Eugen Statnic a fost omul cel mai important pe care l-am cunoscut în ultimii 15-20 de ani, cel mai impresionant, cu performanțele profesionale cele mai prodigioase și cu un suflet de român cum puține am cunoscut. S-a stins din viață zilele trecute, pe 4 decembrie, în Germania, unde și-a trăit ultimii ani. Ne-au rămas de la Eugen Statnic și câteva cărți de istorie, despre care vom vorbi pe acest site în zilele cu urmează, dar și o autobiografie, căreia îi facem loc fiind textul cel mai potrivit prin care publicul românesc să afle despre Eugen Statnic ce mare om, ce mare român a fost.
Dumnezeu să-l odihnească!

Eugen STATNIC. O Autobiografie

A scrie despre propria viață nu-i ușor. Cei mai mulți oameni nu au un jurnal în care să fi prins evenimente, bucurii sau dureri trăite de-a lungul anilor și demne de a nu fi uitate. Acum, la al 92-lea an de viață, Doamna Nona Millea (de la București) îmi cere o autobiografie „mai romanțată“, considerând că am fost la timpul meu, adică în anii 1960-80, unul din inginerii care să rămână în istoria acelei vremi. Și, de fapt, așa a și fost, aproape de necrezut azi.
Anticipând însă dezvăluirea povestii despre acel succes, doresc, întâi de toate, să aduc mulțumiri destinului. Părinții m-au născut sănătos și mi-au dat o bună educație. Apoi – pentru norocul de a scăpa de deportare în Siberia, dar și pentru norocul că am avut posibilitate de a studia, cu dascăli și profesori minunați. Acestor oameni le-am rămas totdeauna recunoscător.
Iar succesul a fost, bineînțeles, nu doar al meu personal. Este vorba despre un mare succes al industriei electronice românești prin care ea s-a aliniat la nivelul mondial de vârf, în timp de 10 ani devenind din importator de licențe și tehnologii exportator de aparate de radio și televizoare pe cele mai pretențioase piețe, ca cea din Germania sau din Franța, Suedia și Elveția – în Europa de vest, dar și în țari din America Latină (Chile, Peru) și din Asia (Coreea de nord, dar mai ales, China). Uzina Electronica din București a reușit această performanță unică. În anii 1958-1965 s-au importat componente și aparate de 30 mil. dolari, în perioada 1970-1990 România a exportat peste 5,5 mil. radioreceptoare și televizoare în valoare de 330 mil. de dolari.
Acest salt a fost mândria noastră și a colegilor de la uzina-fiică IPRS-Băneasa care, în 10 ani, a făcut spectaculosul salt calitativ de la dioda cu germaniu la circuitele integrate lineare cu siliciu. A fost și excepționala Fabrica de Cinescoape cu cea mai modernă tehnologie, întreprindere pe care „un nime din cărare“, cum se spunea în Ardeal, după „revoluție“ devenit prim-ministru, a numita-o „mormane de fier vechi“.Nu mai eram în țară în anii 1991-1996, când s-au distrus enorme valori, industrii întregi create de noi toți cei care am muncit cu voința de a ridica țara. Mă durea sufletul când la Pipera o fabrica ultra modernă devenise un cimitir electronic de milioane. Era batjocorirea memoriei lui Cornel Mihulecea, Dumitru Lăzăroiu, Dinu Buznea, Constantin Faur. Acești oameni au fost inițiatorii, iar noi am fost făuritorii proiectelor, cercetători și oameni de laborator care am ticluit circuitele electronice cu intuiție și pasiune.
În toamna anului 1973 eram inginer-șef la o uzină cu 7600 oameni, întreprinderea având dificultăți la exportul de TV. Era nevoie de un televizor competitiv față de concurenți, adică Telefunken, Grundig, Thomson ori Sony. Am apelat la șefii de laborator să elaborăm un televizor nou, astfel încât să reducem la jumătate consumul de energie, tot la jumătate manopera de fabricație și îmbunătățirea radicală a fiabilității. Lipsa de entuziasm m-a pus în situația de a începe elaborarea circuitelor electronice noi pe „cont propriu“ – seara, în laborator, după orele de serviciu ca inginer-sef. Mi s-a alăturat Mihai Gănescu cu care am lucrat seară de seară toată iarna. Eu am elaborat circuitele de putere: baleiajul orizontal tranzistorizat cu sincroprocesorul TBA950, tranzistorul BU105 și blocul de 20 kV cu acord pe armonica 5, dar și noul transformator de linii, baleiajul vertical cu circuitul integrat TDA1170, stabilizatorul de alimentare, iar Ing. Gănescu – circuitele de semnal cu CI TAA661 și TBA790 în calea de sunet. Minunatul circuit integrat TDA440 a rezolvat calea de FI-VS.
În anii 1966-67 elaborasem – tot „în afara orelor de serviciu“ – selectorul electronic de canale tranzistorizat, primul din Europa de răsărit care a înlocuit rotactorul francez fabricat cu licența Orega. Și așa, în luna mai 1974, aveam un televizor total nou și competitiv la nivelul de vârf mondial. A urmat multiplicarea prototipului, toate expertizele de laborator și omologarea de către ICPE, adică Institutul de cercetări, unde specialistul cel mai important era tocmai Nona Millea. De atunci s-au scurs aproape 50 de ani! Cu ei s-a scurs și viața noastră, dar au rămas neuitați anii noștri de muncă entuziastă, de încredere și succes.
Eu nu am fost membru de partid pentru că nu am agreat niciodată dictatura și totalitarismul, dar am avut convingerea că trebuie să faci ceva pentru propășirea economică și socială a societății in care trăiești, indiferent cine conduce țara. Înțelesesem din istorie că țările mici nu pot să-și croiască de sine stătător soarta și că depindem de țările mari care hotărăsc politica lumii, ca SUA sau URSS, în acei ani când nu noi ne alegeam conducătorii sau felul guvernării statului. Eram atunci în „grija” Rusiei și nu puteam alege regimul politic. Opoziția fățișă nu avea șanse. Deci, numai munca era de folos și ție, ca om, dar și comunității. Acesta a fost crezul meu. Cu această strategie mi-am văzut drumul în viață, fiind, în toamna lui 1961, tânăr inginer, când directorul Uzinei Electronica m-a angajat, în ciuda unui dosar de cadre plin de hârtii, datorate fie invidiei, fie răutății sau a prostiei. Revin însă.
Tocmai acest televizor a devenit și a rămas cel mai bun articol de export timp de 15 ani. Dar iarna 1973/74 a schimbat viața mea și soarta familiei mele. A fost munca încordată de laborator, seara, deja obosit, cu eficiență redusă, când pentru înviorare „organizam“o descărcare Corona de 20 kilovolți, cu ozon, pe care îl inspiram câteva minute și ne simțeam regenerați, fără a ști, însă, că ozonul atacă o enzimă vitală numită Hystamina. Precum am aflat în 1984 la München de la prof. Hellbrüge, histamina are roluri multiple în organismul uman, de ex., de a regla temperatura periferică a corpului, dar și de a controla procesul diviziunii celulare, după fecundarea ovulului și în primele secunde ale vieții viitorului om. În acel an, pe 17 noiembrie 1974, s-a născut Axel, al treilea nostru copil, la Brașov unde Inge, soția mea, aștepta în casa noastră de vacanță fericitul eveniment. Dar acest copil nevinovat s-a născut cu Syndromul Down, numit și Trisomia 21 – o boală genetică grea. La 22.11.1974 medicul de la Maternitate ne-a spus cu multă compasiune ce înseamnă pentru copil și părinți acest caz.
Viața noastră s-a frânt total și ireversibil. Totul a fost o prăbușire de vise și speranță, așa cum le are fiecare om pe lumea asta. Asociat cu alte sechele, s-a găsit și malformarea inimii care a întârziat cu ani de zile dezvoltarea copilului – vorbirea, mersul, totul. La 4 ani, din cauza întârzierii generale, s-a impus o operație capitală pe cord deschis, intervenție care nu se făcea în România. Am avut norocul de a fi fost cunoscut sus de tot și așa am putut trimite copilul cu mama sa la München, unde, în 1981, i s-a “cârpit“ inima.
