Naţionalismul, ideologia secolului XXI
Acasă » Dezbateri »

Naţionalismul, ideologia secolului XXI

Suveranitatea României trebuie trăită constant de fiecare român în parte. Iar de interesul naţional al ţării noastre trebuie să se ţină cont şi să fie respectat de orice ţară sau popor din lumea asta, aşa cum şi noi avem datoria morală să facem la fel.

Anticiparea ne stă la îndemână, aşa că înainte de orice vorbă sau acţiune subiectivă trebuie gândit de o mie de ori dacă este în interesul naţional, adică al nostru al tuturor. În acest loc, al interesului naţional, trebuie să ne găsim în orice moment al vieţii, chiar dacă nu ne-am plăcut sau înţeles întotdeauna. Un conducător de ţară patriot şi înţelept nu este cel care pe timpul mandatului său duce bătălii permanente, şi acelea perdante, ci este cel care menţine pacea şi buna înţelegere pentru ca ţara să se poată dezvolta şi să-şi întărească suveranitatea. Trăim într-o lume în care tema principală trebuie să fie o cooperare internaţională din ce în ce mai largă şi în care buna vecinătate trebuie cultivată şi întărită, ca semn de respect şi civilizaţie.

Din păcate, în ţara noastră lacheismul este la putere, iar politicienii şi pseudotehnocraţii de serviciu sunt mai neoconi decât neoconservatorii din SUA. Economia reală nu poate fi manipulată cu vorbe, iar pentru politica internaţională unipolară bat deja clopotele. Vremea în care mintea va fi liberă, critică şi independentă se apropie, aşa cum este aproape şi vremea când România va fi ţara noastră, nu a altora, şi va fi un stat naţional unitar modern, respectat şi onorat, pentru ceea ce face, de toată lumea. Iar noi, poporul român, cel drept şi creştin ortodox, nu vom dansa după orice lăutar, ci după glasul sufletului nostru care de peste două mii de ani stă de veghe şi de strajă în apărarea şi spre lauda pământului acestuia pe care ni l-a dat Dumnezeu.

De la începutul crizei ucrainene, oficiali români de prim rang au reacţionat violent şi obedient, la nivel retoric, în faţa unei aşa-zise ameninţări ruseşti iminente la adresa ţării noastre. Declaraţiile conducătorilor instituţiilor importante din ţară, amplificate de mass-media, au creat o isterie războinică faţă de o situaţie care ar fi necesitat calm şi relaxare atât timp cât nu te simţi cu musca pe căciulă. Departe de a fi o ameninţare reală, aşa-numita stare de alertă, sau de potenţial război, este o manipulare nu doar grosolană, ci şi jignitoare la adresa condiţiilor precare de trai din România, care ar trebui să constituie principala preocupare a clasei politice. Scopul manipulării este să stârnească ura românilor faţă de poporul rus, să marcheze puncte într-un an electoral şi să distragă atenţia de la gravele probleme ale României, pe care actuala clasa politică este incapabilă să le soluţioneze. Marile ameninţări la adresa României sunt incompetenţa, laşitatea şi trădarea de ţară, nu Rusia sau altă naţiune!

Interesul României este ca această criză ucraineană să ia sfârşit cât mai curând. Trebuie să apărăm interesele naţionale, şi nu pe cele ale mafiei financiare globale şi ale marilor corporaţii transnaţionale. Manipulările abjecte la care se pretează presa şi politicienii din România nu sunt decât ecoul unui imens aparat propagandistic neoliberal desfăşurat la scară mondială. Se încearcă prin toate mijloacele să se justifice ceea ce nu poate fi justificat: o lovitură de stat antirusească, instrumentalizată din zona atlantică, într-o ţară ale cărei graniţe de vest se află la doar câteva sute de kilometri depărtare de Moscova.

