Excelența sa Limba Română

Publicat de |2017-05-30T16:44:43+00:0030 mai 2017|Doctrină naţionalistă, Lingvistică|

Excelența sa Limba Română
.
În cartea Îndreptarea Îndreptarului ortografic am susținut că românii s-au cam prostit în ultima vreme, majoritatea dintre ei, cel puțin. Una dintre dovezi este faptul că nu mai sunt în stare să respecte regula după care limba română ne cere să folosim cuvintele datorită, mulțumită, grație, în opoziție cu cuvintele din cauza, din pricina. Căci – și dau acum un exemplu pe care l-am dat și înainte de 1990, studenților: una e să spui mulțumită Partidului Comunist am ajuns acolo unde suntem azi, și cu totul alta e să spui din cauza Partidului Comunist am ajuns acolo unde suntem azi…
Cel mai des auzi folosindu-se greșit cuvîntul datorită în locul locuțiunilor din cauza, din pricina… În enunțuri precum accidentul s-a produs datorită vitezei excesive… Cred că am auzit și că unii oameni se îmbolnăvesc sau chiar dau ortul popii datorită unei cauze, cum ar fi neatenția medicilor: a murit datorită tratamentului greșit!…
Cu alte cuvinte, prin cele două serii de cuvinte și locuțiuni, limba română ne cere să nu vorbim despre o cauză, care a produs anumite efecte, fără să facem deosebirea între cauze cu efecte bune, pentru care rămânem îndatorați (vezi datorită) și avem motive să mulțumim cuiva (vezi mulțumită), și cauze cu efecte neplăcute, regretabile. În acest din urmă caz precedăm enunțarea cauzei de locuțiunile din cauza, din pricina. Acestea sunt cauze care ne …cauzează!
Această distincție, între efecte bune și efecte rele, se face și-n alte limbi, bunăoară în franceză… Una e să spui grâce à toi și alta e à cause de toi.
Cele de mai sus sunt un bun exemplu pentru ideea că limbile au un nivel de inteligență, de intelectualitate, de înțelepciune aș zice, care depășește nivelul multor vorbitori… Un nivel intangibil pentru mulți dintre noi! Cu alte cuvinte, exersarea limbii materne ne dezvoltă inteligența, înțelegerea lumii!
Pentru subiectul pe care ni l-am propus este nevoie să găsim însă câteva exemple și situații care privesc numai limba română! Eventual, în comparație cu franceza! Să găsim ceva ce funcționează în limba română, dar în franceză nu există, nici nu există…
Franceza este o limbă de la care românii au împrumutat o sumedenie de cuvinte. Cu unele cuvinte împrumutate din franceză s-a întâmplat însă în limba română un lucru foarte interesant și unic. Am în vedere cuvinte franțuzești ca operation, emission, station, nation, attention etc. Franțuzul nu are nicio dificultate în a folosi aceste cuvinte. Ajunse în limba română, aceleași cuvinte ajung însă să pună probleme serioase românilor, care sunt obligați de limba română să facă o alegere, între două cuvinte, care provin amândouă din același neologism: emisie și emisiune, reacție și reacțiune, porție și porțiune, rație și rațiune, operație și operațiune, chestie și chestiune, stație și stațiune, atenție și atențiune… Și așa mai departe, o listă destul de lungă: posesie – posesiune, depresie – depresiune, formație – formațiune, profesie – profesiune, lecție – lecțiune, funcție – funcțiune, fracție – fracțiune etc.
Iar unii români, cum spuneam, nu trec acest test, și așa se face că-i auzi pe stricătorii de limbă de la televiziuni că nu sunt în stare să facă nici măcar deosebirea între emisie și emisiune, de pildă… Ei sunt tot timpul în emisie, au invitați care intră și ei în emisie… Cum să nu închizi televizorul?!…
Nu este exclus ca acest proces să fi debutat la unele cuvinte mai vechi: sălbăticie versus sălbăticiune… Oricum, sistemul de derivare a cuvintelor din română este un capitol care fascinează dacă este privit din unghiul nostru de vedere, ca expresie a creativității, a istețimii celor care l-au dezvoltat, comparativ cu ce moștenisem din latină și, mai ales, comparativ cu celelalte limbi romanice, inclusiv franceza…
Așadar, multe neologisme au generat în română o pereche de termeni care nu sunt sinonimi, ci se diferențiază într-un mod subtil și original. Românii au simțit nevoia să diferențieze aceste sensuri, să le distingă clar. În franceză, din care am împrumutat acele cuvinte, subtila distincție nu se poate face!…
În felul acesta limba română a devenit o limbă ceva mai dificilă, care pune în fața vorbitorilor ei o problemă în plus, obligându-i să aleagă, iar alegerea poate fi câteodată greșită. Așa cum constatăm la o mulțime de …emisii TV, chiar cu subiect sau profil cultural unele! Sau când în metrou suntem avertizați incorect: Atenție! Se închid ușile! Corect: Atențiune! Așa cum sună și comanda din armată, atunci când apare un ofițer în preajma unor trupeți! Atenția este un proces psihic, atențiune(a) este un avertisment. Te duci la primărie, în audiență, cu o …atenție! Nu cu o atențiune! (Bag de seamă că nu prea poate fi articulat substantivul atențiune! Se pare că-l folosim mai mult la vocativ, ca interjecție, aproape!)
