Evreii declarați morți la „evenimentele” de la Iași

Sinagoga, fabrică de evrei morţi!
Mesaje primite

Niculae Cornel
17 ian. 2022, 07:34 (acum 1 zi)
către SC, eu, ionzcoja

Sinagoga, fabrică de evrei morţi!

Cei peste 13000 de evrei daţi „morţi“ pe sursele SSI la doi ani
după „Pogromul de la Iaşi“, erau, de fapt, căutaţi
de armată pentru muncă, fiind de negăsit
– cifra era primită de Siguranţă de la sinagogi, nu provenea din documente de stat –
Cornel-Dan NICULAE

Siguranţa a raportat guvernului în 1943 ce i-a spus sinagoga să trans­mi­tă: că ar fi murit peste 13000 de mii de evrei la Iaşi în iunie 1941. Deşi era doar transmiterea unei cifre date de evrei, ne obiectivă, fără nici o bază arhi­­vis­tică reală, ca document de stat, având doar scopul imediat să explice de ce arma­ta nu îi găsea pe evreii care trebuiau să pres­­teze muncă în loc de a merge pe front, „Raportul final“ al „holo­­caustului în România“, impus nouă de lobby-ul evreiesc global, consi­de­ră ra­por­­­­tul SSI o importantă recunoaştere oficială a României că ar fi ucis aceşti evrei, un document românesc, în loc tot de o sus­ţinere evreiască, ceea ce este.

În 1942, centrul armatei române de la Iaşi care recruta forţa de muncă a raportat că nu găseşte 13.868 de evrei care trebuiau, conform legii, să presteze mun­că. Imediat după aceea a fost lansată (produsă) dinspre sinagogi înspre infor­ma­­torii evrei ai Siguran­ţei, ştirea că peste 13 mii de evrei ar fi murit la „dez­or­dinile“ din 1941, iar numărul a tot crescut apoi.

Tot ce a spus, tot timpul, Siguranţa despre acele evenimente a fost cel puţin dubios, contradictoriu şi chiar maliţios (acuzând chiar şi mişcarea legionară, ce fusese lichi­dată şi cu ajutorul Siguranţei, şi care nu mai funcţiona).

*

În august 1942, armata de la Iaşi care recruta forţă de muncă a raportat, deci, că nu a găsit 13.868 evrei, printr-un raport al colonelului Ion Georgescu, şef al sec­ţi­ei I-a a şefu­lui de Stat Major, către Guvernul român, 8 noiembrie 1941 (?), – păs­trat la Arhivele Statului, fond Preşe­dinţia Consiliului de Miniştri, Colecţia Cabinet, dosar 86/1941, f. 251.) Textul acestui Raport nu se găseşte nici măcar în lucrări im­por­tan­te, cu pretenţii (precum a lui Ottmar Traşcă „«Chestiunea evreiască» în docu­men­te­le militare române. 1941-1944“), dar el este citat uneori, inclusiv în „Raportul Final“ al holocausticilor.

Astăzi nu se arată acest fapt, dar evreii au făcut orice ca să se sustragă muncii pe vreme de război. Dacă nu se puteau ascunde sau sustrage altfel, unii se lăsau chiar muşcaţi de câinii, ca să acuze că ar putea fi luat turbarea, diagnostic greu de stabilit atunci. Cel mai des mituiau responsabilii sau chiar plăteau români care să-şi asume identitatea lor şi să muncească în locul lor.

Deşi nu au existat cărţi de identitate până în 1949 şi nici o evidenţă a popu­la­ţiei funcţională (aceasta fiind ţinută însă, în linii mari, de biserici, sinagogi sau mos­chei), armata avea o evidenţă proprie a bărbaţilor susceptibili de a fi înrolaţi sau care executaseră serviciul militar. Existau şi livretele militare şi evidenţa lor.

Mişcările de mase evreieşti în timpul războiului (cum ar fi concentrările şi deportările) fac inutile recensămintele în privinţa explicării diferenţelor de popu­la­ţie existente între diferite date (înainte de iunie 1941 şi după această lună). Se pre­tin­de că la 29 iunie, ziua în care urmau să fie evacuaţi evreii din oraş, la Iaşi se aflau 45.000 de evrei, iar în mai 1942, la recensământul „persoanelor având sânge evre­iesc“, în oraş au fost găsiţi doar 32.364 de evrei, dar cine a dat aceste date?

Prin Decretul Lege nr.3984 din 5 decemvrie 1940, se hotărâse excluderea evre­i­lor de la serviciul militar, căci războiul era în pregătire şi erau cunoscuţi drept comunişti simpatizanţi ai Uniunii Sovietice şi trădători, atentatori criminali chiar, precum comuniştii evrei care puseseră bomba de la Senatul român în 1920, Max Goldstein, Saul Osias şi Leon Lichtblau (coordonaţi din Uniunea Sovietică, de la Odessa, de către bolşevicul evreu Abraham Grinstein), sau evreii care în Basarabia, în acelaşi an (1940), atacaseră armata română şi populaţia civilă română, pentru a lovi şi ucide cât mai mult posibil.

În schimbul de fi în armată şi a merge la război, evreii trebuiau să mun­ceas­că în „interes obştesc“ sub controlul armatei, mai ales, dar şi al altor instituţii.