Evoluția creată în Transnistria suscită mai multă îngrijorare printre politicienii noștri decât pierderea suveranității României, cu tot ce înseamnă aceasta: vânzarea terenurilor agricole și a resurselor naturale către străini, îndatorarea țării la FMI. România nu trebuie să fie preocupată de Transnistria, ci de teritoriile românești cum ar fi Nordul Bucovinei și Basarabia de Sud, precum și de soarta bisericilor și a școlilor românești din Ucraina. Nu avem ce căuta în jocul altora, mai ales când din punct de vedere istoric lucrurile sunt foarte clare. Clasa politică românească gândeşte mic şi acţionează şi mai mic. Murim de grija altora, ne preocupă problemele lor când noi înşine suntem în prăpastie ca ţară, din mai toate punctele de vedere: economic, social, politic! Este o absurditate! Trebuie să ne concentrăm pe factorul intern de dezvoltare a ţării, pe întărirea statului naţional, unitar, modern, şi nu pe ţinte false care, oricum, dacă am vrea cumva să le atingem au un deznodământ clar, previzibil.

Mai catolici decât Papa, unii oficiali români (vezi Renate Weber) au cerut, cu o obedienţă care stârneşte râsul, sancţiuni împotriva Rusiei mult mai dure decât au cerut UE sau chiar Statele Unite. În contextul marilor provocări la care trebuie să răspundă omenirea, efectele izolării şi sancţionării Rusiei se vor repercuta negativ asupra tuturor ţărilor lumii. Rusia nu poate fi scoasă din cărţi. Iar pe de altă parte, unde este dialogul trâmbiţat în toate consiliile ONU, unde este libertatea de exprimare, unde este transparenţa, unde este buna înţelegere dintre noi? O ţară precum SUA, care a răspuns până acum negativ la toate documentele internaţionale mari legate de protecţia mediului – principala problemă, de rangul cel mai înalt, a omenirii –, de salvarea vieţii şi a Pământului, cum poate să înţeleagă sau să participe cu eforturi pozitive în arena internaţională diplomatică?

Vizita asistentului secretarului de stat american Hoyt Yee a creat în România o euforie mediatică. NATO ne va proteja! Cât de naiv sau de inconştient poţi să fii ca să te liniştească nişte mesaje trimise de SUA printr-un funcţionar de rang inferior al Departamentului de Stat? „Exceptând cazul în care ne-am pierde minţile, noi (americanii) nu ne vom lupta cu Rusia pentru un teritoriu pe care nici un preşedinte (american) nu l-a considerat vital pentru noi“, scrie Pat Buchanan, „senior adviser“ pentru trei preşedinţi americani (Nixon, Reagan, Ford) şi candidat la preşedinţia Statelor Unite în anul 2000 (extras din articolul „Nationalism, Not NATO is our Great Ally“, Patrick J. Buchanan –Official Website). Republicanul Ron Paul, membru al Camerei Reprezentanţilor până în 2013, este altă celebritate a vieţii politice americane care a criticat poziţia guvernului ţării sale în criza ucraineană: „Adevărul este că puciul de acum câteva săptămâni, menit să-l răstoarne de la putere pe preşedintele ales Victor Ianukovici a fost pus la cale de acelaşi grup: NATO, Uniunea Europeană, Statele Unite şi FMI… În Ucraina lucrurile sunt încurcate, iar încurcătura este din ce în ce mai mare. Ar fi mult mai bine pentru ucraineni, pentru europeni, pentru ruşi şi pentru poporul american dacă noi ne-am ţine deoparte şi am urma principiile unei politici externe non-intervenţioniste. Să nu le trimitem bani şi arme. Să nu ne amestecăm şi să nu luăm partea unora sau altora dintre cei implicaţi în conflict“ (extras de pe Ron Paul Channel).

