Eugeniu Coșeriu: Un text fundamental
Text recomandat de dl Ilie Tudor20 hours ago
Eugeniu COŞERIU
LATINITATEA ORIENTALĂ
1. PRELIMINARII
Latinitatea orientală este reprezentată de romani, adică de vorbitorii limbii latine (ori neolatine) orientale; iar aceasta este astăzi – şi de multe secole – numai limba romană ca limbă istorică (opusă altor limbi istorice, ca italiana, franceza, spaniola, germana, engleza, rusa etc.), cu cele patru dialecte ale ei:dacoroman, istroroman, aroman şi meglenoroman.
Romaniştii impart Romania europeană – spaţiul lingvistic romanic din Europa– intr-o Romanie occidentală şi o Romanie orientală, separate prin linia Spezia-Rimini. Romania orientală (ori apenino-balcanică) cuprinde dialectele italiene la sud de linia Spezia-Rimini, limba dalmată şi limba romană. Dar in acest caz e vorba de o unitate genealogică incă „preromanică”, anterioară formării limbilor romanice ca limbi istorice independente şi, in ceea ce priveşte limba romană, anterioară intreruperii totale, sau aproape totale, a contactelor intre Italia – ori, mai bine zis, spaţiul lingvistic italo-romanic – şi graiurile romaneşti ori preromane –, adică spaţiul lingvistic romanesc. In afară de aceasta, criteriul genealogic, deşi, bineinţeles, esenţial şi primar, nu e singurul criteriu cind e vorba de a clasifica limbile şi de a stabili poziţia unei limbi in raport cu alte limbi. Vom aplica de aceea aici mai multe criterii pentru a stabili cu exactitate, deşi numai in linii mari, a) poziţia limbii romane intre limbile romanice, b) poziţia dialectelor romaneşti in cadrul limbii romane ca limbă istorică, c) poziţia aşa-zisei limbi moldoveneşti in cadrul dialectului dacoroman şi in raport cu limba romană comună exemplară şi literară.
2. CADRUL TEORETIC AL PROBLEMEI
Ca să inţelegem care este locul limbii romane intre limbile romanice şi care sint raporturile dintre dialectele şi graiurile romaneşti in cadrul latinităţii orientale, trebuie să precizăm mai intii că:
a) limbajul in general e guvernat de două principii universale, care se află intr-un raport dialectic reciproc: creativitatea (faptul că limbajul este in esenţa sa activitate creatoare sau energeia) şi alteritatea (faptul că limbajul este totdeauna „şi pentru alţii”, „şi al altora”, nu numai pentru un individ şi al unui singur individ). Creativitatea duce pe plan istoric la diversitate; alteritatea, la omogenitate.Alteritatea – solidaritatea intre vorbitori – este raţiunea de a fi a limbilor şi a continuităţii acestora in istorie; datorită alterităţii limbajul se prezintă totdeauna sub formă de tradiţii istorice pe care le numim „limbi”. Tot alterităţii i se datorează, in fond, formarea limbilor comune şi exemplare (standard) supradialectale, adică situate deasupra varietăţii dialectale şi regionale a limbilor. Dar alteritatea nu anulează creativitatea: creativităţii i se datorează „dinamica”limbilor – „schimbarea lingvistică” in diacronie, intr-un anumit sens constantă – şi, in sincronie, varietatea „internă” a oricărei limbi;
b) o limbă este o tehnică istorică a vorbirii: nu un produs static, un „lucru”, ci un sistem dinamic de procedee, de moduri de a produce;
c) in cadrul unei tehnici lingvistice, se pot deosebi trei niveluri: norma limbii (realizarea comună şi tradiţională a tehnicii), sistemul limbii (constituirea opoziţiilor distinctive sau funcţionale, atit de conţinut – semantice –, cit şi de expresie – materiale –, atit in gramatică, cit şi in vocabular) şi tipul limbii (principiile de structurare funcţională, categoriile de opoziţii funcţionale ale unei limbi).
Un sistem poate corespunde mai multor norme de realizare; şi un tip – mai
multor sisteme;
d) afinitatea sau analogia intre limbi diferite poate fi de trei tipuri, care nu trebuie confundate. Ea poate fi istorică primară sau genealogică (datorată provenienţei din aceeaşi limbă istorică anterioară, adică faptul că limbile respective reprezintă forme ulterioare ale unei singure limbi anterioare, rezultatele dezvoltării istorice a unei singure limbi), tipologică (datorată faptului că limbile respective ţin de acelaşi tip structural, chiar fără a fi inrudite din punct de vedere genealogic) şi istorică secundară sau „areală” (datorată faptului că limbile respective, independent de originea lor, aparţin unei aceleiaşi „arii” de influenţe unilaterale sau reciproce). Analogia de natură genealogică este atit funcţională, cit şi materială: limbile „inrudite” in acest sens se aseamănă şi din punct de vedere material (de exemplu, formele şi procedeele morfologice „moştenite” ale limbii engleze se aseamănă cu forme şi procedee morfologice ale altor limbi germanice). Analogia de natură tipologică e analogie de procedee şi categorii funcţionale (de exemplu, maghiara şi turca prezintă aceleaşi procedee generale de „aglutinare” şi de „armonie vocalică”). Analogia de natură „areală” e in primul rind analogie de procedee condiţionată de influenţe: limbile unei arii utilizează in acelaşi fel „instrumentele” (formele) lor de origine materială diferită.
Prin urmare, limbile pot fi comparate intre ele şi clasificate din aceste trei puncte de vedere: ele pot constitui (după G.A. Klimov) clase genealogice (sau „familii lingvistice”), clase tipologice şi clase „areale” (sau „ligi lingvistice”). Aceste clase pot, bineinţeles, să coincidă; şi coincid chiar de cele mai multe ori, insă nu in mod necesar. Cu alte cuvinte: limbile din aceeaşi familie ţin, de regulă, de acelaşi tip lingvistic şi aparţin, de obicei, aceleiaşi arii lingvistice; ele pot insă şi să dezvolte tipuri lingvistice diferite şi pot fi atrase in arii diferite de afinitate secundară. Astfel, engleza diferă la nivelul tipului lingvistic de celelalte limbi germanice (şi, mai ales, de limba germană); tot astfel, limba bulgară modernă prezintă un alt tip lingvistic decit celelalte limbi slave şi, din punct de vedere areal, aparţine aşa-zisei „ligi lingvistice balcanice”.
Aceleaşi distincţii se pot aplica şi dialectelor, care, de fapt, nu sint altceva decit limbi – sisteme lingvistice – „sintopice” (delimitate in spaţiu) subordonate unei limbi istorice. Intre dialectele aceleiaşi limbi istorice există prin definiţie unitate genealogică, ele pot insă dezvolta subtipuri diferite in cadrul aceluiaşi tip şi pot fi atrase in arii lingvistice diferite. Ba mai mult: dialectele inrudite genealogic, dar ţinind de sisteme dialectale diferite, pot converge intr-o singură limbă istorică. Acesta este cazul limbii italiene: italiana, ca limbă istorică, cuprinde, datorită convergenţei din epoca preromanică şi romanică, dialecte care, la origine, ţineau de ramuri diferite ale limbii latine vulgare;
e) schimbarea lingvistică, considerată pentru aceleaşi serii de fapte in mai multe limbi (sau in mai multe dialecte), poate fi, din aceleaşi motive, de trei tipuri(Klimov). In cadrul unităţii genealogice originare, schimbarea este divergenţă şi duce la diversitate la nivelul normei şi al sistemului, uneori şi la nivelul tipului; in cadrul unităţii tipologice ea este paralelism (schimbare in acelaşi sens cit priveşte principiile de structurare); şi, in cadrul unităţii „areale”, este convergenţă. Intre sistem şi normă, raportul este, formal, acelaşi ca intre tip şi sistem: sistemul se realizează in norme diferite, dar schimbările in aceste norme sint paralele.
3. LIMBILE ROMANICE
Limbile romanice constituie, in primul rind, o unitate genealogică: o familie de limbi. In această familie se pot deosebi: „o subfamilie occidentală” şi o „subfamilie orientală” (italiana, dalmata, romana), limba sardă răminind „intre” aceste două subfamilii.
