„Eu nu neg holocaustul, eu neg…

2021-04-01T20:36:35+03:001 aprilie 2021|Holocaust|

Eu nu neg Holocaustul, eu neg participarea românilor la Holocaust!

15 iunie 2007|Holocaust

Text re-publicat

 

Aflu din presă că am fost dat în judecată de „evreimea română” pentru vina de a fi negat Holocaustul!… Ca principiu, consider că nu este în regulă pentru democraţia noastră să instituie legi care să condamne penal opinia pe care unii o pot avea asupra acestui subiect care este Holocaustul. Opinia că nu a existat… În fapt însă, eu nu ştiu să existe cineva care chiar să fi afirmat această …negare a Holocaustului. Cât am citit şi eu din literatura „negaţionistă”, catalogată ca atare, au fost texte în care se negau dimensiunile atribuite Holocaustului: şase milioane de evrei… Dar nu se nega în sine tragedia evreiască – o putem numi şi holocaust, trăită în acei ani. Repet, eu nu am întâlnit autori şi texte, cărţi, care să nege suferinţele şi persecuţiile de care evreii au avut parte în perioada 1939-1945. Aceste texte, textele negaţioniste, contestă cifrele, considerându-le exagerate, şi identifică şi alţi vinovaţi pentru producerea sinistrului genocid, alături de germanii deja clasicizaţi. Bunăoară mulţi autori, inclusiv evrei, vorbesc de participarea sovietică la acest genocid. Vorbesc de cruzimea glorioasei Armate Roşii care, de exemplu, când au eliberat lagărul de la Auschwitz, prima grijă le-a fost la depozitul de provizii… Căci germanii, părăsind Auschwitzul, din puţinul lor le-a lăsat câte ceva de mâncare şi prizonierilor pe care îi abandonau. Au mai eliberat sovieticii şi arhiva lagărului, aflată azi toată la Moscova. Iar pe mulţi dintre evreii găsiţi în viaţă i-au urcat în vagoane, tot de vite, clasicele de acum, şi i-au expediat în Siberia… Da, aţi citit bine: după ce Auschwitzul a fost eliberat, un număr oarecare de evrei – nici până azi precizat, au mai stat câţiva ani în Siberia, tot în lagăr! Nici azi acest subiect nu este discutat pe îndelete, este un subiect tabu chiar şi la vestitele muzee ale Holocaustului!

Ba chiar unii autori, în principal autori evrei, vorbesc şi despre partea de vină a evreilor. Da, au fost mulţi evrei, persoane şi chiar organizaţii, care s-au implicat din proprie iniţiativă în „buna” desfăşurare a holocaustului. Dar, conform modelului biblic Iosif şi fraţii săi, aceşti evrei criminali de speţa cea mai nenorocită au fost iertaţi. Probabil ca să nu vorbească prea mult. Cine a părut dispus să vorbească, a fost ucis chiar în incinta tribunalului, în mod ostentativ şi demonstrativ! „Cine face ca el, ca el o va păţi!”

Aşadar, care este cifra reală a evreilor holocaustizaţi? Mergem pe cifra iniţială, vehiculată chiar înainte de a se fi terminat războiul sau acceptăm revizuirea ei?

6 000 000 este o cifră cutremurătoare, care îţi „îngheaţă” mintea. Îţi stă în loc şi nu mai poate să facă un pas! Cum să poţi pricepe asemenea hecatombă?! În mod natural, aş zice în mod instinctiv, cauţi argumente pentru a scădea dimensiunile abominabile ale ticăloşiei omeneşti care a produs acest fenomen în vecii vecilor ruşinos pentru speţa umană, a noastră… Eu unul m-am bucurat când am găsit asemenea argumente, argumente că este mai mic numărul evreilor holocaustizaţi, că, deci, fiinţa umană nu ar fi decăzut chiar în ultimul hal posibil! Cu atât mai mult când argumentele erau oferite de autori evrei. Cred că 90-95% din ce am scris pe acest subiect se bazează pe autori evrei… Fireşte, mult mai bine informaţi decât mine asupra subiectului!

