiile din Asia de Est pot continua să își reducă prețurile.
Prin urmare, în mare parte, motivul pentru care într-o recesiune pot cita prețuri aproape preternatural de mici. Gradul în care corporațiile din Asia de Est pot reduce prețurile de export și încă mai ies în față este mai mare decât înțeleg de obicei americanii.
Confruntați cu natura niciodată subvândută a concurenței din Asia de Est, angajatorii americani intră adesea într-un proces de contracție terminală. Acestea reduc locurile de muncă într-o recesiune, dar rareori le restabilesc pe deplin într-o redresare.
În schimb, mulți recurg la externalizare, pe care o consideră a avea un sens deosebit în stadiile incipiente, tentative ale unei recuperări. Un efect devastator este, prin urmare, la locul de muncă în care pe termen lung americanii continuă să piardă cota de piață.[5]
În a rezista la o recesiune globală, companiile din Asia de Est au o pernă importantă în monedele lor de origine subevaluate. Altfel spus, dolarul american a fost mult timp masiv supraevaluat. Cât de scăzut ar trebui să meargă dolarul înainte de a putea vedea o revigorare a investițiilor industriale?
O presupunere rezonabilă este că nici măcar o devalorizare de până la 75 sau 80% nu ar avea un efect apreciabil. Cu toate acestea, o reevaluare pe această scară ar implica faptul că produsul intern brut total al SUA ar putea atinge un accident vascular cerebral să fie redus la mai puțin decât a Chinei și chiar a Japoniei. Nicio administrație prezidențială nu este in stare să aibă în vedere o astfel de masura drastica.
Între timp, națiunile mari exportatoare, inclusiv Germania, precum și China și Japonia, probabil, pentru mai mulți ani or să vină să continue să susțină dolarul ca un quid pro quo-ul pentru accesul continuu la piața americană. Prioritatea principală a acestor națiuni nu este financiară, ci mai degrabă industrială. Ei aspiră să continue să-și perfecționeze abilitățile de producție.
Poate cea mai supărătoare structură din punct de vedere american sunt cartelurile. Economiștii americani sunt de acord asupra câtorva lucruri, dar toți par să fie de acord că cartelurile sunt rele. Cartelurile nu numai că înșeală consumatorii, ci și procesele industriale ineficiente, sau așa proclamă gânditorii americani realisti.
În Asia de Est, punctul de vedere este diferit. Cartelurile din Asia de Est sunt instituții cvasi-reglementate care răspund patriotic în orice moment interesului național. Da, membrii unor astfel de carteluri stabilesc prețurile, dar nu pot închide toate formele de concurență. Mai degrabă, membrii cartelului sunt, în general, încurajați să concureze în ceea ce privește calitatea și serviciile.
În ceea ce privește prețurile neîngrădite pe piața liberă, acest lucru este văzut ca risipitor, deoarece distrage atenția executivului de la problema mai grea de a oferi o calitate din ce în ce mai mare la costuri de producție din ce în ce mai mici.
Problema prețurilor amețitoare întâmplător poate fi deosebit de acută în industriile cele mai mari consumatoare de capital, care sunt tocmai industriile cu cele mai bune perspective de a crea locuri de muncă bine plătite de rang și dosar în viitor.
Un alt avantaj al cartelurilor este stabilirea standardelor. În trecut, standardele industriale proveneau de obicei din Statele Unite. Nu mai merge asa. Cele mai multe standarde în aceste zile apar din Asia de Est. Acest lucru este important deoarece cei care stabilesc standarde tind să-și favorizeze propriile interese.
Apoi, există poate cel mai important avantaj al acestor carteluri: ele reduc costurile cercetării și dezvoltării. Membrii cartelului împart proiectele de cercetare între ei, minimizând astfel duplicarea. Numai această caracteristică poate face diferența, deoarece nu este neobișnuit ca corporații de producție de top din alte părți ale lumii să cheltuiască până la 5% din vânzări pentru cercetare și dezvoltare.