In al doilea rind, toate limbile romanice, in afară de franceza modernă, ţin şi de acelaşi tip lingvistic care, cum am putut stabili cu altă ocazie, nu este nici „analitic”, nici „sintetic”. Principiul de bază al acestui tip este: determinări interne („paradigmatice”) pentru funcţiuni interne (nerelaţionale) şi determinări externe („sintagmatice”: perifraze) pentru funcţiuni externe (relaţionale).
In al treilea rind, toate limbile romanice occidentale, impreună cu franceza şi, de data aceasta, cu italiana şi dalmata, reprezintă o arie lingvistică continuă de afinitate istorică secundară datorită influenţelor comune ori reciproce şi, mai ales, contribuţiei constante a latinei clasice la formarea şi dezvoltarea acestor limbi. In această arie se pot deosebi trei subarii: subaria galo-romanică (franceza, franco-provensala, occitana cu gascona), subaria ibero-romanică (portugheza, spaniola, catalana) şi subaria italo-romanică (italiana, cu toate dialectele ei cele septentrionale, sarda, retoromana şi dalmata).
Aceasta explică extraordinara unitate a limbilor romanice, in afară de franceza modernă (diferită din punct de vedere tipologic) şi de limba romană (separată din punct de vedere „areal”); cu excepţia francezei moderne şi a romanei, limbile romanice reprezintă o unitate nu numai genealogică, ci şi tipologică şi „areală”.
4. LIMBA ROMÂNĂ
Care este deci poziţia limbii romane intre limbile romanice? Ce ne spun in această privinţă criteriul genealogic, cel tipologic şi cel „areal”?
4.1. Din punct de vedere genealogic, limba romană este, in primul rind, pur şi simplu latină sau neolatină in toate aspectele ei „moştenite” sau dezvoltate din cele moştenite şi care reprezintă structurile ei esenţiale. In al doilea rind, romana ţine genealogic de Romania orientală şi prezintă deci cele mai multe coincidenţe „originare” (conservări şi dezvoltări comune) cu italiana, mai ales cu italiana centrală şi meridională: „dacă toate limbile romanice sint „surori”, italiana şi romana sint surori gemene” (G. Bonfante). In al treilea rind, atit prin elementele latine care-i sint specifice (elemente păstrate numai in limba romană ori in unul sau altul din dialectele ei, mai ales in dialectul dacoroman) şi prin coincidenţele cu alte zone conservatoare din Romania (cu sarda – zonă „izolată” – şi cu portugheza – spaniola – zonă „laterală”, in sensul lui M. Bartoli, ca şi romana), cit şi prin „divergenţa” originară, in cadrul latinei vulgare dunărene (datorită, in parte, substratului ei specific şi influenţei greceşti vechi directe), şi prin cea ulterioară (datorită, tot numai in parte, influenţei slave şi influenţei greceşti bizantine), limba romană reprezintă o unitate autonomă in cadrul latinităţii in general şi in cadrul Romaniei orientale in parte. Şi anume o unitate foarte omogenă: „Tot ceea ce deosebeşte limba romană, pe de o parte, de limba latină şi, pe de alta, de celelalte limbi romanice e comun celor patru dialecte” (S. Puşcariu). In această privinţă limba romană ca limbă istorică este, precum se ştie, mai unitară decit alte limbi romanice: mult mai unitară decit limba istorică italiană (in care dialectele primare prezintă diferenţe uneori radicale), mai unitară decit franceza şi cel puţin tot atit de unitară ca spaniola istorică, cu cele trei dialecte primare ale ei (astur-leonez, castilian, navaro-aragonez).
4.2. Din punct de vedere tipologic, limba romană corespunde exact tipului lingvistic romanic general (fără franceza modernă). Ba chiar ii corespunde mai bine decit alte limbi romanice; de exemplu, prin faptul că are articolul hotărit enclitic, prin marcarea dublă a multor forme de plural (pas-paşi, cal-cai, roată-roţi, floare-flori), prin faptul că a inlocuit in mod consecvent toate comparativele de tipul maior, melior etc. Din acest punct de vedere e mai avansat uneori dialectul dacoroman, alteori, cel aroman; acesta din urmă, de exemplu, prin faptul că şi la nominativ are astăzi nu numai eu, ci şi mine, şi nu numai tu, ci şi tine (adică, de fiecare dată, formele dialectale corespondente).
4.3. Din punct de vedere areal, limba romană, cu toate dialectele ei, reprezintă o arie autonomă in spaţiul lingvistic romanic, arie opusă marii arii romanice occidentale, adică tuturor celorlalte limbi romanice: tocmai din acest punct de vedere romana este azi singura reprezentantă a latinităţii orientale (din punct de vedere genealogic nu e decit o unitate secundară in cadrul Romaniei orientale; şi din punct de vedere tipologic nu e o unitate autonomă).
Autonomia areală a limbii romane in cadrul latinităţii e determinată in primul rind – şi in sens negativ – de faptul că romana s-a dezvoltat fără influenţa constantă a latinei clasice şi in afara reţelei de influenţe reciproce care caracterizează limbile romanice occidentale, mai ales la nivelul limbilor comune şi literare (in limba romană, influenţa latină clasică şi neolatină occidentală e, pină foarte tirziu, numai marginală şi sporadică ori indirectă). E ceea ce il făcea pe W. Meyer-Lubke să considere romana ca dezvoltarea cea mai „autentică”(„spontană” şi „naturală”) a limbii latine (vulgare). De altfel, o intuiţie asemănătoare (deşi foarte şubred fondată şi greşit explicitată) o avusese deja M. Raynouard, care considera limba romană ca dezvoltată direct din latină, fără faza intermediară romanică, pe care el o identifica cu provensala. Şi nici Petru Maior nu era prea departe de aceeaşi intuiţie.
In al doilea rind – şi in sens pozitiv –, autonomia areală a limbii romane e determinată de substratul ei specific, de influenţa slavă şi de contactele in spaţiul dunărean cu alte limbi neromanice (cărora, in aria occidentală, li se opun alte substraturi, mai ales cel celtic, şi influenţa germanică). Prin substrat şi prin aceste contacte cu alte limbi, romana a fost atrasă intr-o altă ligă lingvistică, aşa-zisa „ligă lingvistică balcanică”. Acest fapt nu trebuie inţeles in sensul că limba romană ar fi fost numai ea influenţată de alte limbi: in realitate, influenţele au fost reciproce. Cum am arătat de mai multe ori (v., de exemplu, Balkanismen oder romanismen?, Fakten und Theorien, Tubingen, 1982, p. 37-43), latina dunăreană şi cea preromană au contribuit in mod decisiv la constituirea ligii lingvistice balcanice; şi foarte multe „balcanisme” sint totodată „romanisme”.