Multe personalităţi de vază americane, cu o vastă experienţă pe scena politică, împărtăşesc astfel de opinii. Doar că opiniile lor nu pătrund în România, ocupată de marile corporaţii şi servilă până la trădare prin politicienii săi corupţi. În ţara noastră, cei care încearcă să prezinte puncte de vedere echilibrate sau alternative, care contrazic interpretările oficiale, sunt etichetaţi imediat drept rusofili. Pe reţelele de socializare, dar şi în mass-media există o largă „patologizare“ a dezbaterilor pe această temă: practic asistăm la un dialog al surzilor în care participanţii se acuză reciproc de rusofobie şi rusofilie. Oare românii şi ruşii nu mai pot să întreţină relaţii normale între ei? Este un semn de maladie mentală dacă apreciezi sau critici cu obiectivitate Rusia? Este foarte trist că s-a ajuns la o asemenea situaţie nemaiîntâlnită de foarte mult timp în relaţiile României, ale românilor în general, cu alte popoare. Din fericire, adevărul este unic şi biruitor, el nu poate fi obiectul artei persuasiunii, trebuie doar enunţat.

Prin poziţia sa geostrategică, România este constrânsă să aibă relaţii diplomatice foarte bune cu toate ţările lumii, în special cu ţările mari şi în mod particular cu vecinii ei – pe care i-a moştenit, nu i-a inventat. Trăim într-o perioadă în care este nevoie de cooperare internaţională din ce în ce mai largă, o cooperare care nu ar trebui să aibă nimic de-a face cu interesele financiare meschine.

Populaţia românească, covârşită de greutăţile zilnice şi cu atenţia fixată pe acţiunile imediate şi pe termen scurt ale pseudopoliticienilor mioritici, n-are ochi şi urechi pentru a percepe noile realităţi planetare. În mod greşit, foarte mulţi români încă mai văd în SUA un bastion al democraţiei şi un apărător al legalităţii, iar pe ruşi nu-i diferenţiază de sovietici. Ei cred că Rusia este aceeaşi Uniune Sovietică, mai restrânsă teritorial şi mai slăbită.

Când vorbim de SUA şi Rusia, trebuie să ne referim la ceea ce sunt aceste ţări în realitate, şi nu la imaginea falsă din mintea noastră. Rusia de astăzi se străduie să se lepede de balastul sovietic şi să devină o putere conservatoare. O restauraţie conservatoare ar însemna pentru Rusia revenirea la normalitate a unei ţări care, înainte de catastrofalul experiment bolşevic, fusese o redută a monarhiei creştine. Kremlinul – scrie „New York Times” – „defineşte rolul Rusiei pe plan mondial nu pe baza învechitei paradigme a Războiului Rece, ci mai degrabă pe baza unei viziuni diferite care favorizează suveranitatea statului-naţiune şi stabilitatea status quo-ului în faţa răspândirii democraţiei de tip occidental“ (citat de William S. Lind în „Russia’s Right Turn“, American Conservative, 11 februarie 2014). Din păcate, în loc să aprecieze dorinţa de schimbare a Rusiei, să salute renaşterea unei Rusii conservatoare, Occidentul i-a aplicat o lovitură dură tocmai când Rusia era pe drumul cel bun. Anatemizarea preşedintelui Putin ne demonstrează că direcţia tradiţional-naţionalistă a Rusiei de astăzi nu este văzută cu ochi buni de Noua Ordine Mondială neoliberală.

Trebuie să înţelegem că, în conflictul actual dintre SUA şi Rusia, nu este vorba numai de o înfruntare geopolitică, ci şi, sau poate mai ales, de una ideologică. „Lumea s-a întors cu fundul în sus. America, condamnând şi chiar atacând alte ţări pentru a impune ‘democraţia’ şi definiţii iacobine ale drepturilor omului, devine liderul Stângii internaţionale. Rusia îşi reafirmă rolul ei istoric ca lider al Dreptei internaţionale. Aceasta este o răsturnare de importanţă istorică“, scrie în articolul „Russia’s Right Turn“, publicat în revista American Conservative, William S. Lind, reputat expert american în probleme militare şi analist al conservatorismului cultural. Pat Buchanan exprimă aceeaşi idee încă şi mai tranşant: „Condamnându-i pe ‘bolşevicii’ care au cedat Ucrainei Crimeea, Putin a declarat: ‘Să-i judece Dumnezeu’. Ce se întâmplă de fapt? După moartea marxism-leninismului, Putin consideră că o nouă luptă ideologică este în curs de desfăşurare, o luptă între un Occident depravat, condus de Statele Unite, şi o lume tradiţionalistă, pe care Rusia s-ar simţi mândră s-o conducă. În noul război dintre credinţe, spune Putin, Rusia se află de partea lui Dumnezeu, iar Vestul este Gomora“ (extras din „Vladimir Putin, Christian Crusader?“, în American Conservative, 4 aprilie 2014). Concluzia lui Buchanan nu lasă loc nici unui echivoc: Putin, departe de a fi „un nenorocit de kaghebist“, „presupusul hoţ, mincinos şi ucigaş care conduce Rusia“, aşa cum îl descrie propaganda neoliberală, se comportă mai degrabă ca un „cruciat creştin“. În actualul context, care a fost complicat de către alţii, Putin înfige adânc steagul suveranităţii în solul creştinismului tradiţional.