Cartelurile din Asia de Est primesc mult mai multă inovație pentru banii lor, iar acest beneficiu este transmis fiecărui membru.
S-ar putea spune mult mai multe, dar ar trebui să fie clar că Statele Unite trebuie să privească cu disperare modelul inchis.
Concluzia este epocală.
Un sistem care rivalizează cu comunismul sovietic în suprimarea sumbră a individualismului depășește acum cu putere capitalismul american de piață liberă. Performanța este cea mai evidentă în comerțul internațional.
La o examinare mai atentă, capacitățile superioare ale sistemului inchis de creare a bogăției sunt evidente aproape peste tot.
Pe scurt, asistăm la o revoluție fundamentală a condiției umane.
Lumea trece de la o eră în care societățile “libere” s-au descurcat bine tocmai pentru că erau libere, la o nouă eră în care societățile autoritare se descurcă bine tocmai pentru că au autoritate.
Într-o propoziție, capitalismul occidental urmează să parasească pământul.
Sursa: https://www.theamericanconservative.com/articles/the-confucian-model
NotaTraducatorului:
1. Piata libera in conceptia Americana si acum si occidental inseamna o piata liberata de concurenta locala su straina, asigurata prin contracte dictate de ‘regulile acceptate”. Da, acceptate liber doar de cele 7 tari din “Big7” in favoarea carora functioneaza aceste reguli.
2. Ca o comparatie: in Japonia cetateanul obisnuit are economii anuale ce reprezinta circa 27% din veniul sau annual, in timp ce in SUA procentajul este de numai de 4%.
3. Laura Nicolae – București, România și lucrează la Oracle în calitate de Customer Success Manager, Digital Marketing Strategy &Solutii. Lucreaza la un PhD in economii la Harvard. https://www.lauranicolae.com
4. Asa era pana la criza din 2008, acum insa turistii chinezi aduc cele mai mari castiguri companiilor turistice din Asia, sunt bineveniti oriunde in lume si au o mare pondere si in turismul European.
5. Aceste pierderi sunt immense acum in SUA dupa lockdown-ul pendemic si nu se mai pot regasi fortele de munca anterioare chiar daca se ofera salarii mai mari: lumea opteaza insa pentru stabilitate.
Traducerea si Note: CD
Culeasa de pe Internet:
DEMAGOGUL SUPREM
de Laurențiu Poroineanu
Brașov. Anul 1949. Într-o casă din strada Cerbului, o familie cu 2 copii încearcă să
supraviețuiască perioadei de după război. Trăiau la parterul unei case cu alte familii înghesuite în spații mici.
Tatăl român, mama rromă aveau un băiat și o fetiță și locuiau în același spațiu cu familii de maghiari, sași. Nu era ușor căci fiecare familie încerca să supraviețuiască și nu prea mai erau alimente, bani și locuri de muncă.
Brasov. Anul 1950. Echilibrul familiei se rupe când tatăl moare neașteptat și tot greul rămâne în sarcina mamei care se scula dimineața devreme și încerca să se ducă prin oraș să găsească ceva de lucru. Pentru băiețelul de 11 ani a venit un mare șoc. Au ajuns în situatia să se bucure la o bucată de pâine sau mămăligă, să simtă vulnerabilitatea în fața morții, a rasismului, a mizeriei, a sărăciei.
Foamea a devenit atăt de mare, încât cel mai mare aliat era visul.
Și-a imaginat, într-o noapte, în care stomacul urla de foame, cum ar fi să se trezească a doua zi și pe masă să găsească cele mai bune feluri de mâncare și bogații neasemuite care să strălucească puternic: aur, diamante, bijuterii, bani nenumărați cu care să poată cumpăra orice și cu care sa poată face ce vrea.
