Evreii din țările românești

CD

MINORITATILE IN PRINCIPATE
– un capitol din studiul istoric BASARABIA- 1812 de CD

Primele dovezi indirecte ale prezentei unor mici comunităti evreiesti în cetătile de scaun ale celor două tări române sunt atestate documentar abia la începutul sec. XVIII. Pe tot parcursul acestui secol, dovezile prezentei evreilor se înmultesc. În Moldova, la 1711, Ion Neculce pomeneste despre un cimitir evreiesc -“mormintele jidovilor”, la marginea Iasiului. Ocupatiile lor principale erau, comertul, cămătăria, confectionarea de bijuterii cat si productia de băuturi alcoolice.
In 1741 in a doua domnie a domnitorului Constantin Mavrocordat (sept. 1741 – iul. 1743), apar si primele documente cu caracter juridic privindu-i pe evrei, respectiv o serie de ordine ale privind interdictia de a angaja servitori crestini până în 30 de ani si de a angaja femei (crestine sau evreice deopotrivă) pentru a vinde băuturi alcoolice.[1] Sunt înregistrate si plângeri ale locuitorilor contra evreilor, pe care-i acuză de practici ilegale si necinstite (falsificare de înscrisuri, mărturie mincinoasă, trafic de bunuri furate).
Dupa razboiul ruso-turc – 1769-1774 are loc o crestere semnificativă a populatiei evreiesti, odată cu anexarea de către Austria a părtii de nord a Moldovei istorice, teritoriul care ulterior se va numi Bucovina de Nord. Inainte de 1775 erau consemnate 206 familii de evrei cu 986 de membri, iar după război vor fi consemnate 298 de familii cu 1346 de membri.
Generalul Erzenberg, primul guvernator al noii provincii imperiale Bucovina de Nord, remarca ca acesti “cersetori si vagabonzi” (Betteljuden und Müssiggänger), se ocupau mai ales cu cămătăria si productia de alcool, drept care a hotărât să expulzeze 365 de familii de evrei. Nefiind admisi în alte zone ale imperiului, nici în Rusia, au trebuit să se stabilească în Moldova. Atât în Bucovina cât si în Moldova, acestia au încercat să mituiască pe guvernator, cât si pe domnitorul Constantin Mavrocordat, oferindu-le un venit garantat anual de 5000 de galbeni, dar acestia au respins oferta, decât să expuie tara “pieirii totale”[2].
Acelasi domnitor va interzice evreilor să vândă alcool si să facă afaceri în sate. O ordonantă imperială din 20 martie 1786, care cerea ca fiecare evreu care face afaceri în Bucovina să detină un capital de minim 200 de florini, a avut drept consecintă un alt aflux ilegal de evrei săraci în Moldova. Documentele epocii atestă că multi foloseau pasapoarte false, îsi schimbau numele sau se declarau supusi străini (cel mai adesea germani, dar si ruși sau francezi) – suditi, numiti în mod peiorativ târtani (germ. Untertan).

Încercările de legalizare a activitătii acestora, precum a fost un act din iulie 1806, emis de către domnitorul Alexandru Moruzi (a doua domnie, 1802-1806) s-au soldat cu un fiasco total, dat fiindcă cei autorizati să-si desfăsoare activitătile pe teritoriul Moldovei atrăgeau alți coreligionari în număr tot mai mare. Iar afluxul evreilor spre Moldova a continuat pe toată durata sec. XIX, în ciuda măsurilor restrictive luate de autorităti, numărul acestora ajunse în 1848 la 11056 familii, din care numai în Iasi erau 7000, aproape jumătate din populatia orasului [3].
Istoricul Radu Rosetti, sub pseudonimul Verax [4] a publicat o serie de statistici privind numărul de evrei din Moldova, pentru care a utilizat listele cu plătitori de impozit (dări), asa-numitele catagrafii. Astfel, la 1803, în Moldova erau 12000 de evrei, la 1827, 6078 capi de familie (cca. 24000 de evrei), la 1831 – 30720, iar la 1859 cca. 120000, rata medie de crestere fiind de 64,5%, mult peste sporul natural.