Statul român nu a vrut să-mi preschimbe valuta necesară costurilor, cca.12 mii de dolari. Trebuie să divulg aici faptul că primul ministru al României nu avea dreptul să aprobe valuta nici la cursul comercial de 30 lei/dolar. Mi s-a aprobat emigrarea cu cei doi copii, după un an de așteptare încordată. Am fost obiect de șantaj al unor securiști mai mici dar și mai mari. Intr-o zi de iarnă am declarat unui colonel următoarele: „Germania va fi, poate, patria copiilor mei, căci mama lor este o săsoaică de la Sibiu, dar Germania nu va fi patria mea. Nu-mi cereți să lucrez împotriva conștiinței mele“. Tratamentul la care am fost supus, de la nepreschimbarea valutei – la confiscarea casei de la Brașov și plata taxei de vămuire în sumă de 40.000 de lei, m-au scârbit definitiv. Înțelegeam cam târziu că eram cetățean al unei țări care nu știe sa-si prețuiască fiii. Deci, eu nu valoram nimic pentru toată munca mea care adusese statului sute de milioane. Aceasta a fost și durerea, dar și dezamăgirea mea.
Mi-am lăsat în țară părinții, în ultimii lor ani de viață. De ziua mea, la 30 iunie 1982, tatăl meu a murit de inimă grea, la aproape 90 de ani, iar mama –cu câțiva ani mai târziu, la vârsta de 97 ani. Ei nu au putut înțelege cum de fiul lor avea puterea de a-i părăsi. În fiecare din cei 15 ani am venit, suportând toate șicanele și umilințele primitive la care erau supuși cei plecați. Am stat uneori 10 ore la graniță, în bătaie de joc, anume așa– toate erau o răzbunare ă unui sistem diabolic. Am răbdat zicând: „Doamne, iartă-le lor că nu știu ce fac!“.
Sora mea Victoria (n. 1941) s-a îngrijit de părinții noștri în sărăcia anilor 1982-97. Iar noi ne-am obișnuit cu noua situație. La 53 de ani aveam șanse minime de a găsi un post potrivit. La Siemens, unde, ca bursier al ONU, am făcut, în 1966, o specializare în domeniul nou al semiconductoarelor, eram bine cunoscut, dar locuri libere nu erau. Walter Hirschman, un as în circuite, m-a recomandat la OSRAM, un concern din grupul Siemens, cu 30.000 de salariați, producător de Surse și Sisteme de lumină care era tocmai în tranziția de la electrotehnică la electronică. Am fost „luat“ – în probă pe 6 luni, cu o sarcină bine definită: reaprinderea imediată a lămpilor de înaltă presiune (mai ales, a lămpilor de iluminare a stadioanelor).
Pentru a aprinde o astfel de lampa rece sunt necesare impulsuri de 2000-5000 volți, dar lampa „fierbinte“ cere de 10 ori mai mult, adică 20-50 kV. Iar aici m-a ajutat experiența din televiziune și „ teoria rezonanței Tesla“ învățată de la profesorul Remus Răduleț în anul 1952 la Politehnica din Timișoara. Am rezolvat problema în câteva săptămâni și făceam aprinderile după ce colegii noi plecau spre seară acasă. Erau inginerii germani care nu au reușit să rezolve tema timp de 2 ani. Trăgeam de timp pentru a fi foarte sigur la demonstrarea experimentală care a avut loc în 5 etape ierarhice: șeful de laborator, de serviciu, de sector, directorul cercetării dr. Franck, care m-a angajat, și, în final, dr. Plettner, marele sef al firmei Osram. Și sistemul meu electronic a funcționat perfect. Am fost angajat definitiv cu salar supratarifar, ceea ce în istoria de 100 de ani a firmei a fost o raritate.
Am avut norocul de a fi lucrat în laborator și în anii când eram copleșit de activități diverse ca inginer-șef. A fost pasiunea mea de radio-amator, încă de la Cercul radio al Liceului Hasdeu din Chișinău din anii de război, dar și, mai apoi, belșugul de material electronic german, piese radio, lămpi, condensatori, ca să nu mai zic de cartea lui Konteschweller, publicată înainte de război și care m-a contaminat cu „microbul radio“ pentru toata viața. Din elev radioamator, student harnic la Plautius Andronescu, Ștefan Nădășan, Cornel Micloși si Pompiliu Nicolau – toți profesori de talie înaltă, am învățat mai mult de frica de a nu fi exmatriculat sub pretext de incapabil. Noi, basarabenii, eram oricum în vizorul politic al vigilenței revoluționare, iar pentru mine, ca fiu de preot, era și mai rău. Am obținut note mari la obiectele fundamentale, iar la cele secundare – note mai modeste. Nu am căzut la nici unul din cele 46 examene, iar proiectul de diplomă la prof. Constantin Sora „Motor de troleybus electric 85 KW“ a fost, în 1954, pus de mine în fabricație de serie și s-a produs 36 ani la ITAS Timișoara. L-am avut sef pe Cornel Suboni, inginer, violonist concert-maistru și expert celebru de violine din categoria Stradivari sau Amati, un om de aur, un „măhăleant“, adică din suburbia românească Mehala a orașului – realmente multietnic –Timișoara, unde, la 1940, din cei 100.000 locuitori erau 36.000 Germani, 27.000 Români, 25.000 Maghiari, 8.000 Evrei și 4.000 Sârbi, toți trăind în armonie, prietenie și respect, așa cum s-a moștenit din cultura austriaca buna conviețuire a tuturor limbilor și obiceiurilor, o civilizație exemplară. Iar Politehnica din Timișoara a fost o universitate tehnică de înaltă clasă europeană. Am cunoscut Timișoara în 1948, când orașul cel mai vestic al României era și cel mai urbanizat, și cel mai curat / îngrijit. Am dorit să studiez acolo. Am și reușit. La Timișoara am trăit 13 ani buni. Au fost cei mai buni ani ai vieții mele.
Din anul 1949 mi-a rămas o amintire rară și senzațională: profesorul Plautius Andronescu. A absolvit în anul 1918 vestita Scoală Politehnică ETH de la Zürich, din 1922 fiind doctor inginer cu o disertație celebră, de sorginte „ maxweliană“, apoi a devenit acolo docent și profesor, iar din 1930 – la Politehnica din Timișoara. Era, la 56 de ani, prea devreme numit de studenți „Moș Nabla“ (operatorul Hamilton). Tocmai în seara de Crăciun ne-a spus că în laboratoarele Bell din SUA fizicienii John Bardeen și Walter Brattain au descoperit, cu 2 ani în urmă, tot în seara de Crăciun, „efectul transistor“ pe care l-au descris sumar, în 1948, sub denumirea „Transistor punctiform“ și care a funcționat pentru prima oară la 16.12.1947. Era ceva nou absolut: amplificarea unui semnal în corpul solid și nu în vid. Dacă aceasta este într-adevăr așa, a afirmat prof. Andronescu, fizica se află în pragul unui salt uriaș spre o „Noua Eră“ în care Tranzistorul mic cât un bob de mei va înlocui trioda cu vid, tubul electronic de azi, și pe cele mai mici lămpi de tip „ghindă“ din echipamentul militar german, precum RV12P2000 de 10 ori mai mici de cât lămpile din aparatele de radio. Ne-a uimit pe noi, „radiofoniștii“, cei care în anii 1945-49 construiam aparate de radio cu 4 lămpi „ghindă”, pentode de o calitate excepțională care se găseau la „talcioc“, multe și ieftine. Ceilalți colegi care nu erau „radiofoniști“ nu înțelegeau, de fapt, aproape nimic din semnificația celor spuse de ilustrul nostru profesor care avusese, în anii 1930-40 la Oradea, o mică fabrică de aparate de radio, numită Noris. În continuare, profesorul a spus cam cele ce urmează: „Acest Transistor va face posibilă miniaturizarea aparatelor, reducerea consumului de energie și a încălzirii pieselor, reducerea costurilor și progresul telecomunicațiilor“. Noi nu am înțeles atunci valoarea profetică a celor spuse de prof. Plautius Andronescu, dar eu nu am uitat acele cuvinte. Însă un timp nu am mai auzit ceva despre misteriosul transistor, căci, după cele 3 examene la „Bazele electrotehnicii“, nu am mai avut contact cu „Moș Nabla”.