Pentru aceasta, Secţia a I-a a Marelui Stat Major a emis 8 august 1941 Instruc­­­ţi­u­ni­le Generale No. 31.200/1941 prin care stabilea că „Cercurile de recru­tare ţin evidenţa nomi­na­lă a tuturor evreilor existenţi pe teritoriu sau înscrişi în regis­trele speciale de evrei“. Regis­trele erau ţinute de evrei, iar pentru ca lucrurile să fie şi mai complicate, în afara de două cate­gorii de evrei mai uşor de găsit – „Categoria 1-a, evreii veniţi în România înainte de 1918“ şi „Categoria 2-a, evreii care au obţi­nut naturalizarea în anumite condiţiuni“ -, exista şi „Cate­go­ria a 3-a: evreii care nu fac parte din categoriile 1 şi 2“ (identificaţi astfel prin Decretul Lege nr. 2650 din 8 august 1940, privind situaţia juridică a evreilor din România).

*

Însă cum au răspuns evreii la munca de interes obştesc a devenit o pro­ble­mă, pre­zen­tată la guvern ca „Dare de Seamă Generală“ de Marele Cartier General – Secţia I-a, Biroul 7B (de maior Popescu Eugen, şeful biroului), la 9 noiembrie 1941:

„Evreii au cea mai grozavă teamă de munca de interes obştesc, de aceea au căutat prin toate mijloacele să se sustragă de la această muncă, profitând de absolut toate împre­ju­rările pe care caracterul lor infernal a ştiut să şi le facă favorabile, astfel:

a). Înainte de a fi luaţi: Au făcut cereri şi intervenţii peste tot, ca să fie scutiţi; Dacă aceste cereri nu li s’au aprobat, atunci au aşteptat răspunsul lor şi nu s’au prezentat la muncă. Numai măsurile dras­tice, comunicatele date de Marele Cartier General şi raziile i-au silit pe majoritatea să se prezinte la muncă. Totuşi, sunt şi acum foarte mulţi evrei neprezentaţi şi cu situaţia neclară, susceptibili a fi arestaţi.

b). Când s’au prezentat la Cercul de Recrutare: Au făcut tot posibilul ca să scape; Au încercat la vizita medicală, făcându-şi şi injecţii cu seruri maladive, ca să fie scăpaţi; Au încercat amânări…

c) Ajunşi în detaşamente [de muncă]: Au reuşit ca, pe motiv că umblă după ali­men­te, să se ducă rând pe rând prin oraşele şi satele unde aveau interese; În trenuri, prin sate, unde au fost, purtarea lor a fost egală cu aceea a inamicilor ţării, răspân­dind veşti alar­miste, curente comuniste…; Au obţinut învoiri prin corupţie; Evreii bogaţi au plătit români, în locul lor, şi au mers cu spiritul lor infernal atât de depar­te, încât au lansat versiunea că guvernul «va româniza şi munca de interes obştesc».“

(document arhivat la ANIC, fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri – Cabinet Militar, dosar nr. 566/1941, f. 1-12; d. Ottmar Traşcă, op.citat)

*

A venit sarcina Siguranţei să afle de ce nu găseşte Armata evreii pe care îi ştia în viaţă din evidenţele sale (mai vechi), căci nimeni nu avea amintirea unui aşa de mare nu­măr de morţi la Iaşi, în urmă cu numai 2 ani. Astfel apare suspectul raport al SSI Iaşi din 23 iulie 1943, arhivat la „Consiliul Securităţii Statului, fond docu­­­mentar, dosar nr.3041, p.327“ (în Arhivele Naţionale, posibil şi la CNSAS). Holo­­ca­usticii nu spun, însă (nu o spun mai ales în manipu­latorul „Raport Final pri­vind Holo­casutul în România“, unde invocă această „dovada“ sau „probă“), ce a arătat des­co­peritorul acestui docu­ment, isto­ricul Cristian Troncotă, că sursa era doar o susţinere evreiască neverificabilă, nu o probă reală, de stat:

„Raportul întocmit la 23 iulie 1943, cu nr.1503, semnat G. Criticus şi I. Liveanu, rezidenţi ai Centrului Informativ Iaşi al S.S.I.-ului şi înaintat lui Eugen Cristescu arăta: «Avem onoarea a vă aduce la cunoştinţă că în zilele de 7-8 şi 9 iulie a.c., împli­nin­du-se după calendarul evreiesc doi ani de la dezordinile din zilele de 29 şi 30 iunie 1941, din localitate, familiile evreieşti ieşene care au avut morţi cu ocazia acestor dezordini au făcut parastase în toate sinago­giile locale, pentru pome­ni­rea acestor morţi. Cu care ocazie s-a con­stat­at, după tablourile de la toate sina­gogile, că numărul acestor morţi a fost de 13.266, dintre care 40 de femei şi 180 de copii.»“ (Cristian Troncotă, „Eugen Cristescu, asul serviciilor secrete româneşti“, Bucureşti, 1997, pp.118-119).