Orice părere am avea despre Vladimir Putin, realităţile actuale confirmă că preşedintele Rusiei are dreptate: multe ţări euro-atlantice s-au îndepărtat de rădăcinile lor, inclusiv de valorile creştine. Au adoptat politici ce plasează pe acelaşi plan familia cu mai mulţi copii şi parteneriatul între persoane de acelaşi sex, credinţa în Dumnezeu alături de credinţa în Satana. Occidentul a înlocuit valorile creştine cu valorile Hollywood-ului şi a capitulat în faţa revoluţiei sexuale. Divorţul facil, promiscuitatea, pornografia, promovarea deşănţată a LGBT (colectivitatea lesbiană, gay, bisexuală şi transsexuală), agitprop-ul feminist, avortul, căsătoria între persoane de acelaşi sex, eutanasia, sinuciderea asistată sunt tot atâtea căi de decadenţă culturală şi degradare personală – căi pe care Rusia nu vrea să le urmeze. Rusia se pronunţă pentru valorile tradiţionale, apărarea identităţii naţionale şi a unei lumi a diversităţii culturale şi civilizaţionale, cu multiple centre de putere (SUA, Rusia, China, ţările BRICS, ţările ortodoxe). Ministrul de Externe al Suediei, un neoliberal, o spune clar: „Există o nouă mentalitate politică, cel puţin la Kremlin. Ei intenţionează să construiască un bastion ortodox împotriva Vestului“. „Bastionul ortodox“ nu este împotriva Vestului în general, ci împotriva ambiţiilor mondialiste ale acelui Occident neoliberal care a pierdut contactul cu realitatea. Nu numai Rusia, dar cea mai mare parte a omenirii, inclusiv majoritatea oamenilor de bună credinţă din Occident, se opun Noii Ordini Mondiale, susţinută de „braţul înarmat“ al SUA. Este un sistem unipolar care a impus în lume „multiculturalismul“ uniformizator, „corectitudinea politică“ şi capitalismul financiar bazat pe îndatorarea ţărilor şi politica de jaf colonial practicată de marile corporaţii. Ce este rău în a i te opune?

În prezent, SUA nu sunt puterea anticomunistă pe care o aşteptau bunicii noştri, nici America lui Thomas Jefferson. Este în mare parte „statul adânc“ (Deep State). Conform definiţiei lui Mike Lofgren (http://en.wikipedia.org/wiki/Mike_Lofgren), un respectat analist american, fost membru republican al Congresului, „statul adânc“ este o vastă încrengătură de interese guvernamentale, corporatiste şi interese legate de complexul militar-industrial. „Statul adânc“ se sustrage controlului democratic şi influenţează în mod decisiv politica externă a SUA. Din păcate, ultimii 65 de ani de politică externă americană s-au bazat pe intimidare. „Fie faceţi ce spunem noi, fie vom trimite forţe să vă invadeze şi să vă ocupe ţara.“ De la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, ei au invadat ţară după ţară. Ei – „ei“ însemnând conducerea SUA – au ordonat bombardarea Serbiei, invadarea Irakului şi a Afganistanului. Un lung şir de războaie, de „revoluţii colorate“ instrumentate şi de exemple de folosire a sancţiunilor economice pentru a intimida economii mai vulnerabile. În zonele lor de influenţă, ei îşi impun lacheii la conducerea ţărilor pentru a le slăbi şi aservi, aşa cum se întâmplă în cazul României.