Fiind încă student, am susținut și examene de traducător – pentru limbile rusă, engleză și italiană, așa că mai făceam câțiva bănuți, traducând pentru Biblioteca Politehnicii materiale din publicațiile academice noi ale unor universități din Germania sau Anglia, chiar și din America. În acei ani posedarea englezei era ceva rar chiar și în cazul marilor noștri profesori. Cei mai mulți, la Timișoara, vorbeau franceza și germana, rar engleza și deloc rusa. Eu am învățat bine engleza în timpul orelor de rusă, introdusă, din 1948, în toate universitățile. Doamna Tipa care preda rusa m-a verificat într-o convorbire de trei minute și a fost de acord să fiu scutit de seminarii și chiar de curs, punându-mi, însă, condiția să nu joc table în timpul orelor, șahul fiind oricum tolerat ca silențios. Limba rusă nu era luată în serios de cei mai mulți studenți. Unii chiar sabotau acele ore. Dar eu, fără cămin, neavând bursă (din cauza luptei de clasa), petreceam timpul, cât era posibil, la bibliotecă, unde era cald și… gratis.
Ca traducător, aveam acces la tot ceea ce se afla în biblioteca mare a Politehnicii unde șef era inginerul Ghișe, cunoscut încă din anul școlar 1944/45 la Liceul „Aurel Vlaicu” din Orăștie. Grație relațiilor antebelice, se primeau – încă și în anii 1950-60 – publicații universitare din Franța, Anglia, SUA, Elveția, Germania si Cehoslovacia. Citeam și presa științifică sovietică, revistele de radioelectronică, de televiziune, vestita publicație a Academiei Sovietice „ Referativnâi Jurnal“ (Revista Referatelor) în care era dat tot ce se publica în vest, cu un rezumat exact. Urmărind ani de zile „Revista Referativă”, știam tot ce a scris William Schockley despre transistor, despre premiul Nobel dat celor trei laureați – Bardeen, Brattain si Schockley, în 1957, despre lucrările lui R.E. Shea, una fiind: „Principles of Transistor Circuits“ (1953), ale lui I.E. Linvill, E. Wolfendale, I.A. Vasseur, Lo, Carroll sau Giacoletto, cu celebra sa schemă echivalentă. Gustam, deci, din toată vraja și misterele (pentru mine – chiar fascinația extraordinară) a acestei noi descoperiri care a condus, în 15 ani, la tranzistorul cu siliciu, în 20 de ani – la amplificatorul operațional, în 30 – la circuitele integrate lineare, microprocesor și microelectronică, în 40– la calculatorul electronic, în 50 – la video-telefonul mobil și tot ceea ce avem azi prin dezvoltarea rapidă a radioelectronicii, informaticii și digitalizării.
Am avut marele noroc să fiu implicat de destin în acest fenomen al secolului 20 și să am o meserie fascinantă în care, datorită pasiunii, nu am simțit vreodată nici oboseală și nici trecerea timpului, iar acestea tocmai pentru că munca a fost o plăcere și nu o obligație sau corvoadă. Am ieșit la pensie în 1994, la 65 de ani, după 40 ani de activitate, dintre care 28 de ani în tară și 12 în Germania, iar ca pensionar am lucrat încă 15 ani – internațional, dar mai ales, în America.
În anii 1983-85 am elaborat la OSRAM Lampa „DULUX El“ – înlocuitor al lămpii cu filament incandescent a lui Edison, adică al becului electric, după 100 ani de la invenția lui. Lampa fluorescentă DULUX formată din 2 sau 3 tubulețe în forma de U, conectate electric in serie, este alimentată electronic la frecvența de 30-50 kHz, fiind de 50 de ori mai eficientă decât becul: consumă de 5 ori mai puțină energie și arde, adică funcționează de 10 ori mai mult, cel puțin 10.000 de ore.
Eu am elaborat circuitul electronic, în fapt, un simplu convertor DC-AC autooscilant având 2 tranzistoare cu siliciu, iar ca sarcină – un circuit rezonant amortizat de impedanța descărcării, adică de lampă. O lampă „electronică“ de 20 W livrează 1200 lumeni, ca și un bec de 100 W. Am în antreul locuinței o astfel de lampă dintre primele construite în laborator care funcționează de 36 ani! La demonstrația confidențială a acestei invenții, în aprilie 1984, Dl. Plettner, șeful de atunci al Osram, a zis: „Nu exagerați cu durata de viață ( de funcționare), căci asta duce la faliment. Noi nu vrem lămpi veșnice, noi vrem să fabricăm și să vindem!“
O altă invenție epocală a fost, în anii 1994-96, lampa ENDURA – o sursă nouă de lumină cu durata de viață de 10-15 ani, destinată tunelurilor sau locurilor greu accesibile, elaborată cu doi specialiști americani în fizica plasmei. Pentru a mări durata de funcționare, am eliminat electrozii metalici care cu timpul se vaporizează și impurifică descărcarea. Fără electrozi, energia este transmisă prin inducție electromagnetică, ca într-un transformator, secundarul fiind chiar descărcarea toroidală. Primarul transformatorului este o înfășurare, având N spire pe un tor de ferită care „cuprinde“ tubul toroidal de sticlă unde are loc descărcarea fluorescentă luminoasă. Sistemul funcționează la frecvența de 200-500 kHz. Una din problemele spinoase este randamentul transformatorului de înaltă frecvență, dependent de pierderile de comutație în tranzistoarele MOS-FET și de pierderile în miezul toroidal de ferită. Aici am avut noroc cu Valentin Tanach (1926-2018), unul din specialiștii de talie mondială în ferite, cu care, în 1962-73, am lucrat la București 12 ani împreună și cu deosebit succes. În aprilie 1982 l-am reîntâlnit în Germania și am reînnodat vechea prietenie cu un folos uriaș pentru Osram, firma mea, ca și pentru VOGT, firma de la Passau (Germania), unde Tanach era șeful cercetării. Valentin mi-a produs o ferită specială cu temperatura Curie la 110 grade Celsius pentru autoprotecția termică, fără de care lampa Dulux nu ar fi devenit un succes mondial. Iar după 15 ani același Tanach a realizat cea mai bună ferită din lume, pentru ENDURA.
Sunt acestea povestiri ca de basm, dar totul este adevărat. Lampa ENDURA a fost, de fapt, răspunsul firmei Osram la Sistemul QL, la 2,65 MHz, tot „electrodeless“, lansat de Philips, cea mai mare și mai activă companie mondială în domeniul surselor de lumină aflată în concurență cu Osram, Sylvania, în SUA, și cu Matsushita, în Japonia. Chinezii la acea vreme nu erau încă competitivi. Si japonezii elaboraseră o astfel de lampă fără electrozi, operată la frecvența de 13,6 Mhz – frecvență prea înaltă, randament de comutație scăzut, chiar pentru cele mai scumpe tranzistoare de prin 1995, deci necompetitivă. Succesul a fost al nostru, deoarece am ales un sistem operat la 250 kHz la care electronica aferentă, făcută de subsemnatul, avea randament maxim aproape incredibil – de 95%. Așa s-a născut o generație nouă de surse de lumină.
