Invenția sa a salvat de la demolare 13
clădiri majore din patrimoniul
Bucureștiului

În anii ’80, conducerea PCR a ordonat demolarea unei mari părți din centrul istoric,
pentru a construi Casa Poporului. Multe biserici vechi de secole urmau să fie rase de pe
fața pământului. Însă un inginer civil, Eugeniu Iordăchescu, a propus o soluție care
părea științifico-fantastică: „Dacă nu le putem lăsa aici, le mutăm cu totul”. El a inventat
o metodă de a ridica clădiri întregi (unele cântărind mii de tone) pe o platformă de beton
și de a le deplasa pe șine de cale ferată, sute de metri. Așa a fost salvată Biserica Mihai
Vodă, Schitul Maicilor și Palatul Sinodal. Imaginea unei biserici gotice sau
brâncovenești „alunecând” printre blocuri rămâne una dintre cele mai spectaculoase
performanțe de inginerie civilă din secolul XX, unică în lume la acea scară.
Metoda, denumită tehnic „translația clădirilor”, a pornit de la o necesitate disperată de a
proteja patrimoniul în fața planurilor radicale de sistematizare urbană. Eugeniu
Iordăchescu, lucrând în cadrul Institutului „Proiect București”, a observat o mică
oportunitate în mentalitatea decidenților vremii: aceștia erau dispuși să păstreze
monumentele, dar numai dacă nu stăteau fizic în calea noilor bulevarde largi. Astfel,
inginerul nu a folosit argumente emoționale sau istorice, care ar fi fost ignorate, ci
argumente strict economice și tehnice, demonstrând că mutarea este o alternativă mai
ieftină și mai rapidă decât demolarea și reconstrucția sau decât modificarea planurilor
urbane majore.
Procesul începea prin izolarea fundației clădirii de solul din jur, o etapă extrem de
riscantă și laborioasă. O echipă de muncitori săpa șanțuri adânci pe sub zidurile groase,
turnând o centură masivă de beton armat sub fundație, care funcționa ca o „tavă” rigidă.
Odată ce acest cadru de susținere se întărea, structura era desprinsă complet de
pământ prin tăierea fundațiilor vechi, clădirea rămânând suspendată temporar pe piloni
hidraulici puternici, pregătită pentru călătorie.
Sub această platformă de beton erau instalate șine de cale ferată și boghiuri, similare
celor de la trenuri, dar adaptate pentru sarcini statice colosale. Deplasarea propriu-zisă
se făcea cu ajutorul unor prese hidraulice active, care împingeau clădirea milimetru cu
milimetru. Era o operațiune de o finețe incredibilă; viteza de deplasare era aproape
insesizabilă cu ochiul liber, fiind de aproximativ 2-3 metri pe oră, pentru a evita orice
vibrație sau șoc cinetic care ar fi putut fisura zidăria veche și fragilă a monumentelor.
Primul mare test al sistemului a fost Schitul Maicilor, un monument istoric din secolul al
XVII-lea care cântărea 745 de tone. Reușita operațiunii din 1982 a fost momentul
decisiv; dacă ar fi eșuat, toate celelalte planuri de salvare ar fi fost anulate imediat.
Biserica a fost ridicată 1,6 metri de la sol și apoi trasă pe o distanță de 245 de metri.
Totul a decurs conform planului, validând calculele matematice ale lui Iordăchescu și
oferind credibilitate proiectului în fața autorităților sceptice.
Cea mai complexă provocare a fost, fără îndoială, ansamblul mănăstiresc Mihai Vodă,
ctitorie a domnitorului Mihai Viteazul. Datorită poziției sale pe un deal care urma să fie
nivelat pentru a face loc parcului din jurul noii clădiri administrative, biserica de 3.000 de
tone nu a trebuit doar mutată pe orizontală, ci și coborâtă pe verticală. Inginerii au creat
o pantă artificială cu o înclinație precis calculată, iar monumentul a „coborât” controlat
aproape 290 de metri, ajungând într-o nouă poziție, ascunsă astăzi în spatele unor
blocuri înalte, dar salvată de la dispariție.
Precizia sistemului era atât de mare încât Iordăchescu obișnuia să facă o demonstrație
simplă, dar grăitoare: punea un pahar plin cu apă pe pervazul unei ferestre din interiorul
bisericii sau pe masa altarului în timpul mutării. Martorii oculari și jurnaliștii au relatat că,
deși clădirea se afla în mișcare, suprafața apei nu făcea niciun val și niciun picur nu se
vărsa. Această stabilitate absolută a permis ca frescele interioare și detaliile
arhitecturale, extrem de valoroase, să nu sufere nicio degradare structurală.
Efortul uman din spatele utilajelor a fost însă titanic și plin de riscuri. Echipele lucrau zi
și noapte în tranșee adânci, adesea stând sub clădiri suspendate care cântăreau mii de
tone, având încredere oarbă în calculele inginerului șef. Orice eroare de sincronizare a
preselor hidraulice ar fi putut duce la torsiunea structurii și la prăbușirea imediată a
monumentului peste muncitori. Disciplina de pe șantier era strictă, iar coordonarea
dintre mecanici, hidraulicieni și ingineri trebuia să fie perfectă.
În total, metoda inovatoare a lui Iordăchescu a salvat 13 clădiri majore de la demolare,
dintre care trei blocuri de locuințe și mai multe lăcașuri de cult, inclusiv Biserica Domnița
Bălașa sau Biserica Sf. Ioan Nou. Un caz notabil a fost un bloc de locuințe din cartierul
Titan, care a fost prima clădire mutată cu tot cu locatari în ea; oamenii au continuat să
aibă apă, gaz și electricitate, privind uimiți pe fereastră cum peisajul se schimbă lent, în
timp ce ei își beau cafeaua în sufragerie.
Eugeniu Iordăchescu a decedat în ianuarie 2019, la vârsta de 89 de ani, lăsând în urmă
o moștenire unică în istoria urbanismului mondial. Într-o epocă dominată de dorința de a
șterge trecutul pentru a face loc noului, el a găsit o cale de a folosi tehnologia avansată
pentru conservare. Bisericile mutate de el stau astăzi mărturie nu doar credinței și
istoriei orașului, ci și geniului unui om care a refuzat să accepte verdictul imposibilului,
devenind pe drept cuvânt „îngerul păzitor” al Bucureștiului vechi.
Postare publicată pe Facebook de Carmen Zavada