EXPULZAREA EVREILOR ÎN YEMEN ÎN SECOLUL AL XVII-LEA

Radu

EXPULZAREA EVREILOR ÎN YEMEN ÎN SECOLUL AL XVII-LEA
De José Niño – https://www.theoccidentalobserver.net/2026/10/23/seventeenth-century-yemens-expulsion-of-the-jews

În septembrie 2026, Ansar Allah a cucerit câmpia de coastă Tihama din Yemen, a capturat portul istoric Al-Makha de la Marea Roșie și a ocupat insula Mayyun din strâmtoarea Bab al-Mandab – punctul îngust prin care trece aproximativ 10% din comerțul mondial între Marea Roșie și Golful Aden.

Ecourile acestei geografii sunt adânc înrădăcinate în istoria yemenită. Tradiția zaydi a Yemenului – o ramură a islamului șiit care își are autoritatea printr-o linie de imami, sau lideri-cărturari, descendenți din familia Profetului și obligați să conducă atât cu învățătură religioasă, cât și cu abilități marțiale – a produs imamul qasimid care a alungat complet forțele otomane din Yemen până în 1636.

Fiul fondatorului, imamul al-Mu’ayyad Muhammad, a finalizat această expulzare. Succesorul său, imamul al-Mutawakkil Ismail, care a domnit între 1644 și 1676, a împins apoi imamatul la cea mai mare extindere teritorială pe care a deținut-o vreodată în peninsula arabă. Această realizare a lăsat dinastia precaută în privința unei reveniri otomane.

Scânteia imediată a venit odată cu veștile din lumea otomană. Sabbatai Zevi, misticul născut în Smirna, proclamat Mesia de Nathan din Gaza, a câștigat adepți mult dincolo de orașul său natal în 1665 – mișcarea sa ajungând la Amsterdam, Londra și orașe din Africa de Nord. Oficialii otomani l-au închis când a ajuns la Constantinopol în 1666. În septembrie același an, amenințat cu tortura de sultanul Mehmed al IV-lea, s-a convertit de la iudaism la islam în Adrianopol.

În Yemen, însă, speranța sabateeană a luat o formă politică periculoasă. Sulayman Jamal, un cabalist din Sana’a care credea că este destinat personal să aducă viziunea mesianică pe pământ, a condus un grup la guvernatorul musulman în prima zi de Paște din 1666 și a cerut ca controlul orașului să-i fie transferat.

Curtea rabinică din Sana’a i s-a opus pe tot parcursul. Imamul zaydi din Yemen, al-Mutawakkil Ismail – același conducător a cărui domnie a văzut imamatul atingând cea mai mare extindere teritorială – a ordonat decapitarea lui Jamal în piața orașului. Dar a tratat episodul ca fiind mai mult decât actul unui zelot izolat.

Bazându-se pe hotărârile academice atât ale juriștilor religioși zaydi, cât și ale celor shafi’i, al-Mutawakkil Ismail a concluzionat că agitația a constituit o încălcare a dhimmei, aranjamentul de protecție care oferea evreilor securitate și viață comunitară sub stăpânirea musulmană în schimbul acceptării supremației politice musulmane. Această hotărâre a pus în mișcare în cele din urmă Exilul de la Mawza din 1679, în care întreaga populație evreiască din Yemen a fost expulzată în orașul de coastă arid Mawza, lângă Mocha.

Mașinăria expulzării a evoluat în etape. Pe 29 septembrie 1677, conform surselor arabe, imamul al-Mahdi Ahmad – care îi succedase lui al-Mutawakkil Ismail la moartea acestuia în anul precedent – a ordonat guvernatorului nou numit al orașului Sana’a să-i alunge pe evrei și să le demoleze sinagogile.

Între 1677 și 1679, autoritățile au distrus lăcașurile de cult, au interzis rugăciunile publice și au profanat sulurile Torei. Shalom Shabazi, rabinul și poetul din secolul al XVII-lea pe care tradiția yemenită îl venerează ca fiind cea mai mare voce evreiască pe care a produs-o vreodată țara, a fost el însuși exilat și a păstrat devastarea în scrierile sale, unde a indicat sulurile profanate, sinagogile ruinate, cărturarii umiliți și o expulzare care s-a extins de la Sa’dah în nord până la districtul Shara’b în sud.

La începutul verii anului 1679, evreii s-au confruntat cu un ultimatum final: să se convertească sau să moară. Comunitatea a refuzat și a ținut posturi publice. Șefii triburilor sabeene, care serviseră mult timp drept patroni pentru artizanii și meșterii evrei, au adresat petiții imamului în numele lor, argumentând că clienții lor fuseseră supuși loiali. Al-Mahdi Ahmad a comutat pedeapsa cu moartea în exil.

Sursele nu sunt de acord cu privire la locul în care exilații trebuiau să meargă inițial: edictul imamului din august 1679 numea Zeila – un port peste Marea Roșie, pe coasta africană. O altă relatare musulmană descrie destinația intenționată ca fiind imperiul Mughal din India. Triburile au adresat din nou petiții pe măsură ce coloanele de exilați se deplasau spre sud, iar regele i-a redirecționat în cele din urmă pe toți către Mawza.