E de subliniat că aceste cuvinte, în limba lor de origine, din care noi le-am împrumutat, nu puneau nicio problemă vorbitorilor. De ce și-au complicat românii existența inventând aceste dublete? În niciun caz ca să gândească mai puțin când vorbesc! Românului, când rostește cuvîntul emisie sau emisiune i se pretinde să gândească mai mult decât franțuzul care pronunță cuvîntul emission. Românul trebuie să fie sigur că așa e corect, că despre emisie e vorba, iar nu de o emisiune…
E un subiect ce poate fi urmărit în zeci de limbi: ce s-a întâmplat cu cuvintele împrumutate de aceste limbi din franceză? Ceea ce constatăm că s-a întâmplat în limba română este un fenomen unic. Iar acest fenomen – o mai spunem o dată, denotă inventivitate, inteligență, creativitate, istețime etc. În „proporție de masă”!… Nu trebuie să ne stânjenească acești termeni. Sunt termenii potriviți. Iar adevărul pus astfel în evidență nu strică să-l spunem de mai multe ori, căci a fost până acum prea puțin luat în seamă!
Nu mă îndoiesc că în fiecare limbă găsim dovezi de creativitate, inventivitate, inteligență… Dacă ar poposi vreodată niscai extratereștri pe Terra, e lucru sigur că se vor minuna cât de isteți se dovedesc a fi oamenii prin strucutra și regulile de funcționare ale limbajului uman. E un subiect pe care l-am discutat cu alte ocazii, trecem deocamdată peste el și ne întoarcem la dovezile că românii …e deștepți foc, iar lucrul acesta se vădește și prin graiul lor, prin anumite particularități ale acestuia!
De pildă articolul, ca parte de vorbire sau ca morfem – cum îl consideră unii, este un capitol glorios (sic!) al limbii române. Articolul este o achiziție recentă a limbajului. Este partea de vorbire cea mai „intelectuală”, solicitând o atenție mereu trează a vorbitorilor, care trebuie să țină seamă de persoana Receptorului, ce mesaje s-au mai schimbat cu acesta, ce și despre ce a mai fost vorba. Este partea de vorbire cea mai meta-lingvistică. Și tocmai această parte de vobire este în limba română mai dezvoltată, mai complexă decât în oricare altă limbă.
Nu toate limbile au articol. Ci foarte puține! În mod firesc, limbile care folosesc articolul au creat un sistem popriu, de o complexitate care diferă de la o limbă la alta. În limba română însă avem de-a face cu o complexitate copleșitoare. Aparțin acestui capitol următoarele forme:  om (adică substantivul nearticulat), un om, omul, cel tînăr, ăl (cel) bătrân, al meu. Adică ceea ce gramatica numește a fi (1) articol zero, (2) articolul nehotărît, (3) articolul hotărît propriu-zis, (4) articolul adjectival (demonstrativ) și (5) articolul posesiv (genitival).
Limba română, adică românii, s-au priceput ca nimeni alții să dea valori noi și formei substantivale ne-articulate: Peste vârfuri trece lună… Bate vânt de primăvară… Corb la corb nu scoate ochii… Taman acest sens, pe care îl capătă în limba română forma nearticultă a substantivului, în anumite contexte, este sensul, valoarea pe care nu o pot exprima substantivele nearticulate în limbile în care nu există articol, în care toate substantivele sunt nearticulate… Absența articolului poate fi semnificativă numai în limbile care uzează de articol. A da un sens chiar și absenței unui morfem este o găselniță de mare ingeniozitate. Aceste limbi pot face diferența subtilă dintre Crimă și pedeapsă, titlu de roman, și titlul unui tratat de ciminalistică: Crima și pedeapsa! Între Agonie și extaz, titlul unui text literar, și Agonia și extazul, titlu posibil al unui tratat de psihologie sau psihiatrie.