Pentru acest fel de surse de lumină s-a consacrat termenul „Electrodeless Light Sources“, unde ultimul meu patent EP214551113, emis în 2012 cu denumirea „Symmetrical RF Power Supply for Inductively Coupled Electrodeless Lamps“ a avut un mare succes. Devenisem un fel de „guru“ al balastului electronic în rezonanță cu tensiuni și curenți perfect sinusoidali, fără armonice superioare, la care lampa devine un emițător de mare putere, neecranat, ce poluează electromagnetic mediul sau spațiul. Sistemele „electrodeless“ sunt scumpe, dar și avantajoase – prin durata de funcționare de 10-15 ani, deci, prin fiabilitatea excepțională. Conceperea și realizarea acestor sisteme m-a preocupat până la vârsta de 80 de ani.
Perioada ultimă de lucru efectiv, cu ciocanul de lipit, în fața osciloscopului pentru a optimiza, de pildă, procese de comutație cu durata de nanosecunde, a fost toamna anului 2009, când s-a îmbolnăvit Inge, soția mea și mama copiilor noștri, minunata balerină din anii tinereții. A fost o dragoste de 56 de ani, sublimă, din prima și pană la ultima privire, de o intensitate comparabilă, pentru mine, doar cu pasiunea mea copilărească pentru ceea ce s-a numit mult mai târziu radioelectronica. Dar odată cu Inge s-a stins în mine și orice relație cu tehnica. Din „microbul electronicii“ au rămas doar Amintirile.

Surprinzător, mi-a rămas însă vechea mea pasiune pentru atletism născută în vara anului 1936, când sora mea Larisa (n.1921) și fratele meu Valeriu (n.1923). ascultau cu sufletul la gură, zi de zi transmisiunile de radio de la Jocurile Olimpice care se desfășurau la Berlin. M-a uimit și contaminat entuziasmul lor de atunci. Aveam 7 ani și eram fericit în așteptarea primei zile de școală. Am iubit atletismul toată viața. Am și făcut atletism încă în liceu, am fost campion școlar, de mai multe ori – campion național universitar la aruncarea discului, ajungând, la 45 m, când Adolfo Consolini (n. 1916), cu 55 m, era recordman mondial. Ba am și concurat alături de Adolfo și alți mari atleți străini la Campionatele Internaționale ale României, la București pe stadionul Republicii, în septembrie 1956. Am fost la câteva olimpiade: cea din 1984 la Los Angeles, apoi la Atlanta (1996) și, mai presus de toate, în anul 2000 la Sydney – ca invitat și oaspete al Australiei. Și aceasta, pentru că la Canberra, capitala țării vestite a cangurilor, pe marele bulevard „Anzac Parade“ ce duce la parlament, firma mea Osram a instalat 600 lămpi Endura de 150W în două șiruri paralele, un iluminat modern al unui splendid bulevard. În calitate de coautor al invenției, am avut onoarea de a apăsa pe starterul care a aprins noul sistem de iluminare. Am urmărit cu emoție toate probele de atletism pe acel stadion olimpic cu 100.000 de spectatori. I-am cunoscut personal pe celebrii campioni olimpici Alfred Oerter, Carl Lewis și Mike Powell; am admirat Opera din Sydney și minunatul Darling Harbor, iar din avion – peisajele lunare ale Australiei.

În anii 2005-08 împreună cu Valentin Tanach am publicat în cea mai greu accesibilă revistă americană de fizică, PSST (Plasma Sources Science and Technology) modelul fizico-matematic al lămpilor fără electrozi, în fapt, un sistem rezonant generator electronic-descărcarea în plasmă, privit ca un transformator clasic, unde însă capacitățile inerente și fluxul de dispersie, la frecvențe de 0,3-3 MHz, joacă un rol esențial, ce poate fi folosit pentru optimizarea sistemului, adică a randamentului si a fiabilității care trebuie sa funcționeze la temperaturi ambiante – între -30 si +50°C.
* *
*
În această autobiografie, mai liberă și un pic mai romanțată decât un „Curriculum…“ sec, nu am amintit nimic despre anii copilăriei în Basarabia, partea de răsărit a Moldovei lui Stefan cel Mare, patria mea mică. Pentru eventualitatea că cititorul, indiferent de vârstă, ar dori să știe ceva mai mult despre persoana mea – de până și de după activitatea inginerească – mă voi referi, foarte fragmentar, și la aceste aspecte ale vieții mele.
M-am născut cam demult – la 30 iunie 1929, în satul Pripiceni-Răzeși din județul Orhei al României Mari. Tatăl meu era acolo preot, după revenirea sa din Ardeal, unde a păstorit, în anii 1921-25, la chemarea episcopului ortodox al Clujului Nicolae Ivan. Multe sate ardelene, după Unirea din 1918, nu aveau preoți, deoarece în perioada de intensă maghiarizare (1867-1918) stăpânirea maghiară a prigonit biserica ortodoxă și a tolerat doar biserica greco-catolică la care fusese silita să treacă o parte a Românilor ardeleni. Mama, moldoveancă prin limba maternă, dar, ca orfană de timpuriu, a crescut la bunica sa după tată, o nobila poloneză cu rădăcini ruso-germane, care i-a dat o educație modernă, multilingvă, în anii dinaintea Primului Război Mondial. Părinții mei s-au căsătorit în octombrie 1918, adică în vâltoarea revoluției și a unirii Basarabiei cu Patria. În 1931 familia s-a mutat la baștină, în sudul pestriț al Basarabiei, cu sate germane, bulgărești, moldovenești, rusești și ucrainene, ba și găgăuze. În prima copilărie (anii 1934-39) am învățat acolo ceva bulgărește – la Cuporani, rusește – la Cariacica, nemțește – la Sărăria, iar în ucraineană – la Martaza.
Împrejurările din anii 1936-1940, viaţa familiei noastre, războiul şi refugiul din Martie 1944 au lăsat urme adânci în viaţa noastră.
Tatăl meu a fost preot, un om harnic şi priceput. Ca fiu de preot într-o familie cu 11 copii (opt fete şi trei băieţi, născuţi între 1887 şi 1910), a învăţat să muncească din copilărie, când vacanţa de vară era timp de muncă şi nu de destindere şi distracții.
În preajma Primului Război Mondial familia bunicului trăia în satul bunicilor şi străbunicilor, la Eschipolos, copiii au învăţat carte în sat, la Şcoala parohială, în graiul moldovenesc, căci satul era, din moşi-strămoşi, românesc şi stăpânirea rusească încă mai tolera în unele sate moldoveneşti şcolarizarea bisericească în limba maternă. Abia în anul 1912 s-a interzis limba română şi în şcolile bisericeşti. Şi în satul moldovenesc vecin Barisăuca, numit Borisovca, unde erau 98% Moldoveni, s-a trecut la şcoala în limba rusă. Aceeași a fost situația și la Dumitreşti, sat vechi românesc din Câmpia Chiliei, unde preot era, de la 1898, părintele Teodor Coreişa, care a păstorit în unul și acelaşi sat timp de 60 de ani, un rar exemplu de stabilitate şi comuniune cu enoriaşii. Tatăl meu a moştenit, probabil de la migratorii turanici, o genă de drumeţ şi, spre nemulţumirea mamei mele, a slujit în multe parohii, începând cu Valea Perjii în anul 1918, Cârnăţeni, în 1921, unde s-a născut sora Larisa, în ziua de Bunavestire, apoi preot în Transilvania, 1922-1925, la Ciubanca, după care iarăşi în Basarabia – la Pripiceni-Răzeşi (jud. Orhei, 1925-1931), unde, în 1929 am văzut şi eu lumina zilei. Apoi a preoţit la Cariacica lipovenească şi Cuporanii bulgăreşti, la Martaza (la 1936-40) și la Sărăria, în 1941.