Șansa lui a venit după câteva luni, când cineva din acea casă, o femeie, posibil săsoaică, s-a apropiat de ei și a început să îi ajute cu mâncare. Puștiul a început să se uite cu mare încredere spre viitor, având și sprijinul mamei și al surorii lui. A deschis ochii spre oraș și spre societate și a început să facă sport. A văzut că în societatea de atunci, dacă faci sport, poți să fii respectat, ai câtă mâncare vrei și nu mai ești obligat să intri în fabrică să dai la pilă. Nu era foarte talentat, dar avea altceva care ținea loc de talent: plăcerea de a face sport și o ambiție fenomenală, dorința de a-și depăși limitele și de a fi numărul unu.
Într-o zi a văzut ceea ce lui i se păreau a fi doi boieri pe un teren de tenis.
În fapt, erau doi doctori, dar hainele lor albe și sportul ciudat pe care îl jucau l-a fascinat și a început să le aducă mingile. Era un fel de ping-pong, dar pe un teren cât unul de baschet aproape. Nu știa să joace, dar experiența lui de la ping-pong l-a făcut să îl bată la puncte pe unul dintre ei, atunci când partenerul său lipsise și asta i-a dat o încredere mare că poate să se apuce de acest sport „boieresc”. În următorii câțiva ani, s-a înălțat și a ajuns să fie puternic și competitiv și în hochei, și în tenis. A ajuns să joace o finală de tenis de câmp și a fost luat la ochi de protipendada comunistă. Acesteia i s-a părut că e modelul perfect pentru noua societate căci e foarte ambițios și are și origine sănătoasă, cum se spunea atunci. Șansa cea mare pentru el a fost că unul dintre cei mai influenți politicieni l-a simpatizat și l-a luat sub aripa lui.
A ajuns să aibă șansa să plece la concursuri afară, pe la 19 ani, și, înainte de a pleca la un turneu, a avut parte de o mare surpriză.
Protectorul lui, al doilea om în stat la acel moment, i-a spus că nu dă bine să nu aibă și o diplomă, căci era un reprezentant al comunismului, așa că l-a ajutat ca în numai 4 luni să facă doi ani de liceu și să își ia și bacalaureatul. Atunci a înteles tânărul de 19 ani că dacă cunoaște pe cine trebuie, multe uși se deschid în fața lui și multe se pot rezolva.
Un an mai târziu, a devenit campion național la tenis de câmp și a primit încă un cadou din partea prietenului sus pus în nomenclatura comunistă: a fost luat la o partidă de vânătoare. Atunci a înțeles că există și o altă viață decât cea prezentată in ziare și la Jurnalul dinaintea filmului, de partidul comunist. O viață în care, în plină construcție a socialismului sovietic, erau la noi oameni care își permiteau să facă vânători precum lorzii englezi și aveau mese îmbelșugate. Așa a învățat tânărul de 20 de ani o altă lecție: că poți avea tot timpul două vieți: una în exterior, în care poți să-i plângi de mila săracului și una în interior, în care să poți avea mese îmbelșugate după vânători spectaculoase.
Era perioada când bolșevicii omorau în pușcării toată elita românească, episcopii greco-catolici erau omorâți unul câte unul, iar corpul lui Iuliu Maniu, după tortură și umilire, era aruncat într-o groapă făcută între niște boscheți, ca să nu mai știe nimeni nimic de el.
A învățat că, si vânătoarea poate reprezenta un club select, unde poți să cunoști oameni importanți. A simțit și senzația de forță și de stăpân al lumii, atunci când a văzut că o căprioară sau un urs cad secerați și însângerați, atunci când tot ce face el, este să țintească bine și să apese pe trăgaci.
Încetul cu încetul, a căpătat sentimentul că face parte din nomenclatură, iar faptul că avea acces la călătorii externe a început să îi deschidă și ochii cum să facă bani cu produse care la noi nu se găseau. Începuse să simtă că face parte din elita noii societăți.
Următoarea șansă mare pe care a avut-o sportivul Ion Țiriac, a fost că în țară a apărut un geniu al tenisului cu numele de Ilie și a făcut alături de acesta, o echipă care a câștigat meciuri de tenis în Cupa Davis. În momentul acela, deja era prieten la cataramă cu elita comunistă, iar partidele de vânătoare alături Maurer, protectorul lui, erau o obișnuință.