Astfel, în mai putin de un secol, românii au ajuns minoritari în majoritatea oraselor si târgurilor din Moldova. Cea mai mare parte a acestora s-au stabilit cu precădere în Moldova, Maramures si Bucovina. Erau evrei askenazi, vorbitori de limbă idis, un idiom al limbii germane. Ceva mai putin numerosi în Muntenia – la 1831 nu erau nici 1000 de familii, cca. 4000 de personae (Verax), spre sfârsitul sec. XIX multi au migrat spre Bucuresti, atrasi de oportunitătile de afaceri pe care le oferea pe atunci dezvoltarea capitalei.
Iar pe de alta parte in Imperiul Rus evreilor le era interzis să se stabilească în afara oraselor, decretul din 15 mai 1882 si în nici un caz pe teritoriul istoric al Rusiei, ci doar în partea de est a imperiului, inclusiv Basarabia, ucazul din 23 decembrie 1791.
Evreii nu au adus capitaluri în tările române, din contră, au fost siliti să părăsească Imperiul Austro-Ungar datorită lipsei capitalului. Neavând capital si refuzând să se ocupe cu agricultura, au fost socotiti vagabonzi atât în Imperiul Austro-Ungar cât si în Moldova. Abia spre sfârsitul sec. XIX si începutul sec. XX, evreii au reusit să aibă o pondere numerică relativ consistentă în cadrul clasei de mijloc.

“Ţăranii şerbi din Rusia nu mai vroiau să lucreze gratis la boierii ruşi. Ei lăsau casele lor, moşiile boierilor şi se refugiau în Basarabia. Numai în 1810–1811 au venit în Bugeac peste 15 mii de ţărani fugari ruşi şi ucraineni.” (Anţupov I.A. Russkoe naselenie Bessarabii i levoberejnogo Podnestrovia v konţe XVIII–XIX v., Chişinău, 1996, p. 14). “Dacă în 1812 în 12 sate ruseşti din Bugeac locuiau 312 familii, apoi în 1822 deja locuiau peste 1248 familii ruseşti.” (ANRM, f. 1, inv. 1, d. 3998, f. 18–23; f. 5, inv. 3, d. 747, f. 182–186).

Teorii, de dată mai recentă, susţin că găgăuzii sunt urmaşii pecenegilor, oghuzilor sau cumanilor din triburile Kîpceak, care au urmat armatele sultanului selgiukid Izzedin Keykavus al II-lea (1236-1276).
(Vezi, dar cu toata rezerva necesara, extractiile lui Neagu Djuvara si a lui Radu Duda)
În tot noianul tulbure al istoriei lor, se pare că un trib al turcilor oghuzi intrase într-un conflict de moarte cu celelate triburi turce din confreria care-i urma pe selgiukizi. Puşi în faţa pericolului de a fi exterminaţi de către fraţii lor de sânge, aceşti turci oghuzi au migrat în Balcani în căutarea păcii şi liniştii. Unii istorici găgăuzi avansează teoria unei etnogeneze pur bulgare. Dincolo de originea lor relativ neclară, găgăuzii rămân singurul popor turcic de religie creştină.
După ocuparea Basarabiei de către Rusia Ţaristă triburile tătare ale nogailor au părăsit Bugeacul şi s-au îndreptat spre Crimeea. Rusia Ţaristă i-a aşezat pe găgăuzi în zonele părăsite de tătari, in Bugeac, oferindu-le o serie de privilegii importante, de care nu se bucurau românii moldoveni – de pildă, scutirea de impozite şi de serviciul militar, precum şi de obligaţia de a merge la şcoală.

Scutirea unor minoritati de obligatia de a-si trimite copii la scoala are consecinte dezastruoase care se vad si in ziua de azi la aceste minoritati.

“Ocupaţia dintre anii 1806-1812 a Principatelor Române este însoţita de un amplu proces de rusificare a provinciei istorice a Basarabiei. Târgurile şi oraşele sunt înţesate de garnizoane ruseşti. Oraşele mari devin populate de funcţionari ruşi, alături de meşteşugari şi comercianţi evrei, precum şi de agricultori bulgari.
În urma recensământului din anul 1817, ordonat de Moscova, s-a constatat că întreaga populaţie minoritară din Basarabia, compusă aproape complet din alogeni, reprezenta doar 14% din populaţia totală a provinciei. Această nouă categorie socială este stabilită în târguri şi oraşe, în timp ce românii majoritari erau la sate, prin ocupaţiile lor tradiţionale – agricultura şi creşterea animalelor- românii ajungând pe atunci să trăiască cel mult în suburbiile oraşelor.
Către 1843–1844, în Basarabia locuiau 48 963 de evrei, 15 410 ruşi, 64 686 bulgari şi găgăuzi, 11 9248 ucraineni, 15 477 germani, 2356 armeni, 2 824 greci şi 2 612 – alte etnii.” — (ANRM, f. 2, inv. 1, d. 4126, f. 10–22).

NOTE:
[1] Ioan St. Petre, Axinte Uricariul. Studiu si text, Bucuresti, 1944.
[2] Răscanu, P., Lefile boierilor si veniturile Moldovei în 1776, Iasi, 1887.
[3] Sutu, Nicolae, Notions statistiques sur la Moldavie (1832, 1840, trad. română Notitii statistice asupra Moldaviei, 1852).
[4] Verax : La Roumanie et les Juifs, Bucarest, 1903.