Între ILIE MOSCOVICI şi NICU STEINHARDT
Ilie MOSCOVICI a fost deputat social-democrat în primul parlament al României Mari, cea de după 1 Decembrie 1918. În şedinţa solemnă a Parlamentului României, care a consfinţit noile hotare, cele adevărate, ale Rmâniei, când toţi participanţii s-au ridicat în picioare să aplaude şi să ovaţioneze istorica izbândă, Ilie Moscovici s-a remarcat prin atitudinea sa cu totul singulară : a rămas ţintuit locului, nu s-a ridicat şi nici nu a aplaudat. Pasă-mi-te, constituţia României Mari intra în contradicţie cu doctrina şi ideile sale politice, vexa drepturi legitime ale altor state şi mai ales ale măreţei Uniuni Sovietice. După înfiinţarea în 1921 a Partidului Comunist din România ( P Cd R), Ilie Moscovici se pare că i-a devenit membru. Membru ilegalist.
Nicu STEINHARDT a fost şi el evreu. Prieten şi coleg, camarad de generaţie cu Mircea Eliade, Constantin Noica, Emil Cioran şi alţii
A scris – după părerea unora, inclusiv a subsemnatului, cele mai inspirate pagini despre sufletul românesc : eseul Secretul Scrisorii piedute. Când spun inspirate sper că spun „exacte, perfect argumentate şi susţinute”. A făcut ani de temniţă sub comunişti, adică pe vremea când România era sever controlată de evrei din speţa lui ilie Moscovici. N-au fost putini nici evreii din speța lui Nicu Steinhardt. Evrei care au simţit româneşte, care au fost educaţi in familie, de către părinţii lor, să fie loiali ţării în care se născuseră, să-şi iubească şi să-şi respecte semenii printre care găsiseră adăpost şi un rost în viaţă. Dintr-o astfel de familie, de evrei pământeni, se trăgea Nicu Steinhardt. Ar merita să aprofundăm cunoaşterea acestei comunități evreieşti, spre a ne feri de greşeala, inadmisibilă, de a-i pune la un loc cu alde Ilie Moscovici, cu evreii vânduţi Moscovei sau Budapestei, cu evreii cominternişti, trădători de ţară, care nu-şi recunoşteau nici una din obligaţiile cu care îi incărca actul de cetăţenie românească.
În general generalizările sunt păguboase pentru adevăr, mai ales în planul răspunderii morale şi, la nevoie, penale. De aceea, nu vom spune nici măcar că toţi evreii comunişti au fost de teapa lui Moscovici, lipsiţi de loialitate etc. Măcar unul dintre ei a fost deopotrivă un veritabil evreu pământean ! Îl am în vedere pe Alexandru GRAUR. De la el am aflat prima oară de aceşti minunaţi evrei pământeni… Am învăţat şi cum să-i recunosc pe cei mai mulţi dintre ei: după numele de botez. Părinţii lor au avut grijă să le dea un nume românesc care să nu-şi aibă originea în Vechiul Testament. Bună oară Alexandru sau Nicolae, Constantin, Barbu, Dumitru, Vlad, Tudor, Radu, Horia ş.a.m.d.
Aşadar, îi invităm pe cititori şi colaboratorii noştri să reţină aceste două modele de comportament pe care le-au generat evreii în anii petrecuți printre români, motiv pentru care nu vom accepta acele judecăţi superficiale şi eronate, cu pretenţii de valabilitate, privitoare la evreii din România, bazate pe ideea că evreii din România au constituit o comunitate omogenă şi unanimă în atitudini. Comportamentul evreilor din România, fiecare gest al fiecărui evreu, a însemnat un pas mai aproape sau mai departe de cei doi poli intre care evreii s-au mişcat: între Ilie Moscovici şi Nicu Steinhardt, între minus şi plus, întuneric şi lumină, bestialitate şi omenie, ură şi dragoste. Noi, românii, din partea evreilor, am avut parte şi de una şi de alta. Şi de evrei demonici, şi de evrei angelici. N-avem voie să-i uităm nici pe unii, nici pe ceilalţi. Şi n-avem voie nici să-i amestecăm.