Când treaba s-a spurcat, în anii 80, căci Ceausescu strânsese cureaua, Ion Țiriac a plecat din țară și s-a apucat de antrenorat. Maurer, însă, nu l-a uitat și, ca să îl ajute să își facă un cheag, i-a dat permisiunea să se ocupe de o linie de export textile a statului român. Așa a învățat Ion Tiriac că e mult mai bine să fii șef de contract și de afacere, decât să fii antrenor.
A inceput să investească, să cumpere o benzinărie și să strângă de fiecare ban ca să îl înmulțească, dar s-a ținut și de antrenorat, căci orice bănuț în plus contează.
Următoarea mare șansă a lui Țiriac a venit când un fost cunoscut din Brașov, Gunther Bosch, i-a spus că a văzut un puști german de 16 ani, care lovește năpraznic mingea.
A avut instinct și a făcut un contract cu părinții germanului și și-a pus în valoare calitățile de bun antrenor. Puștiul a explodat la Wimbledon și în momentul acela, Țiriac a avut uși deschise în toată Germania. Si-a dat seama în acel moment că partidele de vânătoare pot fi un mijloc și mai mare de îmbogățire, căci la fiecare asemenea partidă putea realiza contacte și discutii importante.
A facut din comisionatul lui Boris Becker aproape 25 de milioane de dolari.
Moment, în care a venit revoluția din 89. Țiriac era în poziția ideală.
Tocmai făcuse rost de capital, avea imagine de patriot, România era pământ virgin pentru orice investiție, iar el avea intrare și la capitalul mare din Germania. Și-a dat seama că România, ieșind din comunism, avea nevoie de lucrurile care lipsiseră până atunci. Așa că, a investit în comerțul cu mașini străine, în asigurări, alimentație, suprafețe comerciale și sector bancar.
În acea perioadă, averea lui Țiriac a început să crească amețitor, căci în România, totul se lua pe preț de nimic.
În momentul când a fost întrebat dacă vrea să intre în politică, Țiriac a refuzat, lăsând de înțeles că o face din modestie.
În acel moment, un puști, cu numele Poroineanu, s-a bucurat ca un prostuț crezând că acest om de ispravă va face lucruri mari pentru țara lui. Singurul lucru dubios care apăruse atunci, era faptul că Ion Țiriac plătea o chirie de 100 de dolari pentru cea mai luxoasă vilă din Primăverii. De ce să plătești pentru cea mai luxoasă vilă din România doar cât plătește un student de la politehnică pentru cămin?
De fapt, Țiriac nu vroia să intre în politică pentru că știa că influența politicianului nu durează mult iar el avea un plan mult mai deștept. Să stea în umbra politicului și să folosească influența pentru a-și crește averea. Așa că, în acel moment, era prieten la cataramă cu Petre Roman.
Marea artă a lui Țiriac era că în același timp avea grijă să lucreze și la imaginea lui de patriot român. Lăsa impresia că el a venit în România să-și ajute țara, ca un fel de devotament.
Cum au mers investițiile românesti?
În numai 10 ani a ajuns de la 25-30 de milioane de dolari la o sumă de cca un miliard de euro!
Pofta, însă de abia i se deschidea, căci acum avea și capital, avea deja investiții importante și în tenisul european, iar foamea de bani creștea proporțional.
Dupa alți 10 ani, o altă ocazie uriașă apărea la orizont: venirea lui Adrian Năstase la putere.
Și-a pus, din nou, în funcțiune vânătorile și s-a împrietenit la cataramă cu noul prim-ministru. Aici a fost jackpot pentru că a întâlnit un om pe gustul lui, adică ahtiat după munți de bani.