Poporul american ştie că o asemenea politică externă nu este în folosul lui şi al naţiunilor lumii. Americanii sunt un popor care a trudit din greu ca să-şi construiască ţara. Şi-au dorit o republică prosperă, nu un imperiu globalist! Oare pe cine nu respectă guvernul SUA? În primul rând nu-şi respectă propriii cetăţeni. Cum ar putea, atunci, să respecte cetăţenii altor naţiuni? Încrederea poporului american în administraţia Obama este acum de 8%. Ce se mai poate spune?

Este o adevărată tragedie pentru omenire că SUA au îmbrăţişat Noua Ordine Mondială şi ideologia neoliberală a globalismului cu fervoarea milenaristă a comunismului. Ideologiile globalismului încearcă să legitimeze o lume unipolară reconstruită după dogmele neoliberale, militează pentru slăbirea sau distrugerea autorităţii statelor naţionale în faţa entităţilor non-statale (companiile transnaţionale, instituţiile financiare gen FMI) ca şi pentru „corectitudine politică“.

Este puţin cunoscută originea actualei Noi Ordini Mondiale prin care principiile globalismului sunt impuse întregii omeniri. Noua Ordine Mondială este rezultatul unei uriaşe inginerii economice şi geopolitice care a dus la convergenţa sistemelor sovietic şi occidental într-un proiect unipolar de dimensiuni planetare. Propaganda neoliberală, atât de dreapta cât şi de stânga, prezintă Noua Ordine Mondială ca pe împlinirea definitivă şi glorioasă a istoriei omenirii. De fapt, este o legitimizare a ordinii neoliberale care funcţionează în avantajul marilor corporaţii şi al instituţiilor financiare.

Pe 15 decembrie 1987, în faţa Senatului american, republicanul Jesse Helms, preşedintele Comisiei pentru relaţii externe din cadrul Senatului, demasca proiectul Noii Ordini Mondiale ce urma să fie construită după căderea planificată a comunismului: „Examinând atent ceea ce se petrece în spatele uşilor închise constatăm că grupuri de interese de pe lângă Departamentul de Stat, Departamentul de Comerţ, marile centre bancare, marile reţele mass-media, universităţi, industria filmului, mari fundaţii non-profit acţionează împreună cu stăpânii de la Kremlin în slujba a ceea ce unii numesc Noua Ordine Mondială. Organizaţii private precum Council on Foreign Affairs, The Royal Institute of International Affairs, The Trilateral Commission, The Darmouth Conference, The Aspen Institute for Humanistic Studies, The Atlantic Institute şi grupul Bilderberg sunt puse să răspândească şi să coordoneze planurile în vederea realizării aşa-numitei Noi Ordini Mondiale în marea finanţă, marile centre de afaceri, cercurile universitare şi guvernamentale… Astăzi ideologia acestor grupuri se numeşte globalism. […] Din punctul de vedere globalist, statele şi graniţele naţionale nu mai contează. Filosofiile şi principiile politice par să devină o chestiune relativă. Chiar şi constituţiile devin irelevante în exercitarea puterii. Libertatea şi tirania nu mai sunt privite ca fiind în mod necesar rele sau bune, şi în nici un caz nu sunt o componentă a politicii. Globalismul consideră că activităţile forţelor financiare şi industriale trebuie să fie orientate spre transpunerea în viaţă a proiectului unei singure societăţi globale. Aceasta se va realiza în principal prin convergenţa sistemelor american şi sovietic. Singurul lucru care contează cu adevărat pentru aceste grupuri este obţinerea de profituri maxime, profituri rezultate dintr-o practică pe care eu o numesc capitalism financiar, un sistem bazat pe doi mari piloni: îndatorarea ţărilor şi politica de monopol. Acesta nu este capitalismul real, este drumul spre concentrarea monopolistă a activităţii economice şi spre sclavie politică“ (Senator Jesse Helms, Congressional Record, Vol. 133, p. 18146, 1987).

