Enunțul „românii l-au omorît pe Nicolae Ceaușescu” este complet fals!

Așadar, în textul predicii rostite de mine la mânăstirea Petru Vodă apare și acest fragment care i-a supărat pe mulți tineri naționaliști, unii foarte apropiați de părintele Justin Pârvu:

„Un alt capitol de istorie neplăcut Maicii Domnului îl constituie crimele comuniste, pe care nu suntem în stare să le identificăm corect şi să le pedepsim. Acceptăm minciuna prezidenţială care amestecă cele bune cu cele rele, minciuna că regimul comunist criminal a durat din 1944 până în 1989! Ca fost membru al Partidului Comunist Român, din care au făcut parte peste 3 milioane de români, vă asigur că acest partid a avut o politică criminală numai în anii când structurile sale au fost dominate de comuniştii alogeni veniţi de la Moscova. În timp şi mai ales după 1964, PCR a început să se afirme ca un partid al românilor şi caracterul său românesc s-a întărit de la an la an! Pentru această politică, de subordonare a partidului comunist faţă de interesele naţionale, pentru aşa zisul său naţional-comunism, Nicolae Ceauşescu a fost pedepsit de asasinii săi cominternişti cu o moarte cumplită. O moarte şi ea nedreaptă, criminală, pe care nicicum nu o legitimau greşelile şi păcatele lui Ceauşescu, nu puţine, ce-i drept… Rămasă şi această crimă nepedepsită!”

După rostirea predicii, părintele stareț s-a arătat mulțumit, dar mi-a pus și o întrebare: de ce l-am pomenit pe Ceaușescu? Rămașis singuri, între patru ochi cu părintele Justin, i-am dat următoarea explicație (sau justificare):

„Părinte stareț, Nicolae Ceaușescu este singura persoană pe care am urît-o de moarte, cum n-am mai urît pe nimeni. La un moment dat chiar am făcut un plan cum să-l ucid, să-l asasinez. Eram tînăr, neînsurat… După ce am luat decizia să-l omor și urma să mă decid asupra procedurii, m-am trezit cu o întrebare în mintea mea: Ce se întâmplă după moartea lui Ceaușescu? Și mi-am dat seama că nu exista nicio garanție că va veni în locul lui un conducător de țară mai luminat! Ba mai mult, am început să fiu mai înțelegător cu faptele lui Ceaușescu, cu felul cum conducea Țara. M-am pus în postura de șef al statului și mi-am imaginat măsurile mai bune pe care eu le-aș fi luat. Și așa am început să-i văd părțile bune ale lui Ceaușescu, altele decât cele cu care ne întoxica propaganda PCR. Așa se face că la un moment dat când mi s-a cerut să scriu un text despre Ceaușescu pentru revista „Luceafărul” i-am spus lui Ungheanu că „am să scriu un text în care îl voi lăuda pe Ceaușescu, dar îl voi scrie atunci când cei care-l laudă acum îl vor înjura de mama focului!” Am avut „gura aurită”!

La acest moment discuția a alunecat spre episodul Nicadorii, părintele Justin lăudând fapta lor și comentând rezultatul: au băgat spaima în dușmanii Neamului. Numai prin asemenea gesturi pot fi struniți politicienii corupți! Ce bine ne-ar prinde și nouă azi să repete cineva isprava Nicadorilor, cei trei legionari care l-au ucis pe George Duca, după ce acesta fusese avertizat să nu facă ce a făcut totuși: a semnat acordul prin care România primea 300.000 de emigranți alungați din Germania. Generalul Zizi Cantacuzino îl vizitase și-l avertizase să nu semneze acel acord, căci „băieții” îl vor executa. Ceea ce s-a și întâmplat.

În final, părintele stareț m-a binecuvîntat în încercarea mea de a candida la alegerile presidențiale din 2009. Ceea ce i-a înfuriat pe mulți tineri „naționaliști”!

Cu timpul am început să aflu la ce presiuni era supus Ceaușescu pe plan extern, am discutat mult subiectul cu Petre Țuțea și Simion Ghinea, discuții care au culminat în primăvara anului 1989 când Petre Țuțea, aflând că România a ajuns la capacitatea de a fabrica o armă atomică, s-a sculat în picioare, a făcut o cruce mare, arhierească, și a declarat pentru eternitate: „Îl bag în pizda mă-sii cine îl mai înjură pe Nicolae Ceaușescu!”, am încheiat citatul.

Pentru acuratețe completez: eu m-am mirat de entuziasmul domnului profesor, la care acesta a punctat: Păi, dacă avem bombă atomică, altfel stăm de vorbă cu Budapesta și Kievul!” M-am mirat de ce Țuțea pomenește Kievul, dar i-am dat dreptate după câțiva ani că nu Moscova, ci Kievul este în calea noastră, a românilor. Alături de Budapesta, desigur…

Scurtez povestea: a urmat decembrie 1989, cu crima nelegiuită săvârșită de Crăciun. Cu cât treceau anii iar guvernările post-decembriste și-au arătat arama, cam toți oamenii normali din Țara asta l-au înțeles mai bine pe Ceaușescu, căruia strada stârnită împotriva lui dăduse o sentință clară: Ceaușescu judecat pentru sângele vărsat! L-au judecat Brucan & comp. pentru asasinarea la Timișoara a 60.000 de români…

Așa se face că eu, care înainte de decembrie 1989 nu am scris niciun rând de laudă la adresa „ciuruitului”, la scurtă vreme după jalnicul episod „revoluționar” am scris primul meu text dedicat lui Nicole Ceaușescu, publicat într-o revistă țărănistă la care lucra Alexandru Saucă, bun prieten. A fost și primul text după decembrie 1989 în care Ceaușescu nu a fost înjurat, ci „înțeles”. Anii au trecut și nu s-a confirmat nicio acuză gravă care a circulat în zvonistica dinainte sau de după 1990. Dimpotrivă, tot ce aflam ca noutate despre Ceaușescu, despre familia sa, a contat în favoarea sa. Inclusiv episodul Brașov 1987.

Dacă Dumnezeu îmi va da destule zile, sper să merg ca martor la procesul public de reabilitare a societății românești pentru felul în care au sfârșit soții Ceaușescu.

Nota bene: Am spus „reabilitarea societății românești”! Deși am susținut mereu că crima săvârșită în ziua de Crăciun 1989 nu a fost o faptă a românilor, ci a unor alogeni care toată viața și-au dedicat-o unor activități criminale împotriva poporului român. Enunțul „românii l-au omorît pe Nicolae Ceaușescu” este complet fals! Detalii, poate cu altă ocazie.

O ultimă informație: în romanul Salonul de reanimare depus la editura Cartea Românească în 1985 și publicat după 1990, există câteva pagini în care descriu frământările prin care trece un personaj care se decide să-i facă felul mult iubitului!…

 

Ion Coja