Dar de ce să nu fi prezentat sinagogile ieşene înadins acest număr mare de morţi, ca să îi acopere pe cei care nu voiau să muncească sau chiar plecaseră cu acte false din Iaşi, mai ales că religia iuda­ică, prin recomandările talmudice, îi îndeamnă pe evrei să îi mintă pe ne-evrei (pe goimi) dacă le este de folos ori dacă au nevoie?

Este notoriu în această privinţă cum tratatul talmudic Bava Kamma („Prima Parte“) îi lămureşte pe evrei că legea talmudică, evreiască (atât Talmudul Babilo­ni­an, Bavli, cât şi cel din Ierusalim, Yerushalmi), îi obligă să nu fie cinstiţi cu ne-evreii: „Evreii pot folosi sub­ter­­fugii (minciuni) pentru a înşela un non-evreu“ – Bava Kamma II 3a; „La un proces, dacă nici o lege nu ne ajută să îl învingem pe ne-evreu, folosim subterfugii (min­ciuni) ca să câştigăm“ – Bava Kamma 113a. (Talmudul este compus din zeci de volume adăugate ca o „învăţătură“ Vechiului Testament, cu multe ase­me­nea îndem­nuri anticreştine sau împotriva ne-evreilor).

Iar minţirea ne-evreilor de către evrei e o bagatelă din ceea ce permit talmu­diştii evreilor: „Un evreu poate jefui un ne-evreu, însă un ne-evreu nu poate jefui un evreu. Dacă un ne-evreu omoară un alt ne-evreu sau un evreu, acesta trebuie omorât, însă un evreu nu va primi pedeapsa cu moartea dacă omoară un ne-evreu“ – Choshen Mishpat (Platoşa Judecăţii), spusa (siman) 425:50. Şi uciderea ne-evreului trebuie făcu­tă în secret, invocându-se ca model Tora (Vechiul Testament), cartea Ieşirea (Exo­dul) capitolul 2, versul 12 „S-a uitat în toate părţile şi, văzând că nu e nimeni, a omorât pe egiptean şi l-a ascuns în nisip“ (Talmudul Babilonian, tratatul Sanhedrin).

Aceste idei au persistat până azi la mulţi dintre rabini, la mulţi evrei. În 2010, rabinii Yitzhak Shapira şi Yosef Elitzur, din Israel, spuneau în cartea lor „Tora Rege­lui“, că interdicţia biblică de a „nu ucide“ se aplică doar între evrei, dar chiar şi „nou-născuţii şi copiii duşmanilor Israelului pot fi ucişi, deoarece e evident că vor creşte să ne facă rău“, precizând, în veritabil spirit talmudic, şi că non-evreii sunt „lipsiţi de compasiune prin natura lor“, iar subminarea ori atacarea lor e binevenită, căci le „înfrânează înclinaţia duşmănoasă pe care o au“. Iar „ne-evreii ce dăunează Israe­lu­lui este permis sa-i ucizi“ (Y. Shapira şi Y. Elitzur, „Torat Hamelech“ – Tora Regelui -, partea I-a: „Legile Vieţii şi Morţii între Israel şi Naţiuni“, un compendiu Halacha sau legislaţie religioasă evreiască, publicat de ieşiva Od Yosef Chai din localitatea israeliană Yitzhar în 2010).

Aşa că minţirea de către rabini a ne-evreilor este o floare la ureche faţă de grozăviile ce le trec prin cap şi le găsesc şi în preceptele lor religioase, şi avem toate motivele să luăm serios în calcul că aşa au făcut şi rabinii de la sinagogile din Iaşi, în 1943, când au făcut să ajungă la Siguranţă cifra nerezonabilă de 13.266 de evrei care ar fi murit la evenimentele din iunie 1941.

*

În plus, mai mulţi cercetători români au constatat cu temei că numele agen­­ţi­lor Siguranţei care semnează această informare nu sunt româneşti, ci unele purtate de evrei (corect, numele semnatarului Liveanu existând şi în varianta Livianu la evrei).

Şi dacă este adevărat că Siguranţa avea agenţi şi informatori evrei, aceştia trebuiau să facă un joc dublu când era vorba de evrei, în interesul evreilor, fiind mai fideli comunităţii lor decât Siguranţei, aceasta fiind şi o obligaţie religioasă, dar şi o tră­­să­tu­ră comportamentală specifică evreilor.

Iar sinagoga şi cimitirele evreieşti – care au livrat informaţia convenabilă lor Siguranţei – ascun­­deau de 100 de ani (din 1844, mai precis) organi­za­rea evreiască tradiţională, kahalul, ce ţinea ca lege, ascunsă faţă de ne-evrei, şi preceptele talmu­dice cele mai perfide. (În 1844, kahalul a fost desfiinţat oficial de regimul ţarist rus în Ucraina – unde era centrul său – şi în cea mai mare parte a restului imperiului, ca fiind un stat în stat, cu legile lui, acesta fiind apoi camuflat de evrei în activitatea administrativă a cimitirelor evreieşti.)