4.4. Poziţia limbii romane intre limbile romanice, in conformitate cu cele trei criterii de clasificare pe care le-am adoptat, este, aşadar, următoarea:
https://uploads.disquscdn.com/…
5. DIALECTUL DACOROMÂN
5.1. In procesul de formare a unei limbi istorice schimbarea lingvistică este in acelaşi timp divergenţă (faţă de limba anterioară) şi convergenţă, atit semantică, cit şi materială (prin răspindirea inovaţiilor de la un vorbitor la altul, de la un grai la altul); şi, se inţelege, şi paralelism, in măsura in care schimbarea e realizare a posibilităţilor aceluiaşi sistem in norme diferite ori realizare progresivă a aceluiaşi tip lingvistic in sisteme diferite. Printr-o divergenţă-convergenţă in acest sens in cadrul latinei vulgare dunărene s-a ajuns la ceea ce numim „romana comună” (Urrumanisch). Pe cind divergenţa ca atare, ca şi paralelismul funcţional şi conservările (adică „neschimbarea”), nu implică unitate „areală”, convergenţa, mai ales cea materială (fonetică şi morfologică), implică o astfel de unitate. Intre graiurile preromane a existat deci continuitate „areală”. Altfel nu ne putem explica trăsăturile care, nefiind nici simple conservări, nici fapte de paralelism numai funcţional (şi nu totodată şi material), sint totuşi comune tuturor dialectelor, nici inovaţiile de acelaşi fel (ca, de exemplu, palatalizarea labialelor) care se intilnesc in cel puţin două dialecte. Aceasta nu inseamnă că romana comună trebuie să fi fost o unitate cu totul omogenă (nu există limbi „naturale” monolitic unitare!), nici că tot ceea ce, in unele graiuri romaneşti, e dezvoltare de fapte latino-vulgare trebuie să fi fost cindva comun tuturor dialectelor, nici că inovaţiile care separă astăzi dialectele romaneşti ar fi toate ulterioare fazei romanei comune. Inseamnă numai că in spaţiul lingvistic preroman au existat curente de convergenţă care au ajuns să cucerească in intregime acest spaţiu şi altele care au cucerit numai o parte din acelaşi spaţiu, iar altele au atins numai acele graiuri care urmau să constituie mai tirziu dialectele limbii romane. De altfel, chiar şi dialectul dacoroman, atit de unitar in comparaţie cu multe dialecte ale altor limbi romanice, e, foarte probabil, produsul unei convergenţe intre două tipuri de graiuri (continuate, in parte, de cel moldovenesc şi de cel muntenesc). Tot rezultatul unei convergenţe, la un nivel mai inalt, este şi limba romană comună (Gemeinrumanisch) şi literară: in acest proces de convergenţă – cu puţine excepţii (cum ar fi cea a diftongului ii in ciine, piine, miini, care, de altfel, nici pină astăzi nu e cu totul general in limba scrisă, şi incă mai puţin in limba vorbită) – fiecare grai (comun şi literar) a renunţat la anumite trăsături regionale in favoarea altor trăsături mai generale ori susţinute de tradiţia scrisă. Astfel, la nivelul „exemplar” al acestei limbi, avem astăzi, pe de o parte, zină, zic, nu dzină, dzic; cer, cine, nu šer, šine; joc, ger, nu žoc, žer, dar, pe de altă parte, cred, văd, aud, pun, spun, nu crez, văz, auz, pui, spui; uşă, mătuşă, nu uşe, mătuşe.
Această ultimă convergenţă priveşte numai dialectul dacoroman. După despărţirea geografică a dialectelor (care, de altfel, n-a fost nici subită, nici simultană), procesele de convergenţă nu s-au mai produs in tot spaţiul lingvistic romanesc, ci numai in fiecare dialect in parte, in dialectele sud-dunărene in mai mică măsură decit in dialectul dacoroman şi, in general, numai la nivelul graiurilor regionale. Incercarea de a elabora o limbă comună daco-macedoromană a rămas o incercare izolată; incercările unor reprezentanţi ai Şcolii Ardelene de a introduce aromanisme (de ex., vrută pentru „iubită”) in dacoromana literară n-au avut nici un efect asupra limbii romane comune şi influenţa dacoromană asupra aromanei e numai sporadică ori superficială şi limitată la nivelul cult şi literar.
5.2. Poziţia dialectului dacoroman in cadrul limbii istorice romane e rezultatul acestor procese de divergenţă şi convergenţă anterioare şi ulterioare despărţirii dialectelor, precum şi al influenţelor exercitate asupra acestui dialect, mai ales după despărţirea sa de celelalte dialecte.
5.2.1. Din punct de vedere genealogic, dialectul dacoroman este astăzi, pe de o parte, cel care păstrează cele mai multe elemente latine specifice şi nespecifice şi, pe de alta, cel mai „avansat” sub raport fonetic şi gramatical (de exemplu, in ceea ce priveşte dezvoltarea sistemului verbal şi formarea cuvintelor); celelalte dialecte sint, in general, mult mai conservatoare şi mai puţin „dezvoltate”.
5.2.2. Din punct de vedere tipologic, toate dialectele romaneşti ţin de acelaşi tip lingvistic. Dar, in cadrul acestui tip romanic general (cu excepţia francezei moderne), dialectul dacoroman a dezvoltat un subtip caracterizat prin hipertrofia determinării, mai ales a determinării nominale. Astfel, in dacoromană avem nu numai omu-l, ci şi cel bun, cei doi, şi, mai puţin generalizate in vorbirea curentă (şi deloc in unele graiuri), al doilea, al meu, ai mei, ale mele, avem „articolul ordinal” -lea (al patru-lea) şi „articolul pronominal” -a (acesta, acela, aceştia, acestea, atita, unora, altora, căruia, aşa, in vorbirea curentă şi in cea populară sau regională, şi acuma, aicea, atuncea, alăturea, uniia, alţiia etc.). De acelaşi fenomen general ţin: prepoziţiile compuse (din, de la, dintre, prin, printre, peste, despre etc.), sistematic dezvoltate şi mult mai numeroase in dacoromană decit in celelalte dialecte; vocativul de identificare cu -le, -o, -lor: domnule, dracule, porcule, prostule, proasto, porcilor (= „tu, care eşti x”, „voi, care sinteţi x”); diferenţierea strictă dintre identitatea „externă” sau „reciprocă” (acelaşi om), identitatea „internă” sau „reflexivă”(eu insumi, omul insuşi) şi identitatea „iterativă” (tot eu, tot acela, tot acolo, tot atunci), pe ca morfem nu numai „de acuzativ”, ci şi de determinare (cf. caut un prieten / il caut pe un prieten) etc. Hipertrofia determinării (nominale), considerată de E. Lewy drept trăsătura tipologică caracteristică a limbii romane, e caracteristică, in realitate, numai pentru dialectul dacoroman.
5.2.3. Din punct de vedere „areal”, dialectul dacoroman e caracterizat:
a) prin influenţa maghiară, influenţă, ce-i drept, limitată la vocabular, dar care uneori a pătruns pină in vocabularul de bază, atit in graiuri, cit şi in limba comună (chip, fel, gind, neam, oraş, seamă, a bănui, a cheltui etc.);
b) prin faptul că a dezvoltat o limbă comună şi literară supradialectală;
c) prin influenţa latină clasică şi neolatină occidentală (nu numai franceză) la nivelul limbii comune şi literare. Această influenţă n-a fost numai adoptare pasivă de elemente latine şi occidentale in cadrul limbajelor tehnice şi ştiinţifice, ci şi adaptare la sistemul limbii romane, dezvoltare de virtualităţi ale acestei limbi, creaţie sistematică stimulată doar de influenţa occidentală (aşa, de exemplu, in domeniul verbelor, avem astăzi, in „familia” lui a duce, pe lingă a aduce, şi a conduce, a introduce, a produce, a reduce, a traduce etc., in „familia” lui a pune, pe lingă a apune, a supune, şi a depune, a impune, a opune, a propune etc.). Foarte multe dintre aceste elemente au fost integrate in limba vorbita „uzuală” (Umgangssprache) şi multe au pătruns şi in graiurile populare. Astăzi, nu mai putem vorbi şi scrie romaneşte, la un nivel cituşi de puţin cult, fără neologisme latino-occidentale.
Prin influenţa maghiară, dacoromana n-a fost atrasă intr-o altă arie lingvistică
(aşa cum n-a fost atrasă in alte arii prin influenţa neogreacă şi turcească). Prin influenţa latino-occidentală insă – influenţă care incepe cu primele scrieri şi tipărituri in limba romană, dar devine masivă in a doua jumătate a sec. al XVIII-lea şi mai ales in sec. al XIX-lea –, dacoromana cultă, fără a fi desprinsă de „liga lingvistică balcanică”, a fost reintegrată in aria culturală romanică şi constituie astăzi doar o subarie cu trăsături specifice in spaţiul lingvistic romanic. In schimb, celelalte dialecte n-au ajuns să dezvolte norme idiomatice supraregionale; nici măcar dialectul aroman, singurul orientat in acest sens, prin faptul că posedă literatură scrisă, n-a avansat prea mult in această direcţie şi se află incă intr-o fază incipientă. In afară de aceasta, prin influenţele masive care s-au exercitat asupra lor, dialectele sud-dunărene au fost atrase in subarii diferite in cadrul „ariei balcanice”: istroromana – prin influenţa croată, aromana – prin influenţa neogreacă, meglenoromana – prin influenţa greacă şi bulgară.
