Eu și părintele JUSTIN PÂRVU

Ajunge la mine, din negura internetului și după ani de zile, un adevărat florilegiu al mizeriei care a răsărit în presa noastră „naționalistă” în urma mea fără să am vreun habar. Câtă vînzolelală și tulburare, inclusiv spume la gură, a putut stârni „Predica” de la Mânăstirea Sfântu Petru! Nu pot, nici nu încerc să stabilesc identitatea celor care mi s-au adresat cu invectivele cele mai nedemne! Au făcut-o în virtutea convingerii(?) lor că sunt un fals naționalist, iar dînșii, ca autentici naționaliști, nu mă pot ignoara, rolul meu fiind atât de nociv în lumea românească. S-au simțit musai dator să mă pună la punct! Spre știința publicului naționalist!
Nu știu cât au fost de împărțite opiniile pe care le-am găsit consemnate, păreau unanim potrivnice mie, m-am oprit după câteva pagini atunci când am dat și de prima opinie căreia m-am gândit că ar merita să-i răspund, măcar pentru a-i mulțumi comentatoriului Cristian și colegului său Anonim. Îl citez:

@Cristian: Parintele Calciu nu s-a rasucit in mormant, intrucat dînsul trâia si respecta poruncile, ceea ce nu se poate spune despre dumneata. Si nu cred ca ai d-ta caderea sa critici pe parintele Iustin si nici pe Ion Coja, sau cauza nationala. Vad ca te grabesti sa dai cu pietre, desi s-ar fi impus o dezbatere civilizata si argumentata.
01 octombrie 2009 21:41
Anonim spunea…
Nu se „insinueaza” cum ca fostii detinuti politici il sustin pe Coja, ci chiar il sustin pe acesta. Marcel Petrisor a si dat un comunicat in care isi anunta sustinerea lui Coja la Presedintie.

Așadar este vorba de vălva de comentarii care au urmat după „Predica” mea. N-am să citez niciun comentariu. Am avut noroc să aflu de aceste comentarii abia în seara asta. Altminteri mi-ar fi stricat minunatele ore și zile care au urmat acelei amiezi fantastice din 15 august 2009…

Azi, care mai poate fi reacția mea? Una singură, în genere:
Mi-aduc aminte că mass media din România, cea cu largă circulație, nu a pomenit niciun cuvînt despre candidatura mea! Nici măcar când, după depunerea candidaturii mele, a urmat contestarea și respingerea candidaturii! S-au făcut că nu exist. În termeni talmudici, mi-am zis, atunci, KEREM! Acum însă știu adevărul: mâna SRI-ului…

Mă înșelam când vedeam și apreciam că mă ignoră total presa: după cum am constatat azi, candidatura mea a fost relativ pe larg comentată în presa naționalistă, în revista „Rost”, și printre cititorii ei, cât îmi dau eu seama acum! Comentată cu indignare, cu nesaț demascator, cu răsfăț de etichete și invective! Cu acuzații chiar și la adresa celor care m-au dus la Părintele Justin, ba chiar și la adresa prea cuviosului părinte, care ar fi cedat la insistențele mele și m-a acceptat în altar. Trebuia să mă repeadă pe scările altarului chiar în timpul predicii când a văzut cum delirez, cum pângăresc cu vorbele mele sfințenia zilei și a locului!…

Am înțeles că tonul la cântec l-a dat un june naționalist, cum se declară lalolaltă cu companionii care i-au ținut hangul. Este persoana care mi-a intrat nepoftit în biografia de pe Wikipedia și mi-a completat-o adăugând că înainte de 1990 aș fi avut funcția de secretar PCR al Universității București!… Firește nu l-am dat în judecată pentru calomnie, am un mare respect pentru colegii care au îndeplinit această funcție în PCR. Din păcate funcția respectivă nu mi-am dorit-o niciodată. Recunosc uneori mă visam ce aș face dacă aș fi măcar secretarul general al PCR! Fac acum prima oară această mărturisire!… Pe atunci nu se punea problema să-ți depui candidatura!