Prima mea amintire este din vara anului, 1931 când vecinul Donciu, răzeş din Pripiceni-Răzeşi, m-a urcat pe carul uriaş cu fân, iar eu fericit, în cămăşuţa albă, cum purtau atunci copiii mici, strigam „hai, caiii hai”. Următoarele amintiri sunt toate de la Eschipolos, din anii 1935-1939, de la sărbătorirea bunicului Teodor (1860-1942) care avea ziua de naştere la sfârşitul lui Iunie şi cu acest prilej sacru pentru familie veneau toţi cei 11 copii ai săi şi vreo 25 de nepoţi ca mine, adică verişorii şi verişoarele mele de la Ţânţăreni, Trifeşti, Scorţeni, Tighina, Iaşi, Bucureşti, Bistriţa şi nu mai ştiu de unde. O dată pe an era ziua bunicului în casele vechi şi moşia de la Eschipolos. Doar doi dintre copiii bunicului erau în Rusia: mătuşa Alexandra şi unchiul Vanea care studiaseră înainte de revoluţie la Petrograd şi au rămas acolo după 1918. Între noi, nepoţii, erau diferenţe mari de vârstă: Alla Cecatti şi fratele ei Octavian de la Tighina erau născuţi în anii 1917 şi 1919, Agnes Mârza de la Scorţeni – la 1930, cei de la Trifeşti, Barbăroşie, erau din anii 1922, 1925 şi 1929, Cleopatra, Nil şi Lidia. Stolojenii de la Bistriţa nu aveau încă copii, dar veneau cu multe daruri. Se vorbea şi româneşte, şi ruseşte, familiile fiind amestecate, unii (ca Ungurenii) erau patrioţi înflăcăraţi, alţii – conservatori (li se spunea „ţarişti”), ţineau sus cultura lui Puşkin şi Lermontov sau chipul strălucitor al Nataşei Rostova din romanul Război şi Pace al lui Tolstoi. Aceste rude directe erau familii de preoți, profesori si ingineri.
Pentru mine, elev în clasele primare, fascinaţie erau verişoarele frumuşele de 15-17 ani şi uniforma lui Tava Cecatti care termina liceul militar din Chişinău. Nu mai prejos era fratele meu Valeriu (n. 1923), mare înotător, şi sora mea iubită Larisa care în anul 1940 absolvea Liceul Eparhial al doamnei Alistar şi citea pasionată La Medeleni de Ionel Teodoreanu, educator al tineretului romantic de atunci, prin romanele sale încântătoare ca Fata din Zlataust, Uliţa Copilăriei, Loreley, toate sorbite şi de mine în adolescenţă, alături de Baltagul şi Neamul Şoimăreştilor ale lui Mihail Sadoveanu, celălalt mare făurar al sufletului tinerilor din anii 1930-40. Romanele acestea erau tema discuţiilor dintre verişorii şi verişoarele mai mari, pe care şi eu le ascultam uimit şi vrăjit, dar fără a înţelege încă multe din cele auzite.
Anul 1940 (sunt 81 ani de atunci!) a fost anul bucuriei mele de a reuși la examenul de admitere pentru liceu; anul durerii cauzate de moartea subită, la numai 17 ani, a fratelui meu iubit Valeriu; anul terorii bolșevice care a început la 29 iunie, chiar a doua zi după intrarea Armatei Roșii în Basarabia; anul deznădejdii, căci soarta noastră a fost dată în mâinile diavolului. A fost anul fricii nemaicunoscute până atunci: locuitori împușcați fără nici o vină, arestări, mașinile negre, NKVD-iști, comisari, procese publice, denunțuri, cutremurul din noiembrie, frica de vecini, de colegi, mitinguri de fericire ale „clasei muncitoare“, tovarășul Stalin „care nu putea dormi liniștit de grija noastră” etc.,etc. Toate acestea le-am înțeles chiar și eu, la doar 11 ani. Iar când împlineam 12 ani, era deja război, bombardamente groaznice, explozii și incendii, totul ardea, o anumită lume fugea în panică peste Nistru, după ce își aprindea propria casă. Aveam 12 ani după calendar, dar, rupt din copilărie de densitatea si duritatea celor văzute și trăite, am început să mă simt matur fără să fi vrut. La 15-16 iulie 1941 de la Tighina se vedea – la 60 km – arzând Chișinăul, incendiat cu vitejie de bravii specialiști sovietici ai batalioanelor de distrugere, iar la 20 iulie a sărit în aer podul peste Nistru. Și orașul Tighina era în flăcări, căci la 3 iulie Stalin ordonase ca dușmanului să nu-i rămână nici un litru de combustibil, nici un bob de grâu si nici o casă în care să se adăpostească. Totul trebuia distrus. Ca la 1812, Și totul a și fost distrus.
La Chișinău, în orașul ruinat și trist, am făcut la Liceul Hasdeu 3 ani de școală in anii 1941-1944. Mi-aduc aminte de bunii noștri dascăli, ca Vasile Harea, director și părinte, Vasile Vlad sau Temistocle Malenda, de pedagogul Robert Cahuleanu ( in fapt Andrei Ciurunga), poreclit cu drag de elevi „poetul Mazăre“), dar și de George Geles, profesor de germana, un bucureștean foarte brunet, arogant și rău care striga la noi „Măi rusnacilor!“. Dar în martie 1944 se auzeau tunurile, canonadele și iarăși bombardamentele iar frontul și războiul se apropiau de Nistru..
La 23 martie, brusc, s-a încheiat anul școlar și, într-o panică – și ea neuitată până azi – am părăsit Basarabia, înainte de a o cunoaște și a o iubi mai mult. Cu sora mea Larisa am călătorit 3 zile spre Ardeal. Ziua de naștere a Larisei ne-a prins în gara Podul Olt, lângă Sibiu, unde am înnoptat afară, în ninsoare, la -10°C. Eu am scăpat teafăr, dar sora mea, mai plăpândă, a răcit grav, tocmai de ziua ei – la Bunavestire, când împlinea 23 de ani. A făcut congestie pulmonară de la care i s-a și tras moartea. Aceasta a fost a doua foarte mare tragedie în familia noastră. Am spus tragedie pentru că moartea unui copil este împotriva naturii, este o încălcare a succesiunii generațiilor, poate chiar un „scurtcircuit“, aș zice, al desfășurării vieții prevăzută de „proiectul” Dumnezeirii. Mama era foarte cultă, citită și adânc credincioasă. Dar moartea celor doi copii mari, crescuți și iubiți, i-a zdruncinat credința…
În ziua de Paște din acel an 1944 eram la Mărtinești, un mic sat românesc de lângă Orăștie, în valea Mureșului – centrul istoric al Daciei, la 27 km linie-avion de Sarmisegetuza. Spre amiază auzeam vuietul unei escadre anglo-americane de bombardiere, sus, la 3-4 km se vedeau puncte strălucitoare pe cerul albastru al Transilvaniei, în drum spre Ploiești. Era o primăvară de vis, cu sute de pomi în floare în acel sat de 70 „de fumuri“, curat, harnic și bogat. Dar avea să vină o vară fierbinte, cu 4 luni de rezistență pe frontul de apărare în nordul Moldovei și Basarabiei, și pe Nistru până la Mare, cu bătălii crâncene la Tg. Frumos și Podul Iloaiei, la nord de Iași și Mănăstirea Tabăra dinspre Orhei. A venit apoi și catastrofa de la 23 August, când regele Mihai a ordonat armatei să depună armele fără să fi fost convenit un armistițiu cu Aliații. Rușii, folosind prostia comisă de Rege (probabil, fără a-și da seama), au continuat înaintarea „cucerind“ și „capturând“ încă 137.000 de militari români care au fost trimiși în Siberia, fără de întoarcere. Iar din septembrie 1944 a început și vânătoarea Basarabenilor refugiați, considerați cetățeni sovietici pe care autoritățile române erau silite de prevederile Armistițiului, semnat la Moscova în noaptea spre 13 septembrie, să-i predea „cu tren cu tot, buni și ei pentru drumul spre Siberia“. România era tratată ca țară învinsă și ocupată. Dar, în fapt, Armata Română începuse să sângereze din greu, pe Mureș, la Oarba și Turda ca să dezrobească nordul Ardealului. Nu vreau să mai relatez despre toamna ploioasă și tristă a anului 1944 pentru că cei de azi ar putea zice că exagerez peste măsură. Era din nou război, acum în vest, alături de Armata Roșie împotriva foștilor aliați.