Componenta cea mai cumpită a Holocaustului au fost, desigur, cei 900.000(nouă sute de mii) de evrei pe care nemţii i-au făcut săpun! Pe la mijlocul deceniului 1970-80 însă, cercetătorii din câteva universităţi americane, urmaţi de cei de la institutul Yad Vashem din Israel, au constatat că în mostrele considerate săpun „evreiesc” nu era nici urmă de ADN sau altceva de natură umană. Cum evreii sunt consideraţi de toţi specialiştii că ar fi şi ei oameni, concluzia se impunea de la sine: evreii nu au fost făcuţi săpun. Drept care numărul evreilor morţi la Holocaust se cuvine a fi micşorat cel puţin cu acei 900.000…

Cred că orice om normal de pe această planetă ar trebui să se bucure aflând că 900.000 de evrei au fost „salvaţi” de la o moarte atât de degradantă. Cunosc însă evrei şi neevrei, cărora dacă le vorbeşti de cei 900.000 de evrei pe care nemţii i-au făcut, zice toată lumea, dar până la urmă nu i-au făcut săpun, indivizii te acuză de …antisemitism! De negaţionism! Literalmente le pare rău să fie adevărată ideea că nemţii nu au făcut pe nimeni săpun. O idee, desigur, negaţionistă. Se pare aşadar că, după mintea unora, primii negaţionişti au fost specialiştii în chimia organică, din Israel şi SUA, care nu au găsit nici urmă de evreu în săpunul sanctificat vreme de trei decenii ca dovada supremă a Holocaustului. Ca un soi de sfinte moaşte ale Shoah-ului. S-au dovedit, din fericire, false. Din păcate, cei mai mulţi evrei şi neevrei ştiu mai departe că Holocaustul include şi acest capitol macabru cum nu se poate mai: evreii făcuţi săpun… Oameni făcuţi clăbuci…

La fel s-a dovedit că şi vestitele abajururi şi mănuşi făcute din pielea, din epiderma unor evrei, erau din piele non-umană, ca să nu zic – şi cineva să se supere, că pielea acelor …evrei s-a dovedit a fi de câine câine, iar nu de câine de evreu, de om, deci! …Nici această veste nu a bucurat pe toată lumea. Fără săpun şi fără abajururi holocaustul li se pare unora că-şi pierde din sumbra şi funesta sa măreţie… (O reacţie similară am văzut la cei care refuză să creadă că răscoala din 1907 a produs numai vreo trei sute de victime, nu 11.000… Ce să mai zic de dezamăgirea celor care acceptaseră cu atâta entuziasm ideea că la Timişoara din ordinul lui Ceauşescu au fost omorîţi 60.000 de românaşi! Nu le-a venit deloc uşor să împartă cu o mie!… Dezamăgirea a fost evidentă! Cu 60 de victime nu ai loc în niciun Guiness Book! Nu te bagă nimeni în seamă!…)

În piesa Credinţa, pe care am scris-o în 1977, într-un moment de mare tensiune al piesei i-am pomenit, mai exact spus i-am invocat pe cei 6 000 000 de evrei ucişi de nemţi în „cadrul”, organizat nemţeşte, al Holocaustului. La vremea aceea ştiam că, din cele şase milioane, numai la Auschwitz muriseră patru milioane! Abia din presa de azi, occidentală şi antinegaţionistă, aflu însă că la Auschwitz au murit „numai” 1,1 milioane de evrei, printre care şi mulţi ţigani şi polonezi! Tot despre cei 6 milioane de evrei am scris şi în mai multe articole publicate în „Flacăra” de odinioară, precum şi în 1986, în cartea Transilvania. Invincibile argumentum, apărută în 1991, unde un capitol întreg, capitolul Omenia românească este dedicat holocaustului. Acolo vorbesc tot de 6 000 000 de evrei ucişi de autorităţile naziste… Deci, de unde şi până unde eu negaţionist, când înaintea mea au fost propriu zis negaţioniste autorităţile evreieşti de la Yad Vashem şi alţii mult mai bine informaţi decât subsemnatul?!

Dar şi mai mult se impune altă întrebare: de unde atâta interes pe capul meu pentru acest subiect: holocaustul?