Se cunosc prea bine efectele înrobirii României de către Noua Ordine Mondială neoliberală. Nu se vorbeşte însă mai deloc în ţara noastră despre efectele acesteia asupra promotorului ei entuziast, Statele Unite ale Americii. Chiar în „anii de glorie“ 2000-2009 dinainte de criză, precizează Pat Buchanan în articolul „Dismantling America“, producţia industrială a SUA a scăzut pentru prima dată după 1930. Odată cu ea, a scăzut PIB-ul şi au dispărut 5,8 milioane de locuri de muncă, ceea ce echivalează cu una din trei slujbe existente înainte de anul 2000. Pierderea fără precedent a locurilor de muncă a fost parţial compensată prin sporirea cu 1,9 milioane a numărului angajaţilor guvernamentali. În ţara care predică altora austeritatea şi „guvernul restrâns“, pentru guvern lucrează mai mulţi oameni decât în industrie. Deficitele comerciale s-au ridicat în medie la 500-600 de miliarde anual timp de zece ani, trăgând Statele Unite în jos şi ridicând China la nivelul unei puteri mondiale. Produsele „Made in USA“ au dispărut de pe piaţa americană, fiind înlocuite de cele din import cumpărate cu bani împrumutaţi tot din străinătate. S-a ajuns la situaţia umilitoare în care Pentagonul nu poate găsi deocamdată un înlocuitor al motoarelor ruseşti RD-180 care propulsează rachetele americane Atlas V (datorită sancţiunilor impuse Rusiei, importul acestor motoare a fost interzis) (conform articolelor din revista Bloomberg, „Pentagon Asks Air Force about Russia Rocket Engine“ şi postului tv Russia Today, „Pentagon Says it cannot replace Russian rocket engines“). Aşa cum Rusia comunistă a plătit un preţ enorm pentru menţinerea în viaţă a Uniunii Sovietice, tot aşa poporul american trebuie să plătească preţul uriaş al proiectului unipolar neoliberal al Noii Ordini Mondiale. Cobaiul pe care se testează mai întâi „binefacerile“ corporatiste – hrană modificată genetic, apă poluată de fracturarea hidraulică, ingineriile financiare, manelismul holliwoodian, austeritate economică etc. – este în primul rând poporul american. Nu este un popor fericit – toate statisticile indică acest lucru – ci un popor urgisit. Poate mai urgisit decât noi, europenii, care trebuie să plătim costurile imense ale birocraţiei supranaţionale a Uniunii Europene. Globalismul nu este în folosul omului de rând şi al statului naţional, ci în folosul elitelor cosmopolite şi al superbogaţilor, al marilor corporaţii şi al instituţiilor financiare.

Nu trebuie să ne fie însă teamă. De globalism şi de susţinătorii lui interni şi externi ne va apăra dragostea de ţară, dacă ştim să o trăim cu adevărat şi s-o creştem în suflet. Sau, ca să-l citez din nou pe Buchanan, „naţionalismul, nu NATO este aliatul nostru“.

Societatea românească bine manipulată echivalează naţionalismul cu şovinismul, xenofobia, antisemitismul. În ultimii 25 de ani am fost condiţionaţi să gândim că apărarea identităţii şi suveranităţii naţionale înseamnă aceste trei cuvinte. Ele au fost folosite pe post de spray paralizant, ca să ne anihileze reacţiile de apărare când încercăm să protestăm contra pierderii identităţii şi jafului sistematic la care a fost supusă România de către agenţii culturali şi economici ai neoliberalismului globalizant. Nu NATO a distrus Uniunea Sovietică! Nu tancurile Abrams au sfărâmat bolşevismul care ştergea identităţile naţionale pentru a forma un om nou fără rădăcini, ci sacrificiul patrioţilor români, ruşi, polonezi, lituanieni. Dacă ruşii n-ar fi fost naţionalişti, Uniunea Sovietică nu s-ar fi destrămat. Naţionalismul polonez cu rădăcinile lui creştine a insuflat rezistenţa anticomunistă a sindicatului Solidaritatea; naţionalismul lui Ceauşescu a salvat România în 1968, iar în 1989 românii au murit pentru dezrobirea României, nicidecum pentru Noua Ordine Mondială, „drepturile omului“ şi ale comunităţii gay!