„Limba Romană”, nr. 3 (15), 1994, p. 10-25
Comunicare prezentată la Congresul al V-lea al Filologilor Romani,
Iaşi – Chişinău, 6-9 iunie 1994
La 4.4 este o poză după textul:
4.4. Poziţia limbii romane intre limbile romanice, in conformitate cu cele trei criterii de clasificare pe care le-am adoptat, este, aşadar, următoarea:
https://uploads.disquscdn.com/images/d1b37e2af0923bf754037567729db85769334da57153ca152d9017a5f9dfa1bb.png
Ar mai putea prezenta interes şi următoarea hartă(nu mai ştiu de unde am luat-o):
https://uploads.disquscdn.com/images/0bcc1d458b9141b927caca6508782d91224df61e71adfe4e305aba1e2f33e52a.png
Revista Limba Romănă apare la Chisinău (http://www.limbaromana.md/ )şi poate fi citită şi de către nespecialişti, pe sait se găsesc toate numere din 1991 până în 2016(format pdf), să tot citeşti. Revista trecută la sfărşitul articolului se poate descărcă şi citi folosind referinţa : http://limbaromana.md/arhiva/Nr.%203,%201994.pdf
Se salvează fişierul Nr. 3, 1994.pdf de 176 MB.
Materialele Comgresului al V-lea al Filologilor Români sunt publicate şi în numerele ulterioare
https://uploads.disquscdn.com/images/585d79ad67ba9a7cc62193992b5823b549c885775492de82cee51a4e1e05239b.jpg
https://uploads.disquscdn.com/images/0ce749a148ef388eb497cffcb0fd9f64ced3af39d5c8188ef5224689ee306199.jpg
Exista revista „Limba română” şi la Bucureşti, este a Institutului de Lingvistică al Academiei Române „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”. Saitul este http://www.lingv.ro/index.php, iar revistele, o mică parte a lor, pot fi descărcate în format pdf de la:
http://www.lingv.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=71&Itemid=90
Din păcate sunt digitizate doar numerele începând cu anul 2011, mai jos de 2011 nu avem digitizat decât sumarul, bun şi acela decât nimic, totuşi mai jos de anul 2006 nu mai găsim nimic deşi primul număr al revistei a apărut la sfârşitul anului 1952.
Prefer saitul de la Chisinau, revista de acolo pare că se adresează şi nespecialiştilor, în plus sunt digitizate toate numerele, faţă de revista de la Bucureşti pe care nu mi-o găsesc atât de folositoare.
Cât despre etimologia maghiară nu cred că neam, hotar, oraş, chip, fel, gind, seamă sunt de originea indicată în dicţionar. Există şi la maghiari un dicţionar etimologic(al academiei lor) care le dă de origine română. Despre oraş domnul profesor a arătat că este mai logică presupunerea ca preluarea s-a făcut de către maghiară din română şi nu invers.
Totuşi Eminescu, şi mai apoi Noica, au invocat o anumită capacitate a limbii române care împrumutând din altă limbă un cuvănt, l-a adus la o bogăţie de sensuri şi nuanţe care nu există în limba din care l-a împrumutat.
Sper că am înţeles ce trebuia să înţeleg, citez:
Limba română, la sine acasă e o împărăteasă bogată cărei multe popoare i-au plătit bani în metal de aur, pe când ea pare a nu fi dat nimănui nimic. A o dezbrăca de averile pe care ea (…) le-a adunat, în mai bine de o mie de ani, înseamnă a face din împărăteasă cerşetoare. (Timpul, 1879).
O să caut să argumentez mai bine. De la domnul profesor ştiu despre acel mecanism prezent în română care a denaturat sensurile anumitor cuvinte de origine turcă, împingându-le înspre derizoriu şi batjocură, de ce n-ar fi procedat la fel româna cu acele cuvinte presupuse ca fiind de origine maghiară, că doar dacă privim numele capitalei maghiare, şi Buda, şi Pesta, da acestea sunt cert împrumutate din maghiară.
Despre cartea Istoria cuvintelor maghiare de origine română de Bakos Ferenc, semnalată de colegul Stan Păţitul, a carei revenire o salutăm(că prea mult a stat omul supărat până s-a hotărît să revină la dragostea dintâi), am citit prima dată la Tribunul Corneliu în revistă , prin anii 90, dar se ştia de ea din anii 80, s-a făcut vreo traducere ?; dar nu e singurul, am mai citit de un lingvist de la noi de etnie maghiară, care ar argumenta că neam nu are cum să provină din maghiară(Banuiesc că pentru aceasta nu-i chip să nu stăpâneşti la fel de bine ambele limbi, nea Stane, să nu numeri cuvintele presupus maghiare din text, statistica nu dă roade trebuincioase totdeauna!).
Ca să nu fiu pe deplin opac faţă de limba maghiară şi posibilitatea ei de a influenţa româna sunt gata să recunosc cuvântul πzdă ca venind de la stimaţii noştrii colocuitori şi vecini, deşi până acum o oră credeam că vine din limba dacă (dar poate l-au împrumutat dînşii de acolo, de bună seamă de la locuitorii cei vechi a Panoniei).
apreciez intervenția! Mulțumesc pentru sugestie! Nu număr decît ceea ce verific, așa cum am făcut și cu  din A cu dicționarele pe masă. Trei la număr, român-latin. 2-3% din cuvintele cu pricina răspund moftului academiei, pentru  din A. 95% pentru I și E, iar restul de 2-3% pentru O și U. O minoritate n-are voie să instaureze nici reguli și nici legi.
harta de sus e binevenită, cu excepția că linia care curge în jos pe lîngă Spania, după Sardinia, trebuie continuată printre occitană și catalană. Eu aș face un jghilț, pentru că limba română are rezonanță atît la nord de lanțul muntos, cît și la sud, pînă la Atlantic.
limba maghiară trebuie studiată în comparație cu limba turcă și finică, nu cu româna. Numai atunci se pot cerne împrumuturile din română. Cînd cuvintele maghiare, nu bat cu cuvintele turco-finice, cu care sînt surori, numai atunci se poate afirma că împrumuturile din limba maghiară sînt din limba română. Presupune un pic de criminalistică lingvistică, lingvistica comparativă, care analizează prin comparație familia de limbi cu rădăcini comune.
despre cuvîntul obscen, e într-adevăr foarte posibil ca vecinii prieteni, să-l fi împrumutat de iazigi, dar atunci cum rămîne cu slavii din Sîrbia, sau Polonia? În afară de asta e de studiat și familia creată de cuvîntul cu pricina, diminutive, maxime, compuse și expresii. Limba care împrumută e întotdeauna mai săracă decît limba de la care se împrumută, deoarece îi lipsesc structurile semantice pentru a dezvolta familia cuvîntului respectiv. Bogăția familiei unui cuvînt dezvăluie originea.
nu vreau să scriu aici pe sait la dl Coja, ce înseamnă bogăția cuvîntului obscen aruncat la bătaie. Din trei motive: 1. nu se cade față de gazdă, 2. ar fi prea mult de scris pe subiect, și 3. nu cred că mai e nevoie să le scriu. Sînt convins că știe toată lumea. Ce pot spune e, că de la forme diminutive, adjectivale, adverbiale, verbale, pînă la expresii semantice, cu alte sensuri decît le are cuvîntul de bază sau le generează, de ex.: am p—-t-o, adică am încurcat-o. Am ratat ceva, sau am dat de belele. Care nu e tot-una cu m-am încurcat c-o p—-ă, și nici cu interogativul: i-ai tras-o-n p—ă? Îmi cer scuze! Cazuri, împrejurări, modalități, etc. Imperativ, reflexiv, tranzitiv. Etc.,etc.
expresiile oricărei limbi au conotații semantice intraductibile. Traducerile expresiilor adaptate la conotațiile semantice ale limbii care face traducerea, nu corespund cu cele din care se face traducerea. E o modalitate simplă de a depista originea. Traducerea expresiilor este cea mai grea parte a muncii de traducere dintr-o limbă-ntr-alta, exact din cauza neconcordanței conotațiilor semantice între limbi. Sînt convins că știi despre ce vorbesc, d-le Nicu Pîrîu.
mă bucur că ai deschis astfel de discuții!