*

Iar contextul în care a apărut nota informativă a Siguranţei, era acela al cola­borării ei (inutile), la vârf, cu liderii evrei, pentru obţinerea unui armistiţiu avan­ta­jos garantat din partea SUA. Astfel, tot profesorul Cristian Troncotă a arătat (în două din cărţile sale) că în­suşi şeful Siguranţei, Eugen Cristescu, îl avea ca „prieten“, in­for­mator şi cola­bo­rator în operaţiuni speciale pe un evreu cu mare greutate, George Littman (sau Georgică Litman), care înainte să vină mareşalul Ion Antonescu în fruntea statului fusese mana­ger la cazinoul din Sinaia (unde locuia şi regele Mihai, la castelul Peleş), evreii Litman din Sinaia lăsându-şi nu­mele mo­nu­men­talei „casa Albert Litman“ din Sinaia, Albert Litman (Littman) fiind „bancher şi unul din pro­pri­etarii cazinoului din Sinaia“, care în 1940 „s-a refugiat la Paris“, unde l-a susţinut pe gene­ralul de Gaulle îm­potriva Germaniei, iar fratele (fiul?) său George Litman (Littman) a fost ulterior confirmat de liderul sionist Avram Leiba Zissu (A. L. Zissu), într-o an­che­­tă a Secu­ri­tăţii, ca un apropiat al lui Filderman, şeful evreilor din România, şi ca inter­mediind discuţiile secre­te între mare­­şalul Antonescu şi aliaţi: „Filderman mi-a spus că [Ion Antonescu] a făcut demersul [la o mediere cu Occi­dentul] prin Istanbul la Cairo, printr-un cunos­cut al lui, George Litman…“ (dosar Departamentul Secu­rităţii Statului 16385, vol.58, f. 103-110; după A.M. Stoe­nescu, „Armata, Mare­şalul şi Evreii“). Wilhelm Filderman chiar făcea pe garantul afacerii, anga­jân­du-se şi în faţa Palatului că va da şi el o scrisoare către SUA pe canalul Cairo.

*

De fapt, acest Georgică Littman, era în acel moment membru al misiunii engleze din Turcia (în Anglia fiind atunci în mare putere şi trecere politică magnatul evreu „Joe“ Littman / Joseph Aaron Littman), şi prin el ar fi realizat şeful SSI, Eugen Cristescu, în pri­mă­vara anului 1943, un contact cu americanii. „La cererea părţii ameri­cane, mesagerul [la Cairo] a fost Gheorghe Cristescu, fratele lui Eugen Cristescu, trimis sub acoperirea de curier diplomatic“ (C. Troncotă, „România şi frontul secret. 1859-1945“, ed. Elion 2007).

Evreul londonez Joseph Aaron Littman (1898-1953) era de bună seamă rudă cu Littmanii „români“ ajunşi să conducă cazinoul din Sinaia şi să joace roluri secre­te în poli­tica de la Bucureşti. Joe Littman era şi el evreu „rus“ (khazar), ca şi cei din România, dar a locuit la New York înainte de a se muta la Londra în anii 1920 şi a deveni mare comerciant de retail şi unul din cei mai mari magnaţi imo­bi­liari brita­nic. El era cel mai nimerit să-i tuteleze pe Littmanii din România în Anglia. Fiul acestuia, activistul evreu britanic David G. Littman (1933-2012), a fost un agent sub acoperire al Mossad, unde a fost recrutat prin Jewish Agency, serviciul global al sio­nis­mului, ceea ce indică trecutul şi pre­dis­poziţia familiei în operaţiunile secrete.

În România, Litmanii s-au remarcat şi ca sionişti, dar şi ca înfocaţi comu­nişti. Îl avem pe Cunti Litman, care a participat la Congresul Sionist din Focşani. Îl avem şi pe Naş Leon (1919-2007), pe numele său real Littman (fiu al lui Moise Litman), evreu comunist care a activat din ilegalitate, iar în timpul regimului comu­nist s-a ocupat de administrarea resurselor financiare, con­tro­lând fonduri valutare şi întreprinderile şi fermele Gospodăriei de Partid, până în 1989. L-am avut şi pe maio­­rul Nelu Negru (pe numele real, evreiesc, Litman), profesor la catedra de drept a Şcolii de ofiţeri de Securitate din Băneasa până în 1961. Dar cel mai important a fost, poate, Jean Littman, sionist şi preşedinte pe România al Congresului Mondial al Evreilor, struc­tură implicată până peste cap în sforăria globală a războiului, în interes evreiesc.

*

La scurt timp după această operaţiune a şefului Siguranţei, prin Littmani, în pri­mă­vara anului 1943 (când şi-a trimis fratele la Cairo, la cererea evreului, pentru credibilitate), Siguranţa emitea raportul din iulie 1943, bazat pe datele oferite ei de sinagogi, că la Iaşi ar fi murit în iune 1941 un număr de 13.266 evrei, pe care astfel Armata şi autorităţile române nu mai trebuia să îi caute pentru a presta munci sau pentru alte responsabilităţi.

Se poate conchide că Siguranţa, sperând la sprijinul american promis de W. Filderman, începuse să facă concesii evreilor, una din­tre ele fiind această acoperire a lipsei unor evrei, care avea aparent „nevinovatul“ rol de a ascunde evreii de arma­ta română.