În acel an școala a început la 1 noiembrie. La Orăștie am locuit câteva zile la Părintele Moța, tatăl lui Ion Moța, legionarul legendar, cel căzut la Majadahonda in 1937. Iar apoi, cu mulți alți colegi refugiați – în internat la Liceul Aurel Vlaicu. Priveam spre Munții Retezat iarna, în zilele senine, un peisaj feeric. Așteptam cu nerăbdare excursia pe valea Orăștioarei spre Costești și Grădiștea de Munte, la Sarmisegetuza. În mai 1945 am trăit două evenimente de neuitat: sfârșitul războiului și drumeția la cetățile lui Decebal. Profesorul nostru de latină Nicolae Stefan Gheorghe a condus toată „expediția“. Acest dascăl sever ne saluta cu „Salvete Discipoli!“, iar noi îi răspundeam „Salve Magister!“, după vechiul obicei al Școlii Ardelene.
În iulie 1945, după încheierea anului școlar, domnul Cădariu, notarul din Mărtinești, l-a avertizat pe tatăl meu în mare secret că a doua zi dimineața vom fi duși la gara Turdaș pentru „repatriere“. În noaptea spre 30 iulie, când era și aniversarea zilei de naștere a mamei, am fost – iarăși în mare taină – duși cu mașina pretorului Orăștiei Andreicuț la Cluj, primind adăpost în casa protopopului Florea Mureșan, originar din Ciubanca, satul unde tatăl meu păstorise cu 22 ani în urmă, când Florea era încă elev la Dej, atunci fiind ajutat de tata. Deoarece la Cluj încă nu ajunseseră refugiați basarabeni, nu erau nici cei cu „repatrierea”. Așa am scăpat a doua oară de deportarea în Siberia. Prima dată a fost în noaptea de 12/13 iunie 1941 la Tighina, când mătușa care ne adăpostise după fuga de la Sărăria nu a deschis poarta grea, la care băteau grăbiți NKVD-iștii. Iar de la Sărăria am fugit la sfârșitul lunii Aprilie, după ce o cunoștința informată ne-a spus că autoritățile ucrainene ne incluseseră în lista celor care urmau să fie deportați.
La Cluj am făcut cursul superior la Liceul Ortodox de băieți, patronat de episcopul Nicolae Colan. Am fost premiant în toate clasele și am trăit cei mai frumoși ani – adolescența, prima dragoste și primul sărut, atmosfera cultă și elevată, academică a Clujului, cu „Alma Mater Napocensis“, făcând carte serios cu profesorii, ca Eugen Todoran – eminescolog, Stefan Pascu, istoric, Dorin Pop – muzicolog, Nicolae Ducaru – matematician, Octavian Literat, un titan al științelor naturale, pedagog și educator. Acești dascăli ne-au învățat sa fim cinstiți și harnici, adică Oameni. Apoi profesorii de la Politehnica din Timișoara ne-au format după cum erau ei înșiși, adică buni Ingineri. Am scris cu majuscule cuvintele Oameni și Ingineri pentru a semnala semnificația sau valoarea literei mari.
Cu Bacalaureatul se termina și adolescența, un segment al vieții cu o densitate extraordinară de trăiri și evenimente. Nicicând în decursul vieții mele nu am adunat mai multe amintiri și făurit atâtea prietenii ca in anii de liceu. Ne-am revăzut (cu foștii colegi de liceu, dar și cu colegele de la Liceul Ortodox de Fete, cu care am cântat în corul mixt, am fost în echipa de dansuri naționale) după 10, 20, 30, 40, 50 si chiar 60 de ani, din tinerețe și până la senectute, cântând cu însuflețire întotdeauna „Gaudeamus igitur, juvenes dum sumus…“. În 2014, la 85 de ani am avut ultima întâlnire cu foștii colegi si colege.
Despre anii de studenție la Timișoara am amintit câte ceva. Nu a mai fost armonia ca dintre liceeni, au fost mai puține bucurii și mai multe necazuri, frica de excluderea din UTM și apoi din facultate, pe motive inventate, în spiritul“ luptei de clasa“; nopțile la descărcat vagoane, munca de salahor pentru a câștiga de o „masă și o bere“ la restaurantul Palace în centrul încă austriac al Timișoarei anilor 50. Iar ca inginer începător am înțeles că din acel moment a început viața, profesia, munca, și răspunderea; sculatul la 6, tramvaiul aglomerat, invazia Oltenilor căutători de lucru în Banat, sărăcia alimentară, orașul plin de armată sovietică. Au fost și evenimente foarte deosebite, ca: revoluția din Ungaria și mitingul antisovietic și anticomunist din sala mare a Cantinei studențești la care am asistat întâmplător, venind de la stadion; arestarea a peste 1000 de studenți, tancurile rusești și starea de asediu, camioanele militare sovietice venind din Ungaria cu mormane de soldați morți și îndreptându-se spre cimitirul de pe Calea Lipovei. Eram de gardă la ITAS, cam pe 1 noiembrie 1956, noaptea, și am fost probabil unul din putinii martori oculari. Era și frică, dar și speranță, însă dictatura a continuat și s-a înăsprit. Toate aceste amintiri mi-au rămas proaspete în minte până azi. Nu i-am uitat nici pe „alogenii” care ne-au terorizat în anii studenției, oportuniști josnici, fripturiști de fapt, unelte ale „dictaturii proletare”, cărora după 1968 nu le-a mai plăcut socialismul instaurat de ei și au „emigrat” în țări „mai calde”, precum Germania, Israel ori SUA.

Ca inginer, șef al Secției Substații de alimentare energetică și Linii Aeriene, lucram cu sârguință și succes. Uzina Electrica-Tramvae era o întreprindere comunala solidă, condusă până în anul 1957 de inginerii vechi prof. Micloși, prof. Zbegan, ing. Proșteanu (ginerele Dr. Petru Groza). Așa l-am cunoscut pe prim-ministrul României din anii 1945-52, politician vechi care a ferit țara de multe rele și, totuși, bârfit de unii sau alții. În fiecare an, Groza petrecea Crăciunul cu familia fiicei sale la Timișoara și venea în biroul ginerelui, dl. Sever Proșteanu atunci cam pe la 60 de ani, noi beam o cafea și spuneam glume, unele mai tăioase chiar, căci Petrică fusese mare crai în viața sa foarte romanțată. Seful meu direct mă invita și pe mine, căci și eu știam multe, mai ales, din glumele cu tâlc de la „Radio Erevan“. Mi-au rămas de atunci în amintire neuitatele cuvinte mari, spuse spontan de Petru Groza la o discuție despre fostul rege Mihai și tatăl sau, Carol, exact la 10 ani de la abdicarea din 30 decembrie 1947: „Ultimul meu rege a fost Decebal !“ (Cinci zile mai târziu, Petru Groza a murit, încă viguros la 73 de ani.)

Anii 1955-56 au hotărât și viața mea „privată“, cum se zice in Germania. Am cunoscut-o atunci pe Ingeborg Schnell, sau Inge, balerină clasică, solistă la Opera din Timișoara, o fată harnică, cu personalitate și talent, mergând împreună pe cărările vieții. 56 de ani. Am trăit la Timișoara 5 ani fericiți, ca toți îndrăgostiții. Au fost cei mai frumoși din întreaga viață. Inge era atunci a treia din baletul românesc, după Irinel Liciu, prima balerina la București și Larisa Șorban de la Cluj. Fiind, din 1962, în capitală, unde și în balet „scopul scuza mijloacele“, Inge a fost dezamăgită de realitățile mediului artistic din Bucureștii acelei vremi. După Concursul dat la Opera, Direcția Muzicii din Ministerul Culturii, unde șef era Mauriciu Vescan (nume de împrumut), iar referentă – Marghit Marinescu (tot nume conspirativ), au repartizat-o pe Inge Schnell (nume real dar nemțesc, din păcate) la Teatrul de Opereta condus de Ion Dacian. Ca solistă la Teatrul de Operetă, vrând nevrând, baletul fiind un element secundar, Inge a dat prioritate familiei: în 1963 a venit pe lume fiica Carina, iar în 1967 – fiul Ingemar, copiii noștri cei dragi.