Ion Coja
Nu mai glumiți, că ajungeți dușmani ai poporului
FLORIN IARU MIERCURI, 30 AUGUST 2023, 12:02 –
Recenta dispută culturală pe marginea cărții lui Bogdan-Alexandru Stănescu, Copilăria lui Kaspar Hauser, a prilejuit pentru prima dată o polemică literară îndrăcită în cultura română. Nu are rost să mai repet datele pe larg, am s-o fac pe scurt. Dl Valeriu Nicolae se întreabă cum a fost posibil ca o carte cu un limbaj rasist dur și scîrbos să primească trei premii literare. Ar fi fost oare asta posibil dacă etnia sau nația defăimată de personajul principal era cea evreiască? Bune întrebări, rele urmări. Ca la un semn s-au trezit antirasiștii de ziua a șaptea și ce a fost la gura lor… Pe de altă parte, breasla s-a trezit și ea (nu vă speriați, că nu instituția, care doarme-n papuci). Scriitori din toate direcțiile l-au apărat pe Stănescu și, ceea ce a fost o surpriză pentru toată lumea, au apărat… n-o să ghiciți… autonomia esteticului. După ani buni (ultimii) în care s-a cîntat prohodul artei pentru artă, ce să vezi, scriitorii au simțit amenințarea în aer și au strîns rîndurile. Cum? Simplu. Autorul e una, eroul, alta. Premiile nu întovărășesc ideologia, ci calitatea scrisului. Phii, și mai mare agitație. Cei mai vehemenți au fost cei care nici nu auziseră de cartea în chestiune. Citatele oferite de Valeriu Nicolae erau de ajuns. Decizia a fost unanimă: „Nu voi citi niciodată o asemenea porcărie!“. Hm. Mă tem că, dincolo de declarațiile sforăitoare, cel puțin jumătate dintre opinenți vor da fuga s-o frunzărească, taman la pasajele indicate. Așa mi-amintesc de prima lectură din Răscoala lui Rebreanu. Nu-ș’ cum dracu’ se făcea, dar, în liceu, volumele tuturor colegilor se deschideau, toate, la aceeași pagină. Aia cu Petre Petre și Nadina…
În fine, multă lume necăjită. Ce a fost lesne de observat a fost taman lipsa totală de civilitate a polemicilor. Da’ ce spun eu polemici? Au fost înjurături și acuze ca în 1990, cînd fierbea revoluția-n oameni. Și totul de la o carte! Io zic că e binișor. Măcar de-am avea polemici de astea în fiecare săptămînă! Am vedea dimineața în metrou numa’ fețe palide, istovite după atîta lectură de carte românească.
Nu știu cum se va încheia tărășenia, că în România orice minune durează trei zile, dar fac o ultimă observație. Să te ferească Dumnezeu de ignoranții care le știu pe toate!
Fostul nostru coleg, scriitorul Ștefan Agopian, a făcut o glumă care sună așa: „În loc să vă bucuraţi că un cetăţean român de etnie romă a cumpărat şi a citit un roman excepţional, care, e drept, l-a indignat, voi săriţi cu gura pe el“. Poate fi interpretată și bine, și rău (eu cred că e grozavă, la cîte lovituri cu manta logicii aplică), dar e o biată glumă. Și m-am uitat la ce spun, ce dau pe goarnă, în comentarii, apărătorii egalității, ai demnității, ai democrației și ai civilizației. Și m-am îngrozit. Citez:
„Cît de infect / O glumă proastă. Și autorul, un nesimțit. / Trebuie să fii o nulitate totală să spui așa ceva. / Părerea mea e că romanul a fost premiat și citit nu doar pentru valoarea estetică, ci și pentru că le-a dat prilejul babuinilor de tip Agopian… / Omul e armean. Avînd în vedere prin ce trece națiunea lui în aceste vremuri, e cu atît mai gravă afirmația și arată și obraz gros… / 100% Agopian. L-am avut invitat în facultate la un curs. Așa e omul. Mic și extrem de frustrat. / Acest Ștefan Agopian, tare frustrat mai e! Ce să-i ceri! Mic, chel și cu aia mică!! / Și decrepit un pic. La 76 de ani mai degrabă aș tăcea dacă nu aș avea nimic inteligent de spus. Se pare că a îmbătrînit degeaba. / Un adevărat chirurg, operînd cu drujba pe retină. / Cine e Ștefan Agrobian? / Dezgustător! Tipic Agopian. Niciodată ceva bun despre cineva. / E de zis că umor din ăsta rasist, arogant, scăpat cu atîta lejeritate, face îngrozitor de mult rău. / Întrebarea este: oare nenea «grobian» își dă seama/conștientizează că e rasist? / Glume de Radio Erevan! Fără nici o aluzie la domnul Agopian! / Ar trebui să se simtă onorat că un cetățean de etnie romă i-a citit cartea. 99% din români nici nu știu de existența lui, darmite să-i mai citească și cartea!“ Etc., etc.
Jurnalul Fericirii:
Tata ne cearta, pe fratele meu si pe mine, care cartim si protestam…
Sa n-aud cuvinte urate si injurii, se rasteste tata la noi. Antonescu trebuie sa aiba mai intai grija de interesele romanesti. Sunt destul de incurcate. Nu-i puteti cere sa puna interesele ovreiesti pe primul plan si sa va menajeze susceptibilitatea. Vreti sa fie-ntotdeauna bine si frumos? Rabdati. Si nu ocarati tara asta care, oricat vi s-ar parea voua si orice ar crede si ar declama altii, tot tara voastra e.
….
Nu incape indoiala ca evreii nu-i pot fi decat recunoscatori lui Antonescu, seful de stat care cu adevarat s-a impotrivit exterminarii lor. Lecca ne povesteste ca pt tot ce a facut obtinuse aprobarea lui Goring, punandu-i-se doar conditia sa nu afle Hitler. Acestuia, intr-o vreme cand maresalul Petain, cardinalii, Papa, feldmaresalii si floarea aristocratiei germane nu indrazneau a-i spune un cuvintel de impotrivire si stateau smirna in fata lui, Antonescu i s-a opus fatis si cu o hotarare intr-o chestiune esentiala si pt care conducatorul Germaniei(un apucat si un furios cu care nu era de glumit) constituia un punct de onoare si o idee fixa. Pe cat de nepasator s-a aratat Antonescu, in razboi, cu sangele Romanilor pe care i-a lasat sa inainteze pana la Stalingrad, pe atat de zgarcit s-a dovedit a fi cu cel al evreilor.