Mi-e teamă să nu fiu acuzat peste câțiva ani că m-am lăudat pe Wikipedia zicând că am fost secretar PCR, eu, care n-am inspirat niciodată atâta încredere organelor superioare de partid încât să fiu pus într-o funcție de partid! O să fiu nevoit să apelez să-mi fie martori la dumnealor Claudiu Târziu și Florin Dobrescu, naționaliști notorii, de frunte, care știu ei cel mai bine că niciun rând din Wikipedia nu-i scris de mine sau cu știința mea!

Nu trec mai departe fără a consemna că abia acum aflu că „Marcel Petrișor și foștii deținuți politici” au făcut declarații publice de susținere a candidaturii mele. Eu n-am știut la vremea aceea, în toamna lui 2009. Cu atât mai mult mă bucur acum, când aflu că junii naționaliști de la „Rost” m-au repudiat atât de zgomotos! Despre primii știu de ce au făcut-o, despre ceilalți rămâne să mă întreb acum, de azi înainte.

Să nu uit să corectez câteva afirmații / informații greșite / false care se fac în colateral cu invectivele:

1. La Petru Vodă în 15 August 2009 m-a dus părintele Teofil Bradea, cel care m-a convins să candidez la preșidenția României. Dacă nu mă înșel, tot dînsul m-a dus și prima oară, ca simplu mirean, la părintele Justin când mi-a dat binecuvîntarea într-un grup de pelerini. Părintele Justin mi-a zis numai câteva vorbe atunci, vorbe de rutina monahicească, de față cu multă lume.

2. Nici eu, nici părintele Teofil nu ne-am imaginat că părintele Justin mă va pune să țin predica de a doua zi! Nici nu credeam că se poate așa ceva! Ce-o fi fost în capul părintelui, judece fiecare ce crede! Eu nu știu ce anume să cred! Dar aș îndrăzni să zic: mâna lui Doamne-Doamne!

3. După predică, părintele m-a felicitat, „a fost bine” mi-a zis și m-a întrebat, totuși, de ce l-am pomenit pe Ceaușescu. Fusese și sfinția sa mirat. I-am răspuns că îi voi explica atunci când rămânem singuri. După câteva ceasuri, când am rămas numai noi doi în chilia părinelui, i-am spus: „Părinte, cred că Ceaușescu a fost persoana pe care am urît-o cel mai mult! A fost singura persoana a cărui moarte am dorit-o atât de mult încât am vrut să-i iau eu viața dacă alții n-o fac. Și i-am povestit pe scurt complotul, asasinatul pe care am încercat să-l pun la cale pe la mijlocul anilor 70… Ecoul, ca să zic așa, ecoul acelei tentative oprite după primii pași, m-a urmărit mereu. Poate fi regăsit în Șeitanii și mai ales în celălalt roman dedicat lumii legionare: Salonul de reanimare.

4. A avut și părintele un comentariu pe marginea celor aflate de la mine despre tentativa de asasinat! Încă nu sunt sigur că pot face public acel comentariu. A fost un comentariu pe care făcându-l în fața mea, părintele mi-a arătat tare multă încredere. M-a surprins! Era în fapt prima oară când discutam împreună. Ce l-a făcut să aibă atâta încredere? Cu alte cuvinte: cum de m-a citit așa de bine?!

5. Mai erau pe acolo câțeva persoane de încredere ai Părintelui, cu care mă cunoșteam. Părintele Justin le-a cerut, ca unor tineri ascultărori de povețele sale, să mă ajute în campania electorală care se anunța. Cu oarecare mâhnire mi-aduc aminte că nu au făcut-o! Ca să nu zic că nu m-au ajutat, ci dimpotrivă!

Deocamdată atât.

Ion Coja