la K*NOSE și KNOSUS (grecește KNOSOS), sînt de menționat și cuvintele GNOSEOLOGIE și GNOZĂ. Formă slabă și formă tare. Grecii au venit peste minoani, sau minoanii peste greci? Scrierea Lineară A e nedescifrată, dar e atribuită minoanilor, deoarece scrierea Liniară B, e grecească și a fost descifrată de arhitectul englez de origine grecească, Michael Ventris. Tot el a spus că nu poate descifra scrierea liniară A, deoarece nu este grecească. Ar trebui să tragem niște învățăminte serioase din afirmația lui! Ce și cui aparține Liniară A?
un alt exemplu bun e descifrarea limbii hitite. Bedrich Hrozny ne spune că limba hitită e înrudită cu limba luviană. Scrierea cursivă luviană a dăinuit în Balcani pînă la inventarea scrierii chirilice. Tot el ne spune asta. Dacă nu dăm credit spuselor lui, omul care a fost în stare să descifreze o limbă dispărută de mult (căderea imperiului hitit, cca 1350 î.C.), atunci cui să-i dăm credit, ca să nu mai vorbim cum putea să dispară un imperiu care se confrunta cu Egiptul? Imperiul dispare, dar oamenii nu dispar cu totul. E la fel cum e cu tracii. Se afirmă că tracii au dispărut. Atunci vlahii din Balcani ce-or fi?! Etruscii au dispărut! Etc. Un fel de hocus-pocus ca la circ. Minoanii au dispărut! Ce ne spune Herodot despre ei? Că au migrat din Creta în Anatolia. Etc., etc. Lumea academică spune că Herodot era scriitor nu istoric, și că nu ne putem baza pe scrierile lui. Cu toate acestea cînd se mai face cîte-o descoperire, se confirmă că scriitorul Herodot avea dreptate. Tracii sînt cel mai numeros popor după indieni, așa cum și-n zilele noastre putem afirma, fără să fim filozofi, scriitori sau istorici, că indienii sînt cel mai numeros popor după chinezi. Cred că propoziția lui Herodot se preda în școala primară în lumea greacă, așa cum se întîmplă în zilele noastre cu cazul comparativ dintre indieni și chinezi, în timp ce lumea academică are vată-n ureichi, sau nu vrea să audă, care e cu totul altceva.
cuvinte de origine turcă? De ce nu cuvinte de origine română în limba turcă?! Geamlîc vine din turcă, zice DEX-ul. Probabil turcii ne-au învățat să avem și geamuri, ei care au venit cu cortul în Anatolia. Iar cînd mă gîndesc și unde trăiau dacii, cu mult înainte, cu apă pe conducte, mă apucă amețeala, cînd mă gîndesc la cine pe cine-a civilizat?! E ca și cu Capadocia, tot Capadocia, Iconia – Konia, Alexandreta lui Alexandru Macedon, acum e Iskenderun. Nu cred că mai e nevoie să continui. corupere și turcizare. Am dat și exemplul cu Istanbul mai devreme, tot o formă coruptă turcizată. Mai ales Turcia suferă de așa ceva, deoarece apar tîrziu în zonă. Termenii erau bine definiți. Anatolia era dens populată. Nu era o stepă. Nu puteau decît să-i adapteze. E valabil și cu localitățile de la noi, sau rîuri și munți, maghiarizate, sau germanizate, de exemplu în Ardeal.
un exemplu strălucit din istoria tracilor e PULPUDAVA. Vine Filip al II-lea tatăl lui Alexandru Macedon și după ce-l cucerește îi spune Filipopolis, adică orașul lui. După ce se dezintegrează imperiul macedonean, tracii revin la numele dat de ei. Apoi vin romanii și-i spun TRIMONTIUM, și tot capitală rămîne în Tracia romană. Apoi vin bulgarii și deși au venit cu sulițe și săbii, tot nu i-au putut schimba numele, decît foarte tîrziu în Plovdiv. DIV – DAV.
și ca un mic cadou, Alexandreta lui Alexandru s-a numit ISUS, unde a cîștigat cu perșii în 333. ISKENDERUN astăzi pentru turci. ENDER e o corupție în turcă a lemei ANDR, pentru bărbat sau masculin. E valabil și pentru rîul antic la traci, din Iliada, Scamandrus. O spune un grec. Astăzi KaramENDERes, la fel ca la IskENDERun. Sînt multe hidronime în Turcia cu aceeași construcție prin corupere a formei trace pentru bărbat, ANDR. Cum se zice: așchia nu sare departe de copac.
altă problemă cu limbile e și cea de logică, adică logică lingvistică. Musaca e cuvînt turcesc, spun unii. Turcii ca toți asiaticii migratori care veneau călare, nu stăteu ei să cultive legume. Fără legume nu poți face musaca. Anatolia a fost un paradis al legumelor și fructelor cu mult înainte de venirea turcilor, care să nu uităm că au ajuns în Anatolia din Babilon, împinși de la spate de mongoli, și și-au pus cortul, la propriu, în mijlocul Anatoliei la Iconium, astăzi Konia în turcă. Iar după ce au jefuit și prăduit zona, au exploatat țăranii și păstorii din Anatolia. Nu erau ei nebuni să se apuce de agricultură și păstorit. Astea-s pentru sclavi. E valabil în continuare în Turcia. Clasa superioară de turci, exploatează clasa inferioară de agricultori și păstori non-turci, iar Anatolia a fost la răscruce de drumuri comerciale între trei lumi de mii de ani. Bucătăria în Anatolia era de mult timp foarte sofisticată. Ce puteau să-i învețe turcii pe tracii majoritari din Anatolia. Ca să nu vorbesc de Efes, Roma mică cum era poreclit orașul, deoarece era cel mai mare oraș după Roma. Orașul natal al împăratului Adrian, și șlefuit de greci înaintea romanilor. Iar despre biblioteca din Efes, nici nu se mai pune la socoteală, pentru că n-are oricum corespondent otomanii care au pus talpa pe Anatolia. Acum turcii s-au mai civilizat și ei, dar încă tot nu fac față cu Europa tracilor. Vechiul Bizanț avea cisterne de apă, pe care turcii le folosesc în prezent. Ei au venit cu burduful cu apă legat de șaua calului. Pe Sfînta Sofia au transformat-o în moscheie.
și ca să-nchei voiajul musacalei, trebuie să mă întorc în ținuturile turcmenistane, unde și astăzi ocupația principală e păstoritul, nu agricultura. Păi dacă turcmenii au inventat musacaua, de ce sînt majoritar păstori, nu agricultori. Ca să ai legume ai nevoie de agricultori. Iar ca să faci musaca ai nevoie de legume. E valabil și pentru sarmale, ardei umpluți, roșii umplute, etc., adică și legume nu numai carne. Iar despre ulei ce să mai vorbim, cînd corăbiile cel puțin în perioada romană, făceau curse regulate cu amfore cu uleiuri de tot felul, inclusiv de măsline, in, etc., nu numai cu cele clasice de gătit. Și pentru uleiuri e nevoie de agricultori, nu de păstori. Și libanezii mănîncă sarmale, mai ales în foi de viță. Dar cum se spune: logica ne omoară. E valabil și pentru maghiari, pentru că sînt frați cu turcii. Bine le-a zis cine le-a zis: cavalerii stepelor.
apreciez intervenția! Harta există și în wikipedia la Romance languages, la capitolul Modern status. Mulțumesc pentru recomandare, dar nu face parte din metodele mele de lucru. Observația e corectă. Nu sînt vorbitor la fel de bun pentru ambele limbi. Dpdv al lingviștilor specializați sînt un ageamiu fără licență, deci părerile mele n-au valoare și nu sînt luate în considerație.
la prima hartă, care e foarte bine venită, am o completare personală. Furca pentru Sardinia, trebuie continuată ca un jghilț spre Antlantic, care să prindă, occitana, catalana și portugheza.
catalana are unealtă în google translate. Există și un dicționar apărut nu de mult timp, scris de un român Florin I Bojor, tipărit în Catalania. Tot de curînd a fost editat un dicționar dedicat limbii Sardu, De sa LIMBA e de sa cultura sarda:
http://www.condaghes.it/scheda.asp?id=978-88-7356-248-1&ver=sa
Mai există și un dicționar Sardu-Italiană în două volume pe net, care se pot descărca în format pdf. Sau cel puțin se puteau descărca cu cîțiva ani de zile în urmă.