Putin este un naţionalist care nu vrea să mai audă de Noua Ordine neoliberală şi ruşii îl aplaudă pentru această atitudine curajoasă. Popularitatea sa derivă din apărarea consecventă a intereselor ruseşti. De discutat poate fi modul în care Rusia acţionează pentru apărarea acestor interese. Nu putem să-i negăm însă dorinţa legitimă de a-şi reclădi suveranitatea şi fiinţa naţională pe baza propriei istorii, limbi, culturi şi identităţi etnice. Să nu uităm că toate acestea au fost grav afectate de sovietici şi de neoliberalii din timpul perioadei Elţîn. N-ar trebui oare să ne apărăm şi noi interesele naţionale şi nu pe cele ale globalismului colonizator?

Precum Uniunea Sovietică la sfârşitul anilor ’80, Noua Ordine Mondială este muribundă. Uniunea Europeană, copilul de suflet al globalismului, este şi ea pe cale să-şi dea obştescul sfârşit. Nu numai Rusia cunoaşte un reviriment al naţionalismului. La alegerile din luna mai pentru PE vom asista la o spectaculoasă victorie a partidelor naţionaliste, printre care UKIP din Marea Britanie, Frontul Naţional din Franţa, partidul lui Geert Wilders din Olanda. Toate aceste partide ar dori ca ţările lor să părăsească UE, care în actuala configuraţie este o creaţie artificială, globalistă.

Dacă dorinţa lor este de înţeles, de ce să ne scandalizeze voinţa ruşilor şi rusofonilor din Estul Ucrainei de a se separa de populaţia din Vestul ţării? Din păcate, populaţia Ucrainei trăieşte o dramă, Ucraina însăşi fiind un produs al imperiului sovietic, o formaţiune statală artificială. Kievul înseamnă Rusia kieveană, iar Rusia moscovită nu-şi va ataca niciodată fraţii de sânge. Rusia va reacţiona însă cu fermitate dacă se va insista pe aceeaşi formulă ca în fosta Iugoslavie. Criza provocată în Ucraina este ultima zvâcnire a Noii Ordini Mondiale, o încercare disperată de a revitaliza proiectul unei lumi unipolare. Chiar mai mult decât România, acest stat lipsit de istorie şi experienţă a căzut repede pradă oligarhilor lacomi şi forţelor transnaţionale. Potrivit academicianului rus Andrei Fursov, Chevron, parte din imperiul Rockfeller, deţine deja regiunea Ivano-Frankivsk, iar clanul Rothschild, prin „Rothschild Europe“ şi „Royal Dutch Shell“ este activ în partea de est a Ucrainei (articol în engleză, „Battleground Ukraine: A Comprehensive Summary“)… Situaţia haotică nu va face decât să-i ajute, pe ei şi pe alţii de calibrul lor, să înşface pe nimic bunurile şi bogăţiile ţării. Acesta este de fapt scopul ordinii neoliberale: controlul resurselor statelor naţionale.

Iată de ce România are nevoie de un nou naţionalism adaptat provocărilor secolului XXI!

Un naţionalism bazat, mai presus de toate, pe viziunea creştină a limitei, a înfrânării şi a dragostei faţă de Hristos şi faţă de aproapele nostru. Suveranitatea naţională cere acţiune şi faptă creştin ortodoxă, care întăresc mediul comunitar, ideea de dezvoltare durabilă şi de cooperare între naţiuni suverane, pentru apărarea propriului patrimoniu natural şi cultural, ţinând seama că avem o singură planetă. Trebuie să cooperăm cu celelalte naţiuni, nu pe baze abstracte şi interese financiare înguste, după legile neoliberalismului, ci pe bază de vecinităte sau/şi afinitaţi etnice şi culturale.