Iar corupţia în România există din vremea fanariotă, evreii ştiind să o folo­sească din plin pentru a scăpa de diverse obligaţii, precum recrutarea la muncă în timp de război. Inclusiv prin obţinerea de acte false. Însuşi regimul Antonescu a ac­ceptat să dea acte false evreilor polonezi refugiaţi, pentru ca aceştia să ajungă în Palestina sau doar să tranziteze teritoriul. Să nu fi fost emise asemenea acte false şi altor evrei, plătite funcţionarilor de stat?

Acest fapt era cunoscut şi de liderii germani care s-au întâlnit în Conferinţa de la Wannsee, în 20 ianuarie 1942, unde, în protocolul încheiat (intrat în istorie ca „Wannsee Protocol“), privind „soluţia finală“ pentru evrei (adică strămutarea lor din Europa), au arătat că în România evreii încă mai pot obţine, în schimbul banilor, documente care să ateste oficial că deţin o cetăţenie străină.

Iar astfel, cu acte potrivite, unii evrei ar fi putut chiar să şi dispară clan­des­tin, dacă voiau, după ce scăpaseră înregimentării (pentru muncă sau deportare în est).

*

Efemeritatea şi superficialitatea listelor cu morţii evrei este, în general, notorie din punct de vedere arhivistic, şi nici în acest caz nimeni nu a căutat şi nu a putut verifica exis­tenţa mormintelor a peste 13 mii de oameni, a formalităţilor mini­me privind înhumarea atâtor evrei la finele lui iunie 1941.

Pentru stabilirea acestui număr de pretinşi morţi nu a fost folosită nici o bază de date a statului, precum fiscul (privind numărul populaţiei capabile de a plăti im­pozite şi taxe sau care a încetat a mai plăti impozite, dar e posibil că mulţi evrei nici nu prea plă­teau impozite, fiind, cum s-ar zice azi, „fantome fiscale“).

Şi cercetătorul arhivistic Alex Mihai Stoenescu arăta că, în contradicţie cu acest „raport de la doi informatori evrei“ ai SSI, nu a reuşit să găsească „nici un document credibil care să ateste cifrele folosite de unii istorici evrei de 12.000, 13.000 sau 15.000 [de evrei morţi la Iaşi în iunie 1941], care mi se par oricum exgerate“.

Iar atâtea cadavre „între cartierul Tătăraşi şi Chestură [în Iaşi, «la pogrom»] ar fi însem­nat ca distanţa să fie acoperită complet de cadavre, în proporţia trei cada­vre pe metru!“, ceea ce nimeni nu a văzut (A.M. Stoenescu, Armata, mare­şalul şi evreii, 1998).

„Raportul SSI“, conţinea, pe scurt, o cifră date de şefii comu­nităţii evre­ieşti şi ai sinagogilor, precum Avram Hahamu şi Yosef Şafran, implicaţi în toate eveni­men­tele, care ar fi ară­tat nişte tabele cu nişte nume de evrei morţi „pentru sfinţirea numelui Domnu­lui“ (ex­pre­­sie ebraică prin care se defineşte „uciderea unui evreu din cauza credinţei sale“) în­scrişi pe tabele şi atârnate în sina­gogile din Iaşi. Nu exis­tă aceste tabele, iar invo­ca­rea pre­tinselor liste (netrans­mise Siguranţei) puteau ascun­de interesele unor evrei vii, care nu se voiau găsiţi sau să se prezinte la comi­sa­ri­a­te­le militare.

La o lună după evenimentele de la finele lui iunie 1941, conducerea evre­i­lor ieşeni nu avea habar de un număr aşa de mare de evrei morţi, pe câţi va pretinde peste doi ani (de peste 13 mii de morţi), căci un raport al Inspectoratul Regional de Poliţie Iaşi către Armata a 3-a arăta că „comu­ni­tatea evreească din Iaşi lucrează la întoc­mirea unor tabele în care se arăta: …numă­rul evreilor morţi cu ocazia evenimentelor de la 28-29 Iunie a.c. cu care ocazie, spun ei, că au fost omorâţi circa 500 bărbaţi, femei şi copii evrei; numărul răniţilor cu această ocazie, care în urma infirmităţilor căpătate nu-şi mai pot căpăta existenţa. Aceste tabele împreună cu un memoriu ur­mează a fi înaintate M.S. Regelui, M.S. Reginei, Domnului General Antonescu şi Doamnei Maria Antonescu, sperând într’o ameliorare a situaţiei evreilor. Deaseme­nea, se deţin informaţiuni că conducerea comunităţii din Iaşi a început o acţiune de eliberare a evre­ilor internaţi în lagăre şi că zilele acestea va pleca la Bucureşti, Iosif Iacob, pre­şedintele comunităţii, care împreună cu Dr. Filderman, conducătorul evre­i­mei din România, se va prezenta Ministerului Afacerilor Interne, pentru a arăta că ţinerea acestor evrei mai departe în lagăre este în dauna economiei oraşu­lui…“. (Lt. Colonel Jean Poitevin, Armata a 3-a, Serviciul Pretoral, Buletin Informativ nr.25, din 25 iulie 1941 / Arhiva Ministerului Apărării Naţionale, fond „Guver­nă­mân­tul Basarabiei“, dosar nr.22, f. 341.; după volumul de documente „Situaţia evreilor din România“, scos de istoricii militari în 1994.)