Cu toate că Țiriac deja devenise extrem de bogat, alăturarea cu Năstase i-a dat noi surse de inspirație. Amândoi au realizat că România mai are o sursă de bogăție la dispoziție, care nu fusese speculată inca: petrolul și gazele. Așa că s-au pus pe treabă: prin 2002 au început să aibă mese regulate de lucru la un restaurant din Primăverii ca să stabilească strategia. Lucrurile mai importante le discutau, desigur, la vânători, unde urechile erau mai puține. România avea, la acel moment, 1 miliard de barili de petrol deja identificați în locuri de exploatare, plus prospecțiuni în derulare.
Petrom-ul avea, în plus, și 800 de stații de benzină plus facilitați de transport și de depozitare, plus gaze naturale. Stațiile de benzină făceau cam 1 milion bucata, deci, în mare, cam 800 de milioane, iar barilul de petrol era pe atunci cam 10 dolari, deci 10 miliarde făcea numai petrolul deja identificat.
Ca să vă dați seama ce însemna valoarea de atunci a Petrom-ului, e suficient să amintim doar că ungurii au primit o ofertă în perioada aia, de cam 4 miliarde de dolari, pentru pachetul majoritar de la compania lor de petrol și au refuzat-o. Asta în condițiile în care ungurii nu aveau nici petrol, nici gaze ci doar distribuire si logistică si aia mai puțină.
Cu cât a vândut Năstase consiliat de Țiriac Petrom-ul?
Cu 1,5 miliarde de dolari! Cam cât dă o firmă „comision” dacă ia un produs care face peste 10 miliarde de dolari cu nici două miliarde?
Păi cam 10 % din diferență. Adică undeva la 800 de milioane de dolari. Ca o coincidență, exact în perioada aia, averea lui Țiriac a crescut, la vedere, cu 400 de milioane de dolari Trebuia însă să își asigure și spatele, legal, așa că în una dintre vânătorile lor împreună, au găsit soluția miraculoasă. Vor trece vânzarea prin parlament și așa vor fi scutiți de orice problemă. Ce parlamentari avea PSD-ul atunci? Păi s-a văzut ceva ani mai târziu, când ProTV-ul a făcut un documentar și majoritatea dintre ei habar n-aveau ce votează.
În aceeași perioadă, fiul lui Țiriac a fost prins cu droguri. Și pentru că Țiriac nu era sigur de decizia unui judecător, s-a întâmplat un miracol.
În numai 6 luni, România și-a schimbat legislația privind posesia de stupefiante. În orice țară civilizată din lumea asta, o asemenea modificare bruscă ar fi fost semn că statul a fost capturat de mafie.
Cu Petrom-ul a mers până acolo încât i-a intermediat contacte cu Victor Cernomârdin și cu Gerhard Schröder. Rușii(evrei) aveau un pachet important de acțiuni la OMV, iar Schröder era director general la o companie rusească de petrol.
Când un jurnalist adevărat l-a întrebat pe Țiriac: „Cum se face, domnule Țiriac, că în locuința dumneavoastră a discutat Adrian Năstase despre Petrom cu Gerhard Schröder?”, răspunsul lui Țiriac a fost efectiv din altă galaxie.
Un răspuns pe care nici marii mafioți Toto Riina și Pablo Escobar n-ar fi avut curajul să îl dea, într-atât de sfidător și de batjocoritor era pentru opinia publică românească. A spus: „Nu știu, domne, ce discutau Năstase și Schroeder în sufragerie, căci eu eram în bucătărie!”.
Acest răspuns arată că Țiriac a învățat lecția și știa că societatea românească este atât de anesteziată, încât nimeni nu va îndrăzni să îi arate măcar obrazul.
Cât despre Bechtel ce ar mai fi de spus?
S-a făcut în 2003, iar el a avut prânzuri de lucru cu Năstase în perioada 2002-2004. Bechtel este o firmă americană de construcții care nu și-a bătut joc de clienți. A făcut autostradă în Croația prin munți. A făcut și autostradă în Albania! Finalizată! Asta până la întâlnirea cu Năstase-Țiriac, când au făcut cel mai batjocoritor contract care poate fi făcut cu o țară. Atât de batjocoritor și dezavantajos pentru România a fost acel contract, încât a trebuit să fie ascuns după un timp.