Ca inginer la Electronica, în 5 ani am parcurs, fără să fi avut acest scop, toate treptele ierarhice până la funcția de inginer-sef, și am reușit deplin sa realizez ceea ce se cerea. Am descris la începutul acestei povestiri succesele noastre și rolul ce mi l-am asumat, conștient că cineva trebuie să pornească acțiunea de modernizare a produselor, Radio și TV.
* *
*
Încă de la Timișoara” m-am pus” pe scris – la nivelul tehnic și nu cel academic – cărți care să apropie „stratul de mijloc“al industriei de electronica tranzistorului, îndeosebi pentru inginerii mai vechi si tehnicieni, știind că facultatea de electronică va forma inginerii tineri. Am scris o serie de lucrări de circuite, de scheme comentate ale radioreceptoarelor și televizoarelor, despre antene și propagarea câmpului electromagnetic al emițătoarelor de radio sau TV.
În anii 1965-66 am beneficiat de o bursa ONU de specializare în Semiconductoare pe timp de un an în mai multe țări, la companiile mari de radioelectronică, precum Siemens, Telefunken, Philips, Erikson, Texas Instruments și ITT. După 7 luni de munca de laborator în Germania, Danemarca, Suedia și Olanda m-a cuprins dorul de casă, de copii, soție, părinți și prieteni. Statele Unite nu m-au tentat deloc. Am venit acasă și am început la Uzina Electronica ceea ce s-a numit TRANZISTORIZAREA tuturor aparatelor de radio si televizoarelor. Am scris și o lucrare de nivel academic „Amplificatoare de frecvență intermediară – în fapt, o lucrare privind stabilitatea amplificatoarelor lineare, care putea fi teza mea de doctorat. Dar aici trebuie să mai spun ceva: nefiind membru de partid, mi s-a respins dosarul de doctorat, pin grija unui șef de laborator, subaltern, de altfel, foarte „prietenos“, el fiind membru în comitetul de partid al Uzinei Electronica. Academicianul Mihai Drăgănescu, un mare specialist in electronica, la o sesiune de comunicări științifice desfășurată la IPRS, printre altele, a zis: „Eugene, tu ești demult doctor inginer, iar acum ai făcut-o si in scris“.
Aici se încheie povestea unui inginer electrotehnic, autodidact care fără dificultăți s-a reprofilat pe radioelectronică. Cursurile fundamentale de radiotehnică le-am asimilat cu ușurință încă în anii 1955-58 la Timișoara. Infinit mai mult am învățat „din mers,“ citind ușor literatura de semiconductoare, din ceea ce apărea in RFG, RDG, Rusia, Franța și SUA sau și Cehoslovacia. Prima mea carte „Semiconductoarele în telecomunicații“(1962), coautor cu profesorii Dinu Buznea și Vasile Cătuneanu, a fost tradusă și publicată de Cehi. Eram mai cunoscut la Praga decât in România. Bulgarii și Maghiarii au tradus cartea mea „Recepția emisiunilor de televiziune la mare distanță“ (1963) în care am dat detalii constructive pentru antene de televiziune în Lambda/2 și in Lambda, sinfazice și multietajate, antene construite în anii 1957-60 la Timișoara, în mii de exemplare. În URSS s-a tradus lucrarea de mare succes „Circuite cu tranzistoare în Telecomunicații“, elaborată cu participarea specialiștilor români de atunci din diferite domenii, ca Mugur Savescu, Nicolae Luncescu, Dinu Buznea, Lucia Opreanu, Nina Daniliuc, Dumitru Dumitru, Sofronie Stefanescu, H. Sinnreich, E. Coban, Andrei Vladescu, I. Capraru, I. Alexiu, C. Bălănescu, P. Becheanu și E. Statnic. O carte de 670 pagini, care a fost un bun manual ingineresc de proiectare. Și îmi este o onoare să-l amintesc aici pe fostul inginer-colonel Mihai Varia care a condus, în anii 1960-70, redacția de electronică la Editura Tehnica din str. Știrbei Vodă, un mare inspirator și coordonator care apoi s-a dedicat Informaticii și introducerii calculatoarelor în economie..
Încerc acum, după 60 de ani, un adânc simțământ de tristețe, caci, probabil, acești colegi de breaslă și mulți din ei buni prieteni, nu mai sunt printre noi. Dinu Buznea a fost profesor de electronica la Academia Militara, general, membru în CC, dar a rămas întotdeauna același moldovean blajin, cu rădăcini de boier basarabean, cu care mai făceam câte un festin „cu lapte bătut“ vara pe litoral, la Mamaia sau Eforie.
Mai trebuie să amintesc ultima mea carte care a urmat celor 10 ” Buletine Tehnice“ scrise pe înțelesul tehnicienilor de servis, privind noua serie de televizoare, în total 1230 de pagini. Eram înainte de plecarea definitivă și m-am decis cu greu să scriu „din mers“o lucrare de nivel ingineresc „Televizoare cu Circuite Integrate“. Colaboratorul meu harnic Mihai Gănescu, fără experiența scrisului, m-a ajutat substanțial la schemele electrice și circuitele destul de complicate. Și în Iulie 1981 cartea, în redacția Smarandei Dimitriu, a văzut lumina tiparului. Poate să fie interesant pentru cititori azi, după 40 de ani, că director al Editurii Tehnice in Casa Scânteii era Ion Iliescu, viitor președinte de tristă amintire al tării, un tip cenușiu dar șmecher care nu genera prea multă simpatie.

În prefață la carte am scris următoarele: „Această carte este scrisă de doi ingineri mai vechi care au petrecut 20 de ani în spatele televizorului“. Perfect, adevărat. Au fost ani de pasiune și muncă entuziastă, o contribuție esențială la progresul industriei noastre electronice. Avem de ce să fim mulțumiți privind în urmă acum, la 92 de ani. Văd limpede Drumul și Drumețul, știind că cel mai de preț Dar in viața noastră sunt oamenii cu care ne-am însoțit, la bucurie și la durere, iar Bunătatea și Mila sunt adevăratele virtuți creștine.

Din povestea vieții mele, a unui copil în sudul Basarabiei, aș evidenția, cu deosebire, aceste detalii: in vara lui 1937 sau 1938, trăind la Martaza, un sat la 8 km de malul Marii Negre, am văzut un „Tornado“ – fenomen rar de tot in Europa; în anul 1940 am plâns la vestea moții subite a fratelui meu Valeriu, cu 6 ani mai mare, idolul meu de copil; în Iunie a aceluiași an, înainte de raptul Basarabiei, fiind doar de 12 ani, urmăream atent – după știrile de la radio și după numele de orașe dintr-un atlas bun – situația pe frontul din Franța și am trăit ca pe o mare dezamăgire știrea despre căderea Parisului; s-a întâmplat – și e de neînțeles și azi cum de a putut fi posibil – că la Tighina l-am văzut, recunoscut și l-am salutat pe generalul Ion Antonescu, la un sfârșit de zi, pe când ieșise cu însoțitorii săi la plimbare in preajma locului unde era cartiruit, iar dânsul mi-a strâns mina zicându-mi: „Fii sănătos, băiete!”; la 15 ani am plecat pentru 70 ani de acasă – din Patria mea mică, Basarabia, iar la 26 de ani, in plină tinerețe, m-am îndrăgostit ca un adolescent, pentru tot restul vieții. La 27 ani m-am căsătorit și dedicat familiei.