pentru Buda și Pesta:
https://en.wikipedia.org/wiki/Buda,_Buz%C4%83u
și imagini pentru comparație:
https://www.google.com.au/search?q=buda,+romania&client=firefox-b&tbm=isch&tbo=u&source=univ&sa=X&ved=0ahUKEwiahoiHyP3RAhWGv7wKHX5EAHYQsAQIIQ&biw=1011&bih=627
iar alt exemplu în lumea traco-celto-șcită la diametru opus, diminutiv BUDICĂ, în pronunțare corectă în limba celtă, regina unui trib de celți, care se încumetă să-i dea afară pe romani:
”Boudica or Boudicca (/ˈbuːdᵻkə/, Latinised as Boadicea or Boudicea /boʊdᵻˈsiːə/, and known in Welsh as Buddug [ˈbɨ̞ðɨ̞ɡ])[1] was a queen of the British Celtic Iceni tribe who led an uprising against the occupying forces of the Roman Empire in AD 60 or 61, and died shortly after its failure.” La adresa:
https://en.wikipedia.org/wiki/Boudica
ar mai Budești, Budila, de ex., deși cred că lista e mult mai lungă în România, decît în Ungaria. De ce a cîștigat un sens peiorativ în română, rămîne de studiat?!
pentru cuvîntul cu pricina de cîte ori se înscrie pe cerc diametrul(?), voi reveni și sper să treacă de cenzura dlui profesor.
teoria cu ”nu-i chip să nu stăpînești la fel de bine ambele limbi, nu sînt de acord,” dar sînt de acord că statisticile nu dau întotdeauna roade trebuincioase. Metodele mele de lucru sînt diferite. Cînd desfaci sfoara în două sau mai multe fire, e bine să mergi la capătul celalt unde se împletesc, nu să tragi de firele care-au început să se desfacă. Statisticile e bine să le consulți, după ce ai demonstrat ce aveai de demonstrat, care poate confirma, sau din contră infirma statisticile.
mă bucur pentru intervenție! E binevenită.
voi reveni! În limita timpului disponibil.
BUDA și PESTA
Din modestele mele cunoștințe de lingvistică, între D și Z există reguli fonetice și fonologice, DEUS – ZEUS, un mic exemplu. Interesant de studiat
BUDĂ – BUZĂ
BUDĂU – BUZĂU
BUDEȘTI – BUZEȘTI
BUDĂ două forme de plural: BUDE și BUZI – BUZĂ, BUZE și BUZI, accentuat BUZILE
BUDA DEZAMBIGUARE GENERALĂ
https://en.wikipedia.org/wiki/Buda_(disambiguation)
Și lista e incompletă față de lista de la localități de mai jos. Le-am verificat.
BUDA RÎURI
https://en.wikipedia.org/wiki/Buda_River
Localități pot să apară și la descălecat, cînd cel care cucerește și descalecă, adică se așează în zonă, dă nume așezării. Însă cu rîurile e mai complicat. Hidronimele sînt legate mai bine de pămînt.
Ce observăm? În România există o ploaie sau droaie de de localități și rîuri cu numele Buda. Mai mult există și o ploaie de derivate: Budești, Budeni, Budăiești, Budeasa, Budureasa, Budișteni, Budurieni, Budrea, Buduile, Buduslău, Budila, Budieni,
Buduhala, Budănești, Budiu Mic, Budu Cantemir, Budele, Budurăști, etc. Sper că le-am listat pe toate de la lista următoare:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Categorie:Liste_de_localit%C4%83%C8%9Bi_din_Rom%C3%A2nia
În unele județe există cîte două și chiar cîte trei localități, sate cu același nume BUDA în comune diferite din Moldova și Muntenia.
La o analiză geografică pe regiuni se constată că Moldova și Muntenia au foarte multe, în timp ce în Ardeal nu prea sînt. Bate vîntul.
În Ungaria nu găsim decît Buda, partea de vest a Buda-Pestei, cu explicația: Buda, the Hungarian name of the Hunnish ruler Bleda
Probabil pentru unii BLE = BU?! Se pare că e o invenție, ca să satisfacă regula: descălecătorul botează locul unde descalecă și se așează, iar hunii au sosit înaintea dacilor… Din păcate între BLE și BU nu cred că există nici-o legătură fonetică sau fonologică în nici-o limbă.
În română avem și nume: BUDAI, BUDEANU, BUDIȘTEANU, BUDESCU, BUDAȘCU, BUDOIANU, care mi-au venit repede în minte. Sînt convins că lista e mult mai lungă. La asta se mai adaugă și D trece în Z. BUZĂ, BUZOIANU, BUZEȘTI, BUZESCU, etc.
Altă constatare este că și prin lumea largă, găsim mai multe BUDE, fără derivate, față de Ungaria. Cu derivate lucrurile se complică și mai mult, iar Ungaria pierde teren vertiginos.
În afară de cele din România, care prezintă cea mai bogată listă, mai există și la vecini unele rătăcite, dar nu în Ungaria, cum ar fi Polonia, Ucraina, și la frații noștri de peste Prut, în județul Călărași. Cea din Ucraina, în comuna Mahala din regiunea
Cernăuți, e locuită de români.
”Mahala (Ukrainian: Магала; Romanian: Mahala) is a commune (selsoviet) in Novoselytsia Raion, Chernivtsi Oblast, Ukraine. It is composed of four villages: Buda (Буда; Buda), Mahala, Ostritsia (Остриця; Cotul Ostriței ) and Prut (Прут; Prut).”
https://en.wikipedia.org/wiki/Mahala,_Novoselytsia_Raion
Cred că pagina asta pe care am creat-o, e o mică parte din subiectul BUDA.
Aș mai propune o mică analiză simplă a sufixelor: – SȚI, – ȘCI și – ȘTI. Bucureștiul a purtat cu el toate formele: BUCURESȚI, BUCUREȘCI și BUCUREȘTI. E problemă istorică sau de graiuri?
Întreb deoarece există un sat BUCUREȘCI în comuna Bucureșci din județul Hunedoara.
De la bun început avem transliterarea în limba maghiară. O fi și numele ăsta tot din maghiară?! Dacă da, atunci se pare că și București vine tot din maghiară, după unii autori, care scriu astfel de articole pe net. Aș fi tare curios să știu cine e autorul!
Textul pentru satul Bucureșci, Hunedoara
https://ro.wikipedia.org/wiki/Bucure%C8%99ci,_Hunedoara
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
”Bucureșci este satul de reședință al comunei cu același nume din județul Hunedoara, Transilvania, România.
Note
1. ^x indică operatorul telefonic: 2 pentru Romtelecom
și 3 pentru alți operatori de telefonie fixă
Acest articol despre o localitate din județul Hunedoara este deocamdată un ciot. Puteți ajuta Wikipedia prin dezvoltarea lui.”
Textul pentru Comuna Bucureșci, Hunedoara
https://ro.wikipedia.org/wiki/Comuna_Bucure%C8%99ci,_Hunedoara
”Bucureșci (în maghiară: Bukuresd) este o comună în județul Hunedoara, Transilvania, România, formată din satele Bucureșci (reședința), Curechiu, Merișor, Rovina și Șesuri.”
”Conform recensământului efectuat în 2011, populația comunei Bucureșci se ridică la 1.553 de locuitori, în scădere față de recensământul anterior din 2002, când se înregistraseră 1.924 de locuitori.[1] Majoritatea locuitorilor sunt români (98,13%). Pentru 1,87% din populație, apartenența etnică nu este cunoscută.[2]
Din punct de vedere confesional, majoritatea locuitorilor sunt ortodocși (98,07%). Pentru 1,87% din populație, nu este cunoscută apartenența confesională.[5]”
În 2002 erau 1924 de locuitori. În 2011 numai 1553. populația
e în continuă scădere. Iar pentru 1,87% nu se cunoaște nici religia și nici etnia. Or fi marțieni, iar religia lor ne e necunoscută.
Deși în sat trăiesc numai români, totuși cineva s-a trezit că trebuie menționat numele în limba maghiară. Interesant! De fapt
extraordinar de interesant. Tare-aș vrea să știu cine și de unde ne lucrează? Cine-i plătește?