Pe 10 august 1679, ordinul Sana’a a intrat în vigoare. Shabazi a consemnat momentul în poemul său Wasalna Hatif al-Alhan – „Ne-au ajuns vești” – numind a doua zi a lunii Rajab ziua în care al-Mahdi a decretat plecarea comunității. Familiilor din al-Sa’ilah, cartierul evreiesc din interiorul zidurilor Sana’a, li s-a spus să-și vândă casele, câmpurile și viile; Toate proprietățile pe care nu le puteau vinde treceau automat în trezoreria publică.

Exilații au mers spre sud prin Dhamar, Yarim, Ibb și Taizz, alăturându-li-se pe parcurs familii evreiești din satele înconjurătoare. Comunitatea a trimis 15 scrisori imamului de la al-Ghiras, cerând iertare și permisiunea de a rămâne în așezările lor. Niciunul nu a primit răspuns.

După aproximativ 11 zile de mers pe jos, coloanele au ajuns la Mawza. Au campat pe teren arid dincolo de oraș, unde condițiile – apă precară, foamete, boli și expunere neîncetată – au dus la
un bilanț devastator pentru exilații evrei. Shabazi, care a ieșit alături de comunitatea sa, a descris locul ca fiind „o țară a fiarelor monstruoase și a tot felul de lei”. Cercetătorii estimează că între o cincime și două treimi dintre exilați nu au supraviețuit, relatările variind brusc în ceea ce privește numărul exact de morți.

După aproximativ un an de la începutul exilului, politica a început să se relaxeze, deși nu din milă, ci din necesitate economică. Guvernatorii și comunitățile musulmane din Yemen ajunseseră să depindă de meșterii evrei pentru bunuri și servicii pe care nimeni altcineva nu le furniza, cum ar fi argintarii, fierarii, olarii, țesătorii, tâmplarii, tencuitorii, negustorii și curierii. Imamul le-a permis supraviețuitorilor să se întoarcă, dar întoarcerea nu însemna restaurarea statutului socio-economic.

Evreilor care se întorceau li s-a interzis să intre în fostele lor case din interiorul zidurilor orașului Sana’a și li s-a cerut să construiască noi locuințe în afara orașului, pe un teren pe care sursele arabe îl numesc „câmpul hienei”. Acea așezare a devenit Qa al-Yahud, adică Cartierul Evreiesc, nume pe care îl poartă în arhiva istorică. Celebra Sinagogă a Înțelepților din interiorul orașului vechi a fost transformată într-o moschee și redenumită Masjid al-Jala, adică Moscheea Expulzării.

Exilul de la Mawza nu a reușit să elimine iudaismul yemenit, dar l-a slăbit definitiv. Multe sute s-au convertit la islam în loc să se confrunte cu persecuții continue. Supraviețuitorii au fost împrăștiați în districtele Yemenului și supuși unor reguli discriminatorii mai stricte decât înainte.

Rabinul Shelomo ben Saadia al-Manzeli, care fusese președinte al curții rabinice din Sana’a înainte de exil, a revenit în acest rol și a lucrat la reconstruirea instituțiilor comunale. Un membru al familiei Halevi a fost numit să guverneze afacerile comunității evreiești în 1680, ca parte a aceluiași efort de stabilizare.

Shabazi a scris o kinah – o lamentație evreiască formală – pentru a fi recitată în ziua a noua a lunii Av, ziua anuală de post și doliu care marchează distrugerea Templului din Ierusalim și alte catastrofe din istoria evreiască. În tradiția evreiască yemenită, acea poezie a purtat amintirea lui Mawza alături de durerile mai vechi ale exilului, menținând vie expulzarea din 1679 ca o rană comunală, mai degrabă decât ca un eveniment istoric uitat.

Comunitatea s-a reconstruit lent. Savanții și rabinii au lucrat pentru a restaura instituțiile pe care exilul le zdruncinase. Dar procesul a fost lung, iar presiunile asupra evreilor yemeniți nu au dispărut niciodată complet. Până în secolul al XX-lea, un alt tip de exod era în curs de desfășurare. După ce Israelul și-a declarat independența în 1948, violența antievreiască a cuprins părți din Yemen și Aden, iar comunitatea rămasă s-a confruntat cu o criză care, în cele din urmă, a golit țara.

Comitetul American Evreiesc Comun de Distribuție a organizat și finanțat Operațiunea Covorul Magic – numită oficial Operațiunea Pe Aripi de Vultur, care a transportat prin aer aproape 49.000 de evrei yemeniți în Israel din decembrie 1948 până în septembrie 1950, folosind avioane Alaska Airlines în peste 380 de zboruri. Rapoartele de astăzi plasează doar o mână de evrei rămași oriunde în Yemen.

De la decretele cu mâna de fier ale imamilor qasimizi până la postura fermă a lui Ansar Allah astăzi, Yemenul reprezintă o mărturie singulară a unei națiuni care refuză să fie subjugată de influența evreiască. Această sfidare istorică a hegemoniei evreiești nu este o relicvă a trecutului, ci o componentă vie, care respiră, a spiritului yemenit.

Pentru neevreii din întreaga lume, care sunt acum martori la erodarea propriilor societăți din mâna evreimii mondiale, istoria Yemenului servește atât ca manual, cât și ca model: o reamintire clară a faptului că atunci când un popor își prioritizează propria suveranitate și credință, posedă puterea de a-și revendica destinul din ghearele subversiunii evreiești.

*
José Niño este un scriitor independent cu sediul în Charlotte, Carolina de Nord. Îl puteți contacta prin Facebook și Twitter. Abonați-vă la newsletter-ul său „Substack” vizitând „José Niño Unfiltered” pe Substack.com.