Explicaţia este simplă: ca profesor de limba română, ca persoană interesată, câteodată chiar pasionată de fenomenul românesc, am văzut în comportamentul românilor faţă de evrei nota semnificativă care face diferenţa între noi şi „ceilalţi”! Era un loc comun înainte de 1990, unanim acceptat şi de evrei, evreii din Ţară şi cei din Israel şi de aiurea, că atât statul român, cât şi românii, cu excepţii nesemnificative, au refuzat să dea curs insistenţelor şi presiunilor venite din afară, din „comunitatea europeană” a anilor ’40-’44, prin care ni se cerea să participăm la exterminarea evreilor! Nu ne-am aliniat curentului european, nu ne-am integrat în …Europa acelor ani, faptă care mie, ca român, îmi stârnea, nu neg, cele mai mari satisfacţii şi orgolii naţionaliste! Era o dovadă că nu întâmplător cuvîntul românesc omenie nu are echivalent propriu zis în alte limbi! Iar comparaţia îmi tihnea s-o fac, desigur, mai ales cu cele păţite de evreii din Ungaria, în condiţii istorice identice. Winston Churchill se pronunţase limpede cu privire la acest subiect, afirmând că modul cum s-au purtat ungurii cu evreii constituie „crima cea mai abjectă din istoria umanităţii”. Evident, Churchill nu ştia ce vorbea… Ştie Elie Wiesel, care pune azi crimele honvezilor unguri pe seama jandarmilor români! Adică îl …neagă pe Churchill! Să fie sănătos! Negaţionistul dracului!…

Aşadar, ceea ce m-a interesat nu a fost istoria evreilor, „problema evreiască”, ci m-a interesat fenomenul românesc. La fel, nu m-a interesat istoria turcilor, ci numai momentul în care istoria i-a pus pe turci faţă în faţă cu noi, românii. Ş.a.m.d… Specificul românesc a fost o temă de reflecţie pentru cei mai mulţi intelectuali români. După părerea mea, acest specific s-a manifestat în istorie cel mai pregnant în împrejurările în care românii au fost în situaţia de a dispune ei de soarta unor adversari, a unor inamici. Am fost bucuros să constat că în gena românească este înscris modelul Dromichete, celebrul şi uitatul prinţ geto-dac. Care s-a purtat cu prizonierii într-un mod unic de omenos în toată antichitatea. Un veritabil creştin avant la lettre!… Cam la fel s-au purtat şi românii cu prizonierii turci la 1877, la Budapesta în 1919, mai apoi în Transnistria şi Odessa ca armată de ocupaţie… Cunosc din familie cum s-au purtat românii cu prizonierii ruşi în 1941-44, iar despre ce au păţit aviatorii anglo-americani căzuţi prizonieri la nord şi la sud de Dunăre avem mărturii net distincte: la sud de Dunăre au fost ucişi după torturi sălbatice, iar la nord de Dunăre au fost trataţi aidoma ca pe vremea lui Dromichete… Acest comportament am ştiut că l-au avut românii şi faţă de evrei. Un comportament care i-a singularizat în pozitiv faţă de multe alte popoare, în primul rând faţă de vecini! M-am simţit bine, ca om şi ca român, să constat acest comportament literalmente excepţional. Din păcate excepţional… Am afirmat public această poziţie a mea, atât înainte, cât şi după 1990. Azi, pentru această poziţie sunt pus la stâlpul infamiei de către, citez, „evreimea română”. Eroarea este totală şi deloc nevinovată!