„La o analiză geografică pe regiuni se constată că Moldova și Muntenia au foarte multe, în timp ce în Ardeal nu prea sînt. Bate vîntul.”
E o greseala fundamentala. Ardealul are cele mai multe denumiri de „Buda”. Dupa socoteala mea, bate Moldova si Muntenia, luate impreuna de vreo 10 mii de ori. In Ardeal, sunt cel putin un milion, daca nu doua. Fiecare taran are in fundul curtii, o buda. (ardelenism; buda = privata, closet in curte). Si in Moldova si Muntenia sunt asemenea „utilitati”, numai ca acolo, dupa stiinta mea, nu poarta numele de „buda”.
aici se discuta de toponime, hidronime și andronime, nume proprii, nu de căcăstori. Dacă există coincidența dintre un substantiv comun și nimele de mai sus, asta nu înseamnă că semnificația e aceeași. Nimele au avut întotdeauna o semnificație. Se pune problema: care e semnificația nimelor care au la bază cuvîntul BUDA.
pentru veceu, pimba română cunoaște mai multe regionalisme.
pe de altă parte mergînd pe ideea buzilor din Ardeal, se poate afirma că ardelenii care erau sub ocupație, au denumit BUDA, partea de vest a Budapestei, în bătaie de joc, însă mai există și o altă posibilitate, ca BUDA de lîngă PESTA să aibe origini etimologice legate de semnificația nimelor cu rădăcina BUDA. Problema este: cine a botezat așa jumătate din BUDA-PESTA? Nici ungurii nu au dat un răspuns convingător. Am trimis etimologia propusă de ei. Nu stă în picioare, deoarece orice limbă are legile ei fonetice și fonologice.
dacă aflați ceva în acest sens, anunțați-ne și pe noi!
”But most important study is „The history of maghyar words from romanian
origin”, or „Amaghyar szokeszlet Roman elemeinek tortenete” of Bakos
Ferenc, profesor at University from Budapest, study from 1982, published
by Academy editure in Budapesta,it mentions over 2000 romanian words.”
http://www.antimoon.com/forum/t8213.htm
https://www.amazon.com/magyar-szokeszlet-elemeinek-tortenete-Hungarian/dp/9630526204
Out of Print–Limited Availability.
e interesat cum lingviștii români susțin că cuvîntul gînd e de origine maghiară. E un cuvînt colocvial din Muntenia. În Ardeal colocvial se spune cuget și a cugeta, cu rădăcini latine. Este foarte interesant cum muntenii l-au împrumutat din maghiară. Din cîte cunosc eu ardelenii au fost sub ocupație maghiară nu muntenii. Poate ne explică lingviștii români, cum a trecut Carpații ”gond-ul” maghiar la munteni, și nu s-a lipit de ardeleni?! Ca să nu mai pomenesc că muntenii n-au fost forțați să meargă la școli în limba maghiară, așa cum au pățit ardelenii.
ar mai fi de discutat și despre cuvintele derivate sau compuse: îngîndurat, regîndi, gîndire, etc., și corespondentele lor în limba maghiară.
gînd e la fel ca tocăniță sau tocană, în maghiară tokany, cînd limba română are și verbul a toca zarzavat pentru tocană. Dar la fel de bine poți să bați toaca, sau să bați pe cineva la cap, adică să-l toci la cap, ori să-i toci nervii. Toc este un morfem onomatopeic, care reproduce sunetul produs de lemn cînd e lovit, cum e toaca sau tocătorul de tocat zarzavat.
din păcate unii au gîndire de lemn și toacă din gură verzi și uscate.
cînd se stabilește proveniența etimologică a unui cuvînt trebuie să se analizeze și familia lui, derivatele, compusele și obligatoriu expresiile generate de cuvîntul respectiv, pentru a face comparație cu cele din limba de împrumut și a vedea dacă se găsesc corespondențe semantice de înțes în expresii sau construcții verbale. Altfel vorbim ca să n-adormim.
în plan filozofic se poate afirma, conform verdictelor lingviștilor români în etimologie, că atîta timp cît dacii nu aveau un cuvînt pentru a gîndi, și l-au împrumutat mereu în istorie, ba de la romani, ba de la unguri mai tîrziu, se pare că nici nu gîndeau, nu numai că nu scriiau. Probabil că erau și surdo-muți și comunicau doar prin semne, iar GLAS-ul le-a venit mai tîrziu odată cu venirea slavilor, și-a înlocuit VOCE-a latină. Dar ce facem cu a bocii, bocea, boceală și bocitoare? Astea de unde-au mai venit? E adevărat că bocitul se produce din gură, BOCCA în latină. Exista oare în latină verbul a BOCII și substantivul BOCITOARE?
a cunoaște și cunoscere au o rădăcină comună în indo-europeană, K*NOSE, a cunoaște sau a știi. Cu forme mai apropiate CUNOSC și CUNOSCUT. Capitala minoanilor în Creta se numea KNOSUS, în grecește KNOSOS. Oare a fost orașul Cunoașterii sau al Științei?! Oricum a știi nu vine din slavă, deoarece știința în slavă e NAUCA sau NĂUCĂ. Asta mi-aduce aminte întotdeauna de bancul lingvistic: Într-o țară în care MUNCA e TRUDĂ și ȘTIINȚA e NĂUCĂ, POPORUL nu poate fi decît NĂROD.
și pentru că veni vorba de limba SARDU din Sardinia, cum își explică lingviștii români, că cuvîntul limbă în limba SARDU e LIMBA și nu LINGVA sau LINGUA? Se pare că romanii din Sardinia antică, la doi pași de casă, au uitat să spună LINGVA sau LINGUA. Probabil li s-a făcut rău de mare navigînd din peninsulă pe insulă. De unde s-or fi inspirat, dacă nu li s-a făcut rău de mare?
în tîmplărie există o îmbinare între două piese de lemn, numită LAMBĂ și ULUC. LAMBA e LIMB-ul sau LIMBA ce intră în ULUC, scobitură. Ce meșter uituc o fi uitat cuvîntul LIMBĂ și ia zis LAMBĂ, nu se mai știe.
din păcate și LIMBA e un LIMB ca toate celelalte LIMBURI, și LIMB e LIMB-us, nu LING-us, chiar și-n latină, Dar, dacă urmăm modul de gîndire latinofil ajungem la aberația în care, dacă vrem să aplicăm regula etimologiei din latină și încercăm să facem din LING, LIMB, la plural ajungem la LINGURI, care nu mai sînt LIMBURI umane, ci obiecte de mîncat. Probabil de aici expresia: și asta cu ce se mănîncă? Cu LIMBA sau cu LINGURA. Unele dulciuri sau înghețata se pot mînca direct LINGÎND cu LIMBA, pînă-ți LINGI buzele cu LIMBA. A LINGE se pare că se referă la acțiune, nu la LIMB-ul cu care are loc acțiunea. A LINGE are multe expresii. I se PLIMBĂ LIMBA-n gură. Oare a se PLIMBA, are de-a face cu LIMBA?! O altă expresie e LINGE BLIDE. Dar poți să LINGI și LINGURA. Oricum nu spunem LIMBI LINGURA, ci LINGI LINGURA. Ar mai fi și o expresie mai puțin academică, a da LIMBI. Oricum nu spunem a da LINGVI. Ceasul are LIMBI, nu LINGVI, adică tot niște LIMBURI.
termenul de LINGVISTICĂ e un termen mai nou. Probabil din neo-latină?! Nu cred că romanii lui Traian îl foloseau. Iar dacă mergem după înțeles în română ajungem la LIMBISTICĂ.
ar mai fi de menționat și termenul LIMBUT, dacă tot vorbim de LIMBĂ. Oare romanii aveau expresia asta?! Probabil că aveau, dar cum suna? LINGVUT-us?!
cred că ar fi bine să mă opresc, ca să nu spună lumea că sufăr de LIMBARNIȚĂ. Oricum nu spunem LINGVARNIȚĂ, ori LINGURNIȚĂ pentru că așa ar suna mai de grabă a LINGE sau LINGURI, decît a DA DIN LIMBĂ.