Mai arăta buletinul informativ militar din iulie 1941 că evreii se foloseau şi de bani, cum au făcut în tot timpul războiului ca să scape de munca obligatorie, căci, o dată cu revendicările, au „început o acţiune de colectarea sumei de 15 milioane lei, pentru a fi donată Statului pentru ajutorarea familiilor ostaşilor morţi şi răniţi în război şi că în contul acestei acţiuni 3 anonimi au subscris câte un milion lei“. Şi au câştigat chiar, indiferent unde au ajuns banii. „Lagărul de muncă“ de la Podu Iloaiei, unde au fost duşi o parte din evreii ieşeni cu „trenurile morţii“ la numai 23 de km de Iaşi, în 30 iunie 1941, s-a şi desfiinţat peste câteva luni, în noiembrie ’41, unde „agenţii comunişti“ evrei (iudeo-comuniştii) de­portaţi erau, de fapt, cazaţi la gazde locale, tot evrei, rude chiar, oraşul fiind un târg evreiesc înfiinţat în 1818, strâns legat de Iaşi, majoritar evreiesc şi el până în anii 1940.

Iancu Zuckerman, care avea 19 ani şi era cazat acasă la rude în „lagărul de muncă“ de la Podu Iloaiei, fusese şi el trecut la morţi în Iaşi, căci n-a tri­mis scri­soa­rea obliga­to­rie către familie când a ajuns la Podu Iloaiei (sau n-a fost ex­pe­diată, zice el), aşa că i-au făcut funeralii (taică-său şi-a lăsat şi barbă, semn de doliu). Dar s-a întors acasă, la Iaşi, după câteva luni, când li s-a dat drumul din pre­tin­sul „lagăr“ (interviu agerpres.ro din 24.06.2019).

*

Nimeni nu a văzut, autorităţi sau istorici, în realitate, tabelele cu decedaţii de la sinagogile din Iaşi, din 1941. Avram Hahamu şi rabinul-şef al Iaşiului nu le-au ară­tat nici după august 1944, deşi veniseră la putere şi oricum nu puteau constitui o probă credibilă, fiind documente emise chiar de ei, o posibilă contabilitate dublă.

După 20 august 1944, o dată cu intrarea armatei sovietice în oraş, evreii au condus absolut singuri oraşul Iaşi, cel puţin o lună de zile, fiind „an­gajaţi la reor­ga­ni­zarea adminis­tra­ţiei locale“, ca noi autorităţi investite de sovietici, ceea ce înseam­nă că au avut pe mână şi arhivele, unde au putut ex­trage sau planta orice au vrut, dacă au avut în vedere şi acest fapt.

Civilii românii, mai ales funcţionarii de stat, fuseseră evacuaţi din Iaşi încă din martie 1944, din cauza aproprierii frontului, iar în august nu mai era aproape nici unul. Doar evreii. Era încă o Republică Sovietică Evreiască nedeclarată, ca şi prima, de la Botoşani, născută în aprilie ’44, care fusese oprită de ocupanţii sovietici a se numi oficial astfel, cu ordin de la Moscova.

Armata sovietică intrase în Botoşani la începutul lui aprilie 1944, iar oraşul a fost predat „oficial“ sovieticilor de către şeful biroului local al „Centrului Evre­iesc“. Delegaţia congregaţiei evreieşti s-a prezentat apoi la comandantul sovietic şi, în absenţa unor personalităţi româneşti, evreii au fost numiţi în toa­te funcţiile publi­ce. Ei s-au orga­ni­zat ast­fel: primar Carol Artberger (care şi-a schimbat nume­le în Emil Ardeleanu); şef de poliţie I. Bitter­man; şef „servi­ciu tehnic“ ing. L. Wechsler; şef la „ser­viciul muncii“ T. Wit­ner etc. Pe 8 aprilie, însă, liderii comu­niştii Ana Pauker şi Teo­ha­­rie Geor­­gescu, ea evreică, el doar bănuit (ca fiind vreun Burach Tesko­vich), care se aflau în frun­tea armatei sovie­tice ocu­pante că fiind „români“, i-au adunat pe toţi comuniştii şi evreii botoşă­neni (care, în mare măsură, erau unele şi ace­leaşi persoane) în frunte cu Armand Gold­schlager, „secretarul comi­te­tului par­tidului co­mu­­nist pe judeţ“, în sala fostu­lui Teatru Leo­nard (cinematograful Lucea­fărul, de mai apoi), cerându-le să salveze aparenţele şi să nu folosească titula­tu­ra pe care o aleseseră, de „Repu­bli­că Auto­nomă So­vi­et­ică Evre­ias­că“, chiar dacă, de fapt, aşa ceva era, căci Uniunea Sovietică nu câştigase încă războiul şi avea nevoie să-i con­vingă pe români (mai ales pe rege) să capituleze mai uşor. (Aurel Vainer, vii­tor şef al evreimii din România, din 2005 până în 2020, avea vârsta de 12 ani jumă­tate, în judeţul Botoşani, când evreii lui au primit-o bucu­roşi pe Ana Pauker, venită pe tancul sovietic, şi se făcu­se acolo republica evreiască sovie­tică.)