Că veni vorba de „stâlpul infamiei”, fac o corectură: în decembrie 1940, la Hârşova, evreul Spiegler şi trei ţărani români au fost puşi la stâlpul infamiei pentru speculă. Se afirmă că din pricina frigului evreul Spiegler a sucombat. Aduc vestea cea bună: dl Spiegler n-a murit atunci, ci mult mai târziu. Ştiu asta de la tata, care era prieten cu dl Spiegler, în care calitate s-a simţit dator să ia o maşină de piaţă din Constanţa, s-o încarce cu bunătăţi şi să meargă la Hârşova, unde a mâncat şi a tăifăsuit cu cei patru ore în şir, până s-au scurs cele douăzeci şi patru cât dura pedeapsa legionară cu vestitul stâlp! Nu este singurul gest pe care taică-meu l-a făcut solidar cu evreii din Constanţa, în ajutorul şi susţinerea acestora, la fel cum nici tata nu a fost singurul român din Constanţa care a avut acest comportament absolut normal şi banal pentru un român. Greu ar fi să fie găsit constănţeanul care să fi întors spatele unui evreu constănţean aflat la nevoie… Aflat la …aman! Cu toate acestea, tata a făcut şi lucruri ceva mai deosebite, despre care m-am oferit să dau informaţii complete celor interesaţi, bunăoară ambasadorului american evreul Alfred Moses, care se lăudase în public că este foarte interesat să-i scoată din anonimat pe românii care s-au ilustrat prin omenia lor faţă de evrei în timpul Holocaustului. I-am scris individului, am publicat şi scrisoarea, n-am primit nici un răspuns, puşlamaua! Nici măcar vreun reprezentant al „evreimii române” nu s-a „autosesizat”. Procuratura şi mai puţin. Am abandonat subiectul pentru totdeauna. Îl las să rămână uitat, aşa cum a vrut tata şi cum de altfel şeade bine binelui făcut unui om aflat la necaz!(Undeva, într-un cotlon ascuns al minţii mele, îmi zic că totuşi evreii, care sunt atât de minuţioşi în a inventaria şi răzbuna toate vexaţiile pe care le-au suferit, vor fi contabilizând cu aceeaşi acribie şi binele de care au avut parte, că n-a fost puţin! Nu am nici un motiv să cred asta, dar totuşi o cred! Şi mai ales sper! Ca năucu’…)

*

Aşadar, a face revizuirea unor cifre, de data asta a cifrelor privitoare la Holocaust, este o operaţiune curentă în istoriografie, cu totul normală, care nu implică cu necesitate intenţii anti-evreieşti, de diminuare ori desconsiderare a suferinţelor îndurate de victime! Nu este exclus ca această revizuire să mărească numărul victimelor, nu neapărat să-l scadă! După cum bine se ştie, „contribuţia” sovietică la holocaust, deşi certă, nu poate fi precizată sub aspect numeric! Din păcate, nu se face nici un efort în acest sens, ceea ce este greu de acceptat şi de înţeles, mai ales din perspectiva românească. Este mult mai certă participarea sovietică la holocaust, dovedită în fel şi chip, în comparaţie cu participarea românească, pusă la îndoială în primul rând de evrei, de evrei dintre cei mai serioşi! De ce sovieticii sunt din start absolviţi de orice răspundere? Nu cumva evreii ucişi sau numai deportaţi de sovietici sunt contabilitaţi ca victime ale altora, ale românilor? Iată, în ecuaţia din Transnistria, unde este localizat holocaustul „nostru”, un element important îl constituie numărul evreilor care, de voie sau fără de voie, au însoţit Armata Roşie atunci când aceasta, în vara lui 1941, s-a retras din Basarabia. Fără nici o probă, autorii evrei holocaustizanţi afirmă că au fost „în jurul” a o sută de mii. O cercetare serioasă ar putea duce la revizuirea acestui număr. Nimeni nu poate să spună pe ce se bazează invocarea numărului 100 000, altminteri suspect de rotund! Şi sigur inexact!

Nu vreau să revin asupra argumentelor pe care, de-a lungul ultimilor 10-15 ani, le-am invocat pentru a demonstra absenţa atât a intenţiilor de genocid, cât şi a faptelor săvârşite de români care să fi dat consistenţă acestor intenţii. Din documentele şi probele avute la dispoziţie nu rezultă că Ion Antonescu a dus o politică de exterminare a evreilor. Dimpotrivă, pe mulţi români i-am auzit criticându-l, mai exact spus înjurându-l pe Ion Antonescu pentru politica sa de protejare a evreilor. Chiar aşa! În sensul că în timp ce românii degerau de frig la Stalingrad sau în prizonieratul din Siberia sau de la Vorkuta, evreii erau scoşi să cureţe zăpada pe Calea Victoriei. Că şi ninge la Bucureşti zi de zi!…