Ideea că A GÂNDI sau ORAȘ sau FEL și altele sunt cuvinte românești de origine maghiară este contestată de mulți lingviști români. Nu trebuie să combateți idei pe care le combat și alții fără să știți asta.
ce folos că combat și alții, atîta timp cît DEX-ul nu corectează? Cred că e nevoie să îngroșăm rîndurile, nu să le subțiem. Unde-s mulți puterea crește. Cu cît mai mulți cu-atît mai bine. C-o floare, două sau trei nu se face primăvară. E nevoie de-o cîmpie-ntreagă, ca să dispară aiurelile din dicționare. Cu cît urmlăm mai mulți, cu-atît avem șansa să destupăm ureichile surzilor. Dacă ne bazăm pe faptul că mai sînt și alții care combat aceleași idei, și nu e nevoie să combatem și noi, e o mare greșeală, atîta timp cît nu se fac corecturile de rigoare.În afară de asta nu știu de unde știți dvs că eu nu știu de treaba asta?! Oricum mă bucur că ați adus la lumină alte două aberații de DEX.
E valabil și pentru  din A, sau RUMÎN și RUMÎNIA. Biblia lui Mavrocordat spune negru pe alb ȚARA RUMÎNEASCĂ, așa cum cca 80% din limbi ne botează, inclusiv limbile latine, corect romanice. Morfemul RUM a fost și-n limba română, pînă la pașoptism, cînd a fost înlocuit de ROM. Englezii dau în dicționare ambele variante, deși se miră de ce insistăm cu ROM în loc de RUM, ca să nu mai vorbim de expresia ardelenească: Măi, RUMÎNE! Probabil că dacii confundau ROMA cu RUMA (oraș antic în Dacia sud-dunăreană), ca să nu mai vorbim de RUM, regiune în Capadocia din Anatolia. Cînd turcii au cucerit jumate din Anatolia, aparținînd imperiului roman de răsărit, și-au așezat cortul la RUM, adică Sultanatul de la RUM. Termenul a fost preluat din arabă: AL RUM, care definea pentru arabi regiunea Balcani-Anatolia și populația care trăia în regiune, adică tracii. Arabii cunoașteau foarte bine unde e ROMA, mai ales că tot ei au botezat și peninsula și ITALIA cu AL ITALIA, unde trăiau romanii.
nucleul central RUM se află în Capadocia, corect în tracă KAPADOKIA, de care se leagă și alte cuvinte de rezonanță, cum ar fi DOCHIA (DOKIA) și EVDOCHIA, corect EUDOKIA în tracă, adică DOKIA cea BUNĂ. Nu sînt grecești, deoarece nu există în Grecia. Grecii au preluat doar EUDOKIA, DOKIA cea BUNĂ, în forma EVDOKI, la fel cum EURIKA, a ajuns la ei EVRIKA. Grecii au probleme cu diftongii. Alt exemplu clasic e rîul EURUS în tracă, astăzi Marița în Bulgaria, iar la granița dintre Grecia și Turcia se numește și astăzi EVROS în grecește, iar romanii l-au latinizat pe EVROS în HEBRUS. Din păcate și astăzi prefectura EVROS din Grecia se află în regiunea TRAKIA, la graniță cu Turcia. Grecia n-a reușit nici în zilele noastre să șteargă numele TRAKIA din atlasele școlare, unde trăiesc încă traci, VLAHI, VLAXOS (VLACHOS) în grecește.
turcii mai tîrziu au numit Tracia continentală, RUMELIA. Și turcii știau foarte bine unde e ROMA și cum se cheamă, mai ales că au atentat s-o cucerească. Emblema RUMELIEI era pajura bicefală, care apare și pe prima pagină a Bibliei lui Mavrocordat. Nu cred că întîmplător.
și un mic detaliu din punct de vedere al administrației BOR, este că patriarhia României înglobează încă și Capadocia. Capitala Capadociei antice s-a numit ICONIA la traci, pe care romanii după ce au cucerit Asia Mică, Anatolia, i-au latinizat numele în ICONIUM, astăzi KONIA în limba turcă. Nici turcii n-au reușit să-l șteargă de pe hartă. A fost renumit pentru portrete pictate pe capacele sarcofagiilor din lemn, cînd tracii au devenit mai săraci. Practica a fost preluată și de romani în restul imperiului. Cuvîntul ICOANĂ avea conotația de portret, sau chip. Chip cioplit sau pictat, ICOANĂ.
nici turcii n-au fost în stare să șteargă numele Capadociei, KAPADOKIA în limba tracă, nici acum în zilele noastre, dar au preluat forma latină Capadocia.
Imperiul roman de răsărit s-a numit RUMANIA pentru 1000 de ani. Universitatea FRIESIAN din California atrage atenția asupra denumirii corecte de foarte multe decenii (cu corecția de rigoare ROMANIA, ca să sune a ROMA, că de era tot imperiul roman), dar lumea academică n-o ascultă.
Imperiul roman de răsărit nu s-a numit niciodată BIZANTIN. Termenul BIZANTIN e o scorneală tîrzie tot la pașoptismul european în secolul XIX, adică foarte tîrziu, cînd nici nu mai exista de mult timp imperiul roman de răsărit, adică de vreo 400 de ani de la dispariția lui. La scorneală s-a avut în vedere modelul ROMA pentru imperiul roman de apus, care nici el nu mai exista de mult timp, adică orașul imperiu sau republica imperiu, botezînd imperiul roman de răsărit după numele capitalei, BIZANȚ, denumire și ea dispărută de mult, din 324 cînd în timpul lui Constantin cel Mare i s-a schimbat denumirea în Constantinopol (orașul lui Constantin), deși Constantin a vrut să se numească NOVA ROMA, Noua Romă. N-a cîștigat deoarece toată lumea a fost împotriva lui, atît romanii cît și tracii. După venirea turcilor orașul s-a numit Istanbul (corupție în limba turcă a sufixului grecesc -POL pentru oraș, în sufixul turcesc -BUL, și STAN scurt pentru Con-STAN-tin, care s-a potrivit cu sufixul -STAN, țară, de la TagichiSTAN, și toate STAN-urile), pentru 400 de ani pînă la scorneală, și tot așa se cheamă și acum, nu Bizanț. De unde au scos istoricii și lingviștii din secolul XIX(?!), tîmpenia cu Imperiul Bizantin, care n-a exista niciodată în istorie, e mister mare. Iar dacă te gîndești bine și de ce(?), misterul devine și mai mare!
nu mă-ncălzește cu nimic că sînt contestate, atîta timp cît nu sînt corectate în dicționare. Faptele vorbesc, nu vorbele! E exact ca și cu schimbarea regimului alogen de 27 de ani. Toată lumea vorbește că nu e bine, dar nu se schimbă nimic, adică nu se face nimic în sensul schimbării.
faptul că nu sînt lingvist, vă dă dreptul să spuneți că nu specialist, dar nu vă dreptul să spuneți că studiez lingvistica după ureiche! Deși limbile se studiează în primul rînd după ureiche, sau mai ales după ureiche, care trebuie neapărat să fie și una muzicală. Dacă am merge pe principiul dvs, s-ar putea afirma că nici dvs nu vă pricepeți la istorie sau politică, de exemplu, pentru că nu sînteți de specialitate. Nu cred că e un raționament ideal. Importante sînt pasiunea și timpul pierdut, care de cele mai multe ori face cît o sută de profesori la un loc.
nu mai stau să corectez răvașa, pentru că sînt în criză mare de timp. Închideți și dvs ochii la greșelile mele, așa cum îi închid și eu la greșelile dvs, conform dictonului: și iartă-ne Doamne greșealele noastre, așa cum și noi iertăm greșealele greșiților noștri! Greșeli e formă mai nouă.
mulțumesc pentru publicarea răspunsului dat lui Nicu Pîrîu! Sincer să fiu nu m-așteptam, din cauza limbajului la subiectul cu: de cîte ori intră-n circumferința cercului diametrul? Păspunsul e PI. Sau mai plastic: de cîte ori se lipește diametrul de circumferința cercului?
Extraordinar de important text !
Multumim mult de tot Domnului Ilie Tudor !
Latinitatea limbii hinduse…..
The Sanskrit word Agni means „fire”. In the early Vedic literature,
cognates Latin ignis (the root of English ignite),
AGNI in limba Sanscrita din India si IGNIS in latina.
Latinii provin din INDIA???