Oare a fost implicat Țiriac în „consilierea” cu Bechtel? Păi, ia să vedem: în afară de faptul că era frate cu Năstase în perioada aia, Țiriac mai avea un atu. Atunci avea un factor de lobby extrem de puternic: era prieten cu fostul lider al senatului american, Robert Mitchell, care era căsătorit cu fosta iubită și angajată a lui Țiriac, Heather
MacLachlan….
Și uite așa, măritul Ion Țiriac a ajuns la peste 2 miliarde de dolari avere, devenind cel mai bogat fost sportiv al planetei albastre.
În tot acest timp, el a lucrat, în continuu, la imaginea de om decent.
S-a afișat cu Andreea Marin, a fost conducătorul delegației olimpice în perioada 2000-2004. Dupa ce s-a terminat cu privatizările, nu a mai fost interesat să fie șef, plus că România nu mai avea sportivi de valoare, așa că a preferat să se afișeze cu cei clasici.
A venit perioada Băsescu-Boc, o perioada seacă pentru domnul Țiriac.
L-am văzut o dată la Antena 3, într-o emisiune, spunând revoltat că „dom’ne, guvernu’ ăsta al lui Boc nu are talent la afaceri. Eu le-am propus un contract public privat în care să fac niște blocuri pe terenurile mele, iar guvernul să îmi garanteze vânzarea”. Cu alte cuvinte, domnul Țiriac vroia să evalueze terenurile și construcția la un preț stabilit mai mult de el și guvernul să îi garanteze banii. După care, guvernul să vândă blocurile.
Și guvernul nu a fost capabil sâ înțeleagă mărinimia lui Țiriac.
Când un jurnalist l-a întrebat sincer: „Cum vă explicati, domnule Țiriac, că noi nu avem nici măcar autostrazi?”, modestul și patriotul Țiriac și-a depășit încă o bornă a sfidării. A spus: „Domne, noi nu cred că avem un maker, cum spun englezii!”.
Deci, țara care pe când era compusă doar din câteva județe, pe timpul Regelui, făcuse podul de la Cernavodă, o minune tehnologică la vremea aia, acum nu mai avea vocație de constructor. Țara care, pe vremea comuniștilor, făcuse Porțile de Fier, cel mai mare ansamblu hidrotehnic de pe Dunăre precum și Transfăgărășanul, unul dintre cele mai frumoase drumuri alpine din Europa, nu mai avea vocație de constructor.
Și a venit, din nou, PSD-ul la guvernare.
Dăncilă și-a dat jos ochelarii cu emfază și a anunțat, în plină ședință de guvern, că a hotărât semnarea unui contract public privat de 1 miliard de dolari.
Cu cine era semnat contractul? Cu Țiriac.
Ce prevedea contractul?
Că guvernul dă 500 de milioane cash unui privat, iar privatul este obligat să facă 1000 de grădinițe. Cred că nu poate fi găsit într-o societate civilizată un contract mai batjocoritor decât acesta, poate doar să fie concurat de Petrom și Bechtel. Un contract ultra-mafiot și ultra-batjocoritor pentru România.
De ce mafiot?
Pentru că nu se pot stabili standarde comune pentru toate grădinițele.
Pentru că detaliile legate de prețul de construcție și clauze nu sunt publice. Pentru că, în România poți să faci grădinițe în localități rurale cu 100k bucata, deci dacă faci asemenea grădinițe, în cazul fericit în care le faci, te costă cam 100 de milioane de euro, deci, tu, marele investitor privat, rămâi cu 400 de milioane de euro dintr-un singur pix.
La numai câteva săptămâni de la acest contract, Ion Țiriac a fost văzut în oraș cu o nouă achiziție de lux, o mașină care dezvoltă 755 de cai putere. Pentru că ăsta e un alt lucru pe care l-a învățat la partidele de vânătoare: după fiecare partidă, trebuie să își adjudece un trofeu.