Mărturisesc însă că siguranţa mea de sine, pe care o aveam când decretam nevinovăţia românilor, a părinţilor noştri, ezita totuşi când ajungeam la contabilizarea evreilor pe care i-a ucis în Transnistria tifosul exantematic. Era limpede că regimul antonescian, arogându-şi dreptul de a-i strămuta pe evrei din casele lor în Transnistria, îşi lua astfel şi răspunderea de a se îngriji de soarta celor deportaţi. A la guerre comme a la guerre, dar nu putem pune totul pe seama vicisitudinilor inerente războiului, altminteri binecunoscute şi cele mai multe previzibile. Faptul că tifosul a făcut atâtea victime printre evrei nu poate fi pus numai pe seama „murdăriei” în care ghetto-ul i-a obişnuit pe evrei să trăiască! Eu unul nu am acceptat această explicaţie şi am considerat că acesta este şi punctul slab al demonstraţiei mele că „românii nu sunt de vină”! Am aşteptat să mă edific asupra acestei probleme. În urmă cu câteva luni, comisia pe care Vatra Românească a alcătuit-o, în replică la comisia Wiesel, pentru a cerceta „holocaustul” din România, a intrat în posesia raportului integral pe care l-a redactat în 1943 Crucea Roşie Internaţională în urma inspecţiei şi anchetei desfăşurate în Transnistria. Raportul, pe cât de neutru, pe atâta de amănunţit, dovedeşte că într-adevăr nu a existat o politică românească de genocid antievreiesc, că autorităţile româneşti s-au străduit să le facă evreilor condiţii cât mai omeneşti de supravieţuire, în limitele posibilităţilor. În mod clar nu se poate vorbi de intenţii malefice, criminale etc. Vom da publicităţii acest raport, cât de curând. Din el se desprinde totuşi gravitatea consecinţelor pe care le-a avut tifosul exantematic în interiorul comunităţilor evreieşti din Transnistria: zeci şi sute de morţi, cu miile… Chiar nimeni să nu fie de vină?!

Desigur, cineva a fost de vină şi pentru miile de români, de pe front îndeosebi, pe care i-a răpus acelaşi criminal: tifosul exantematic. Dar în spatele criminalului de tifos nu cumva se află şi nepăsarea ori incompetenţa unor autorităţi sanitare româneşti? Era oare greu de prevăzut că aceste autorităţi nu vor face faţă încercărilor la care o deportare îi poate expune pe nişte civili în nici un fel pregătiţi să reziste regimului dur de strămutare în necunoscut?

Da, cineva trebuie să dea socoteală şi pentru soldaţii români care au murit pe front din pricina unei asistenţe sanitare precare, iar nu de glonţul inamic! La fel, trebuie dat socoteală şi pentru evreii strămutaţi în Transnistria şi care au murit pe acolo, dar nu au murit nici gazaţi, nici făcuţi săpun sau abajururi, cum şade bine unui holocaust desfăşurat regulamentar, ci au murit de tifos!… Cine se face vinovat de moartea lor? Chiar dacă moartea lor nu se poate numi holocaust sau genocid, ci moarte naturală!

Ei, bine, slavă Domnului, nu românii se fac vinovaţi de „moartea naturală” a acelor evrei! Oricât de corecte ar fi fost măsurile de prevenire a apariţiei tifosului exantematic printre soldaţii români sau printre evreii români deportaţi în Transnistria, totul se pare că ar fi fost în zadar, şi asta pentru motivul nefericit, niciodată şi nicicum acceptabil, că tifosul exantematic care a ucis milioane de vieţi în timpul războiului a fost provocat, cu intenţie, de mâna criminală a unor formaţii militare care, în locul spadei sau a automatului, au mânuit arma laşă, perfidă şi diabolică, pe care legile scrise şi nescrise ale războiului o repudiau cu indignare şi dispreţ: arma bacteriologică. Nu este târziu măcar acum să aflăm dacă într-adevăr în al doilea Război Mondial unii beligeranţi au avut acest comportament dezgustător, folosindu-se impotriva inamicului de cea mai josnică strategie şi tehnică de luptă: provocarea unor molime ucigaşe. Şi nu cred că ar fi lipsit de interes să aflăm tot ce se mai poate afla despre aceste activităţi nedemne care nu au avut nimic comun cu onoarea militară, cu dreptul la legitimă apărare, cu demnitatea umană.