Naţionalistul român adevărat acţionează din dragoste, nu din ură. Resentimentul şi ura faţă de alte popoare îi sunt sentimente necunoscute. Dimpotrivă. El consideră că binele pe care îl doreşte ţării sale, cum ar fi suveranitatea naţională, controlul asupra patrimoniului natural şi cultural, trebuie să fie şi binele de care să beneficieze celelalte naţiuni. De pe această poziţie încearcă să înţeleagă conflictele din lume. Nu este însetat de răzbunare, ci de dreptate. Deşi iubeşte tradiţia şi respinge partea decadentă a societăţii moderne, naţionalistul nu este pironit în trecut sau într-o viziune defetistă asupra lumii. Nici nu este „izolaţionist“, repliat asupra lui însuşi. În relaţiile internaţionale, va condamna orice stat artificial care va oprima o colectivitate istorică de pe teritoriul lui. Nu este etnicist sau rasist. Luptă ca să-şi apere „nevoile şi neamul“ şi întreaga civilizaţie românească. Pentru că România este mai mult decât o ţară, este o civilizaţie.

A fi naţionalist român înseamnă să fii, fără rezerve. un apărător al statului-naţiune. Naţiunea este vatra comunităţilor organice – familie, parohie, sat, comunităţi voluntare gen bresle, cooperative –, fără de care nu poate exista o societate stabilă, prosperă şi dreaptă. În ultimii 25 de ani, naţiunea noastră a fost fragmentată în mici „bisericuţe“ cu interese divergente. Dintr-un popor unit suntem pe cale să devenim o populaţie dezbinată care şi-a pierdut rostul.

Relaţia noastră cu oricare construcţie supranaţională trebuie să respecte interesul naţional. Naţionalistul român al secolului XXI trebuie să respingă orice proiect globalist unipolar care va încerca să-şi exporte ideologia şi să controleze resursele globale în timp ce ignoră sau distruge de-a binelea diferenţele culturale şi naţionale. Nici o entitate naţională sau supranaţională nu are voie să predice ce este bun sau rău, să stârnească prin intrigi şi operaţiuni secrete ura între comunităţi diferite etnic sau cultural ori să folosească forţa militară, economică şi mediatică pentru a-şi promova interesele egoiste.

Naţionalismul românesc al secolului XXI respinge în mod hotărât naţionalismul expansionist, fie el teritorial sau cultural (vezi Jobbik din Ungaria, Sectorul de Dreapta din estul Ucrainei). Acesta este o relicvă a secolului XX şi se bazează pe ideologii rasiste şi pe darwinism social. De fapt, naţionalismul expansionist este o formă de imperialism căci vrea să-şi exporte ideologia şi să controleze interesele economice în statele vecine sau chiar în unele mai îndepărtate. În locul naţionalismului expansionist, naţionalismul românesc va promova un naţionalism creştin – creştin în sensul în care provocările acestor timpuri (provocări economice, ecologice, sociale sau de altă natură) îşi găsesc soluţia în felul nostru de a fi creştin, în general, şi creştin ortodox în particular. Aceasta implică respingerea fariseismului, a habotniciei şi a oricărei utilizări a Bisericii în promovarea unei agende politicianiste.

Nu putem reveni la dreapta rânduială românească dacă scopul nostru ultim, ca persoană şi colectivitate, nu este căutarea, mai întâi şi cum se cuvine, a Împărăţiei lui Dumnezeu începând de aici, din lumea aceasta. Mai presus de toate, avem nevoie de solidaritate în virtutea unui ideal comun care este din această lume şi de dincolo de ea.

Dr. Călin Georgescu

 

Nota redacției: Excelent text! Ca și precedentul, semnat pe acest site, de același domn Călin Georgescu.