Am avut și norocul călătoriilor în străinătate, din RSR – o țară separată de Occident prin „cortina de fier“, în multe țări, fiind probabil invidiat de mulți și, desigur, considerat „om de-a lui secu“. Au fost tocmai 40 astfel de călătorii, între Iulie 1963 (2 luni la Viena) și mai 1980. Am văzut multe locuri de vis, însă aici voi aminti doar câteva: Templul de lut al Incașilor de la Pachacamac și Machu Pichu, în Peru; Cristo Redendor și Copacabana la Rio de Janeiro, iar în 1972 – Egiptul cu Piramidele de la Gizeh și Sakkara. În Piramida lui Keops ești obligat să mergi cam 120 m cocoșat prin galeria îngustă și înaltă de 1 m, urcând spre camera mortuară, unde, deziluzionat, vezi sarcofagul de piatră gol și spart. Dar civilizația vechiului Egipt este uluitoare. Am rămas fascinat de piramide, ca obiect geometric perfect, cu patru suprafețe triunghiulare. De atunci mi se pare că viața mea este ca o piramidă, cele patru suprafețe ale ei fiind: sportul, electronica, familia si istoria.
Despre primele trei am spus câte ceva, acum adaug despre a patra mea mare pasiune.
În copilărie mi-a plăcut, mai întâi, istoria, iar apoi geografia. La bătrânețe, după moartea soției, am regăsit în studiul istoriei liniștea senectuții, a ultimilor ani ce mi s-au dat. În toamna anului 2011 am revăzut în câteva zile sudul Basarabiei, de la Prut și Giugiulești la Valul lui Traian, lângă Bolgrad, localitate unde a murit fratele Valeriu, în 1940. Dar și Fântâna Zânelor, unde nimeni nu mai știe românește; la Tatarbunar unde, în curtea bisericii, am văzut piatra funerară a străbunicului meu, din a șasea generație, mort de ciuma anului 1831; am ajuns și la Cetatea Albă. Am fost uluit de măreția acestei cetăți de la Tyras – cu zidul roman, turnurile bizantine, citadela Moncastro a Genovezilor (din sec.13), poarta, construită până la Stefan cel Mare, zidirile turcești din incinta de 9 hectare, dar nu am găsit nimic din anii stăpânirii rusești, sovietice si a celei ucrainene de la 1991 încoace! Ba, da, am găsit numele lui Suvorov, care nici n-a dat pe acolo, și pe al poetului Pușkin care în anul 1821 a dormit acolo o noapte! Atâta au făcut stăpânitorii actuali pentru gloria Cetății Albe, azi ,Bilhorod Dnistrivskii. La întoarcere, am găsit la Mihăileni (Mihailovka) – satul unde, la 1900, s-a născut mama mea Nadejda – o verișoară ajunsă la 89 de ani și care, după șapte decenii de stăpânire ucraineană, mai vorbea românește, însa copiii ei sunt Ucraineni!..
În 2014 am revăzut, după exact 70 de ani, Chișinăul. Oamenii cu care am făcut cunoștință acolo: scriitori, istorici, preoți, artiști, medici și juriști – o intelectualitate excepțională aflată între două lumi, trăind în nesiguranță și sărăcie materială, m-a impresionat adânc. Nu mi-a fost greu să mă decid atunci ca să ajut cât pot „așchia de popor român“ din adevărata mea mică patrie. Așa se explică faptul că am scris câteva cărți pentru Basarabia. Prima a fost „Părinții războaielor“, apoi „Din istoria veche a Basarabiei“, încă una privind vina sau vinovățiile din anii 1900-1950 pentru tot ceea ce s-a petrecut în lume și, mai ales, în Europa, având titlul „Istorie și Adevăr“. Am scris tocmai acele adevăruri de care chiar intelectualitatea și clasa politică știu foarte puțin. Pentru că, după 1944, în Basarabia oamenii au trăit într-o lume sovietică izolată cu scop precis, mai ales, față de România. Iar știința istoriei, etnologia, arheologia și toată școlarizarea sovietică erau obligate să dovedească imposibilul – cum că Moldova dintre Prut și Nistru este pământ slav din totdeauna. În ziua când împlineam 90 de ani, am lansat la Chișinău, în sala festivă a Uniunii Scriitorilor, cartea „Înstrăinarea Basarabiei“ – în secolul 19, prin colonizare forțată cu neamuri aduse.
Toate aceste cărți ale mele au fost editate nu pentru vânzare, ci pentru a fi donate, întâi de toate, școlilor și bibliotecilor din R. Moldova. Am mai crezut că este necesar sa reîmprospătez memoria istorică, reeditând cărți vechi dar valoroase despre Basarabia, precum „Studii istorice asupra Chiliei și Cetății Albe” scrisă de Nicolae Iorga, la 1899; cartea academicianului Ștefan Ciobanu „Basarabia” din 1940, dar și lucrarea „Basarabia Românească” a marelui istoric basarabean Alexandru Boldur din anul 1943. La 100 ani de la moartea prea devreme a părintelui Alexie Mateevici am editat excepționala lui carte „Versuri” cu splendida sa creație „Limba Noastră”. Iar în toamna lui 2015 a apărut la Chișinău opera grupului de istorici din Republica Moldova, cartea „ O ISTORIE A BASARABIEI” care să stea sus și să spună adevărul fată de tot ce s-a scris în perioada stăpânirii sovietice din anii 1944-89 și apoi după 1990 –de către „nostalgicii” comunismului falimentar, dar și de moldoveniștii antiromâni. Este pentru mine o onoare că academicieni și profesori ca Andrei Eșanu, Ion Niculită, Ion Eremia, Ion Gumenâi, Gheorghe Palade, Anatol Petrencu, Ion Șișcanu și Anatol Tăranu au răspuns chemării mele de a restabili și argumenta științific dreptul nostru istoric de a fi stăpâni, aici unde am fost și vom rămâne!
In anul 2017 am reușit să aducem la Chișinau cu mari greutăți 500 de exemplare a excepționalei cărți a ac. Florin Constantiniu „ O istorie sinceră a poporului roman” scrisă de marele istoric în ultimii săi ani de viață. Reputatul jurnalist Alecu Reniță, editorul revistei „Natura”, m-a ajutat ca această carte să treacă – aproape ilegal – granița spre Republica Moldova. Era atunci odiosul Dodon președinte.
Am ajutat prin sponsorizare mai mulți autori să-și publice lucrările ce pot contribui la afirmarea unui patriotism sănătos, la cultivarea ideilor de dreptate socială, de respect, inclusiv față de acele minorități conlocuitoare, mai ales Rușii veniți după 1945, care nu de mult au dominat și au încercat să ne dezbine pe cei de un neam și o limbă, asta conducând la situația încordată din zilele noastre. Iar azi această minoritate încă „sovietica” se opune, fiind susținuta din afara.
Cititorii, vreau sa cred, vor înțelege că în viața mea nu am urmărit vre-un scop ascuns și nici propria-mi glorie. Cu atât mai mult acum, când, la vârsta mea, cu gloria nu aș mai avea ce face. Ceea ce doresc sunt: binele și dreptatea, cinstea și libertatea tuturor. Dar, fără îndoială, și realizarea, intr-o bună zi, a speranței adânci a Romanilor din Basarabia – de reunire cu Patria. Realizare care, însă, presupune, mai întâi, ca Reunirea să devină scopul majorității covârșitoare a Moldovenilor din Republica Moldova.
Așa să ne ajute Dumnezeu !

* *
*
Prezenta carte conține analiză istorică a înstrăinării Basarabiei, patria mea mică. Este adresată, mai ales, tineretului basarabean care, nevoit de sărăcie, se grăbește să plece în străinătate, înainte de a-și cunoaște, a îndrăgi și a iubi partea de Țară unde fiecare am văzut lumina zilei. Or, tocmai generațiile tinere sunt chemate să făurească bunăstarea, prin cinste și muncă acasă. DIN ZORII ZILEI și PÂNĂ ÎN ZORII VIITORULUI, cu LUMINA MINȚII și PUTEREA SUFLETULUI. PÂNĂ LA UNITATEA NEAMULUI ȘI MAI APOI.

München, de Crăciunul trist al anului „coronarian” – 2020.