După observațiile mele, după impresia mea, dintre limbile care folosesc articolul româna este limba care apelează cel mai mult la forma nearticulată, în scopul de a exprima ceva ce altminteri rămâne ne-exprimabil! Nu întâmplător această șansă oferită de limba română este frecvent valorificată de poeți, de Eminescu cel mai mult: Un soare de s-ar stinge-n cer, se-aprinde iarăși soare!…  Peste vârfuri trece lună… Să folosești substantivele lună și soare, denumiri ale unor obiecte unice, la forma nearticlată, este o veritabilă performanță în plan metalingvistic, intelectual… Este frecvent articolul zero și în limba vorbită, în poezia populară: Bate vânt de primăvară…
Pe lângă cele de mai sus, limba română a mai inventat și un articol numai al ei, cu totul nemaiîntâlnit în alte limbi. Așa clasific eu sensul și valoarea lui vreun, vreo. El face parte din sistemul de articulare și trebuia la un moment dat să apară. A apărut prima oară în limba română și până acum numai în limba română! Este una din vocabulle românești fără echivalent în alte limbi, care pune probleme traducătorilor din limba română în alte limbi!
 
Ne folosim de articolul vreun, vreo atunci când persoana despre care vorbim este necunoscută atât Receptorului, cât și Emițătorului: Crezi că o să vină vreun student la curs? În satul acesta există vreo fată numită Maria?
Locul lui vreun, vreo este alături de un, o, segmentând împreună domeniul „necunoscut pentru Emițător”! Articolul un, o pentru obiectele necunoscute numai Receptorului, articolul vreun, vreo, pentru obiectele necunoscute atât pentru Emițător, cât și pentru Receptor… Distincția asta numai limba română o face!
Există o legătură de „consonanță” între acest articol și modul verbal prezumtiv. Acest mod verbal n-a existat în latină, nu există nici în vreuna dintre celelalte limbi romanice sau indo-europene. Există numai în limba română.
Modul verbal prezumtiv se constituie din formele verbale de tipul va fi fiind, o fi fost, va fi fost, o fi, o fi fiind etc. Eu am emis ipoteza că am avea de-a face (1) cu un vast domeniu al prezumtivului, în care intră articolul vreun, vreo, modul verbal prezumtiv și unele cuvinte – pronume și adverbe (cum ar fi oriunde, undeva etc), iar originea acestui capitol aparte din gramatica și lexicul limbii române, dacă nu este în limba latină, va fi fiind (1)o creație a daco-romanilor ulterioară despărțirii acestora de restul lumii romanice. Eu aș zice că este vorba de (2)o moștenire din limba dacilor, unde va fi existat și modul prezumtiv, și articolul respectiv. Învățând latinește, dacii au transferat în limba latină prin calchiere o mulțime de strucuturi gramaticale și lexicale din limba pe care o părăseau, îmbrăcând în haină latină semnificații care existau numai în limba dacilor. Domeniul prezumtivului, atât de specific limbii române, este un bun exemplu al simbiozei originale, daco-romane, pe care o reprezintă „fenomenul” românesc, în toată amplitudinea și complexitatea sa unică. Mai pe românește, am zis că acesta este domeniul părelnicului, bine dezvoltat în limba română!…
Însuși cuvîntul părere este un cuvînt cheie pentru înțelegerea sufletului românesc. În alte limbi oamenii se ceartă între ei pentru idei și opinii. Limba română ne învață că ideile și opiniile sunt doar păreri, lucruri care par a fi adevărate! Aceasta este părerea mea, iar pentru o părere nu scot revolverul, așa cum fac unii pentru ideile lor!
Este important pentru limba română și vorbitorii ei să consemnăm explicit câtă inteligență și creativitate s-a decantat prin ani și a devenit bun spiritual comunitar prin semnele, cuvinte și morfeme, ale limbii române. Articolul este partea de vorbire cea mai recentă și cea mai „intelectuală”, „mai” metalingvistică, în structura limbilor indo-europene care s-au învrednicit să dobândească articol, să-i simtă nevoia! Nu toate!
Originalitatea limbii române și „avansul” luat la acest nivel de excelență nu-s de trecut cu vederea! Chiar dacă nu ține de „specificul românesc” să ne lăudăm prea tare cu isprăvile noastre… Dar nu putem consemna anumite aspecte fără a le cântări și valoarea. Ar însemna să ne abatem de la adevăr de dragul modestiei. Ar fi o falsă modestie!
Așadar, afirmăm răspicat acest adevăr: limba română, atât prin înfățișarea sa (adică prin structura lexico-gramaticală), cât și prin istoria ei, este un complex de valori spirituale deseori unice, este una din creațiile cele mai importante ale geniului românesc.
 
Ion Coja