Sovieticii aveau să impună comunismul în România, dar Avram Hahamu, şeful evreilor ieşeni, şi rabi­nul oraşului Iaşi, Yosef Şafran, ambii implicaţi în po­ves­tea cu tabelele cu dece­daţi de la sinagogile ieşene, din care ar reieşi că au murit 13.266 de evrei la „pogrom“ în 1941, nu s-au mai bucurat mult timp de raiul roşu, emigrând în Israel, nu înainte ca Hahamu să fie martor împotriva lui Antonescu.

Mai găsiţi acum, dacă puteţi, tablele cu morţii de la sinagogi!

Registrele cimitirelor evreieşti nu pot fi verificate de istorici
Evidenţa populaţiei în România nu a prea existat la nivel centralizat, micii feudali ştiind ce oameni au sau nu (tot boierii fiind cei de dispuneau de forţa mas­culină şi când venea vorba de „marea oaste a ţării“), iar importanţa evidenţei consta şi pentru a-i pune pe oameni la plata de biruri (taxe, impozite), care însă se făcea, în principal, pe casa unde arde un foc (pe fiecare coş de fum al caselor ţărăneşti), fumă­ritul sau coşă­ri­tul, o dare unică în cotă fixă.

Apoi au apărut şi năvălitorii neînarmaţi, ca evreii, care au început să se aşeze peste tot. Numai ei ştiau în realitate câţi sunt, deşi erau ştiuţi.

Abia prin Legea 812 din 1915, „pentru controlul străinilor, controlul unora din stabilimentele publice şi pentru înfiinţarea unui birou al populaţiunii“, apar re­gle­mentări clare, dar, fiind război, nu sunt aplicate decât în 1921 prin înfiinţarea „biro­­ului populaţiunii“, care nu a funcţionat prea eficient în privinţa „străinilor“ (evrei­lor), deşi a fost încredinţat Corpu­lui Naţional al Poliţiştilor.

A rămas de bază obiceiul rămas din Evul Mediu în ţările române, ca evi­den­­ţa populaţiei să revină bisericii, care înregistra naşterile, căsătoriile şi decesele în regis­trele ei, nu întotdeauna cu exactitate şi nu şi morţile fără funeralii religioase, alteori făcându-se funeralii şi unora neîntorşi acasă, despre care nu se mai ştia.

*

Evreii pretind că pe vremuri se ştia exact orice mor­mânt, toate fiind eviden­ţi­at­e în registre speciale scrise în ebraică şi română, cu începere din anul 1840. „Nu există mormânt să nu ştim unde se află şi al cui este. Aceste registre au fost ţinute cu sfinţenie de comunitate şi transmise din generaţie în generaţie“, zicea Iosef David, pre­şe­dintele Comunităţii Evreilor din Botoşani, fluturând unui reporter nişte pagini îngălbenite ce ar conţine 30.200 de nume şi date privind rudele celor decedaţi („Pietre funerare, pagini de istorie evreiască“, în Adevărul din 17 iulie 2011).

Cercetător istoric cu experienţă în scormonirea arhivelor după colecţiile re­gistrelor de stare civilă, Elena Dragomir arată că registrele vechi de evidenţă ale româ­nilor se păstrează la Direcţiile Judeţene ale Arhivelor Naţionale, fiind organi­za­te pe biserici şi parohii, adică regis­tre elaborate de fiecare biserică. Dar aceste colecţii de stare civilă pot fi date spre cercetare abia la 100 de ani de la momentul produ­ce­rii lor. Adică, ce s-a consemnat în 1941 poate fi văzut abia cu începere din 2042.

„Registrele nu sunt organizate alfabetic, ci în ordinea în care biserica a în­re­gistrat naşterile, căsătoriile, decesele… Din câte am văzut eu până acum, aceste regis­tre se referă doar la creştinii din Bucureşti. Am încercat să aflu dacă există astfel de registre pentru comunitatea evreiască din Bucureşti pen­­tru peri­oada respec­tivă, dar până acum nimeni nu m-a putut lămuri. Dacă astfel de registre există, deocamdată nu ştiu unde sunt. Sper să aflu…“ (E. Dragomir, „Colec­ţia registrelor de stare civilă“ 2013).

Observăm astfel că, în general, evreii din România nu şi-au dat arhivele de stare civilă către statul român, perseverând în structura de stat în stat (deşi ceva arhi­ve, dar doar de la cimitirul israelit Filantropia din Bucureşti, ar fi la CSIER, deţinut însă de federaţia evreilor din România).

*

A fabricat acte republica evreiască de la Iaşi, în 1944?

În ceea ce priveşte republica evreiască de la Iaşi, când evreii, susţinuţi de ocupantul sovietic, au avut în totală stăpânire oraşul, golit de români, cel puţin între 21 august şi 12 septembrie 1944 (când s-a semnat la Moscova capitularea României, numită batjocoritor „armistiţiu“), şi probabilitatea ca, ocupând prefectura, de unde au şi condus oraşul, să fi fabricat acte, este suspect ca fals actul „Proces verbal în­che­iat astăzi, 30 iunie 1941“ ca fiind întocmit de pretorul Virgil A. Popovici şi alţii, de descărcare la Podu Iloaiei a trenu­lui cu evrei duşi acolo, care constata că, chipurile, „Din totalul de 1.974 [evrei], câţi au fost luaţi în primire de către delegatul Prefec­tu­rei Iaşi, s’a înregistrat un număr de 1.198 decese şi 776 supravieţuitori.“

Dar acest raport este parcă făcut să se pupe la fix cu „lista clandestină“ a lui Avram Hahamu cu numărul de evrei care ar fi murit în tren pe drumul de 8 ore pe o distanţă de numai 20 km, daţi dispăruţi.