Lucrul cel mai folositor pentru el, învățat de la Maurer, este dublul limbaj:
Spune că el, la revoluție, a făcut o prostie că a venit în România căci el avea alte afaceri. O minciună colosală, căci el, în România, a crescut exponențial.
Spune că el e conștient că o bătrânică care dă 10 lei de pomană valorează mai mult decât gestul lui.
Păi, ia să vedem: după ce a făcut rost de vreo 400 de milioane de euro de la statul român, printr-un contract ultra-mafiot, el a ajutat statul român în timp de Covid, trimițându-și fiul să se laude, la Antena 3, cu donația de…100.000 de dolari!
Spune că el e conștient că după moarte nu îți rămane nimic, îi cimitirul plin de oameni bogați.
Și ce vedem, în realitate?
Că după ce a făcut miliarde de dolari cu guvernele României și a ajuns cel mai bogat fost sportiv al planetei, tot nu s-a săturat. Ajuns la vârsta de 80 de ani, când ar fi putut să se gândească la țara asta, să lase ceva în urma lui, să facă o universitate sau ceva memorabil, el a preferat să facă contractul mafiot cu Dăncilă. Spune că este patriot:
vânzarea băncii a făcut-o în străinătate ca să nu plătească taxe statului român. Înregistrarea activității o avea în Cipru, iar banii și-i ține într-un fond din Panama.
Spune că este precaut și că acum banii sunt administrați de o fundație și, desigur, știe că viața e limitată. Ca om precaut ce e, va lăsa și testament.
Banii aceștia strânși cu atâta lăcomie și lipsă de scrupule, făcuți chiar și la vârsta de 80 de ani, averea asta uriașă pe care a făcut-o, nu vor construi nimic după ce nu va mai fi. Iar România nu va rămâne cu nimic. Chiar și în condițiile unui testament, un copil e făcut cu o americancă iar alți doi sunt făcuți cu o egipteancă. Va apărea lupta și tot imperiul creat de el se va destrăma.
Spune ca este modest.
În toată lumea civilizată, familiile foarte bogate au maximum câteva mașini și, in general, nu face nimeni caz de bogație.
La noi, ultra-bogatul Țiriac nu are 3 mașini, sau 5 mașini, sau 10 mașini, are 420 de mașini, toate de lux. Sunt și mașini de 2 milioane, și de 4 miloane de euro.
Și ce face modestul Ion Țiriac?
Cere taxă de intrare omului obisnuit și sărac din România, ca să aiba acces să vadă mașinile luxoase pe care le are el. Căci și-a făcut expoziție de bogație. El, modestul.
Și asta, în țara care în 30 de ani nu a avut bani să contruiască un spital. În țara în care, la 5 ani de la Colectiv, încă nu sunt bani pentru o cameră pentru marii arși.
Când a fost scandalul cu românii bolnavi de Covid din Germania, ținuți înghesuiți, care a fost reacția lui Țiriac? A ieșit la televizor cu hârtii în care arăta că românii din Germania au salarii de 2800 și 3500 de euro lunar!
Ca să își apere fratele lui miliardar, tovarăș de vânătoare. Eu am cunoscut un român care a lucrat în acele abatoare și mi-a spus clar că se câștigă undeva între 1500 și 1800. Țiriac luase fișa unor șefi de sală și manageri.
Acum, Țiriac așteaptă să se mai slăbească pandemia ca să mai poată merge la o vânătoare. Să găsească ținte vii pe care să le ia în vizorul puștii și pe care să le umple de sânge și să le transforme în trofeu și să își dovedească sieși, încă o dată, cât de dominant și puternic este.
Copilul Țiriac și-a îndeplinit visul. Pe masa lui sunt acum cantități uriașe de aur, diamante. Poate să cumpere orice. Poate să își permită orice.
Omul Țiriac, în schimb, nu a reușit să rămână om. A devenit împăratul micimii, al lipsei de scrupule, al cinismului și al lăcomiei fără limite.
A devenit Demagogul Suprem.