În plus, cum de au constatat la Podu Iloaiei atâţia morţi, din moment ce mulţi au fost aruncaţi din tren pe traseu, conform mărturiei „supravieţuitorului Holocaus­tu­lui“ Leonard Zăicescu, care a spus că „mulţi dintre cei care au murit pe drum au fost aruncaţi din vagoane“? („Iaşi, 1941 – Oraşul Pogromului: 1. «Am un sentiment de dragoste, dar şi de ură faţă de Iaşi – Leonard Zăicescu“, pe RFI România în 26 iunie 2021). Un număr important de evrei deci nu a ajuns la Podu Iloaiei şi au fost raportaţi morţi, iar de treaba asta s-a ocupat un „comitet“ evreiesc. Erau sigur morţi? Aflăm de la aceeaşi sursă (L. Zăicescu) că „căpitanul echipei de fotbal din cartierul nostru, Willy, care s-a spânzurat [în vagon] cu mânecile cămăşii de un cârlig, era un tânăr care n-avea mai mult de 18 ani“. Asta făceau evreii în „trenul morţii“, se sinu­ci­deau şi erau apoi „aruncaţi“ din tren? Şi erau număraţi ca morţi la destinaţie, deoa­re­ce lipseau?

Acest document, bătut la maşină (uşor de plastografiat, deci, pentru a înlocui originalul, mai ales că în august-septembrie 1944 semnatarii români erau ca şi morţi ambulanţi, ca slujbaşi ai regimului Antonescu) ar trebui să se afle în prezent depo­zi­tat la Arhi­vele Statului laşi, fond Prefectura Judeţului laşi, dosar nr.16/1941, f.36, iar el con­vine de minune susţinerilor evreieşti anterioare.

Căci actul confirmă (cu un mic plus chiar) o „listă făcută în timp real“ (con­form holocaus­ti­cilor precum Cioflâncă, angajatul federaţiei evreieşti) adică obliga­to­riu credibilă, cu morţii din trenul cu „iudeo-comu­­­nişti“ deportaţi la numai 23 de km de Iaşi, în 30 iunie 1941, la Podu Iloaiei, în­toc­­mită de un „comitet de conducere“ evre­iesc al „lagă­ru­lui“, care conţinea 1151 nume de evrei daţi morţi de zăpuşeală şi des­hidratare în trans­portul pe timp de 8 ore. Lista ar fi fost transmisă „clandestin“ şefului evre­i­lor ieşeni, adică chiar cel care a condus republica evreiască de la Iaşi în august-sep­tem­brie 1944, prim promotor al instalării comunismului totodată.

„Clandestinitatea“ asta, invocată de istorici mercenari ai evreilor, nici nu era ne­cesară, căci evreii deportaţi locuiau „în lagăr“ tot între evrei la Podu Iloaiei, acasă la „gazde“ cu strân­se şi ne­în­grădite legă­turi cu conducerea evre­iască din Iaşi, iar după câteva luni au fost eliberaţi discret, aproape în secret (prin „ordin con­fi­den­ţial“ de la Bucureşti), fiind puşi în trenuri obişnuite spre Iaşi, câte 10 la un drum.

(articol de Cornel-Dan Niculae)

Niculae Cornel
17 ian. 2022, 21:11 (acum 1 zi)
către SC, ionzcoja, eu

Textul nu este publicabil, trebuind să mai sufere îndreptări şi lămuriri, mai ales privind metodologia stării civile în România după 1831, cand statul a inceput sa dubleze biserica, ca şi despre actul suspect privind numărul de morţi din trenul spre Podu Iloaiei. „Holocaustologul“ Jean Ancel îl leaga şi el de colonelul Dumitru Captaru, prefectului de atunci al Iaşiului, dar nu indică nici o probă (trimitere arhivistică) când spune că acesta şi l-a însuşit, citându-l fără nici o trimitere.

Evreii chiar erau dispăruţi fără a figura drept morţi în arhivele statului. Dacă erau găsiţi riscau pedepse grave, aşa că era mai bine să-i declare morţi Sinagoga, căci Marele Stat Major ceruse în toamna anului 1942 arestarea şi depor­tarea bărbaţilor evrei care nu s-au prezentat la munca obli­gatorie.

Iniţial, inspec­torul regional al Siguranţei Iaşi, Emil Gioseanu, trimisese un raport la Bucureşti prin care ceruse arestarea evreilor din Iaşi „dispă­ruţi“, pentru care nu exista „dovada decesului şi [de aceea] instanţele de judecată nu pot ordona înscrierea [lor ca decedaţi] în registrele de stare civilă“, considerându-se că se ascund.