Este ştiut că, după război, învingătorii dictează nu numai condiţiile de pace, ci şi versiunea pe care istoriografii o vor pune în circulaţie cu privire la desfăşurarea ostilităţilor. O asemenea versiune ascunde în mare măsură adevărul, scăzând drastic din meritele celor învinşi şi ascunzând cu grijă fărădelegile comise de cei victorioşi! Această regulă se aplică dintotdeauna, dar nu pentru totdeauna. De la o vreme, adevărul începe să iasă la vedere, la cunoştinţa tuturor! Un astfel de adevăr pare a fi şi acesta, enunţat mai sus: armatele aliate, mai pe scurt anglo-americanii, au avut şi au folosit arme biologice şi bacteriologice, arme interzise de comunitatea internaţională, fiind răspunzătoare direct de ravagiile făcute de tifosul exantematic în rândul populaţiei civile şi al combatanţilor inamici!…

Nu putem să nu facem legătura între această informaţie(sau ipoteză!) şi binecunoscuta molimă de tifos în care au murit aşa de mulţi evrei în Transnistria! Contează numărul lor, desigur, dar contează la fel de mult şi cauzele morţii lor atunci când afli cine de fapt i-a condamnat la moarte şi i-a executat! Nu românii, o mai spun o dată!

Aflasem, cu doi ani în urmă, din cărţile domnului Radu Theodoru despre acest aspect pe care filmele de la Hollywood l-au ratat: ingeniozitatea yankeilor care, prin cele mai fair play mijloace, s-au priceput să răspândească în Europa adversară microbii cei mai made in USA… Am impresia că istoricii de meserie cunosc multe pe acest subiect! Îi invit să nu mai ascundă adevărul din feluritele şi bine cunoscutele lor motive! Aceste motive nu au valabilitate nelimitată! Au expirat! După mai mult de 60 de ani de la încetarea ostilităţilor, cred că măcar nepoţii şi strănepoţii beligeranţilor au dreptul să afle tot ce se mai poate afla despre cum s-a desfăşurat marele meci. Au trişat cumva învingătorii, au încălcat regulamentul? Au folosit procedee interzise? Etc., etc.

Avem dreptul la adevăr şi au acest drept în primul rând victimele şi urmaşii acestor victime. Deci şi evreii. Dacă în Transnistria au murit de tifos mii de evrei, ipoteza că tifosul acela a fost provocat suntem obligaţi s-o verificăm pe toate feţele. Iar când spun suntem, adică noi, mă gândesc şi la evrei, chiar dacă ei nu se vor grăbi să-i facă şi pe englezi vinovaţi. Vezi cazul Struma, rămas tot în „palmaresul” românilor…

Altminteri, dacă stau să-mi aduc bine aminte ce a fost în acei ani, mă întreb de ce oare noi, copiii, eram cu insistenţă sfătuiţi ca, dacă găsim ceva pe jos, un stilou sau vreo cutiuţă, să nu ridicăm acel obiect, s-ar putea să ne explodeze în mână! Este ceva adevărat în zvonul de pe atunci, cum că anglo-americanii semănau astfel de mine personale pe teritoriul inamic? Există vreun caz real petrecut în anii aceia?… Mă adresaz cu această întrebare cititorilor şi celor bine informaţi, cu rugămintea de a-mi transmite ceea ce ştiu pozitiv pe acest subiect… Are vreo legătură cu holocaustul? Cum să nu aibă?!

P.S. Poate nu strică şi un citat. Îl voi da cu ajutorul domnului Mircea Dogaru, care a publicat de mai multe ori aşa numitul Document Werth, emanaţie a serviciilor de spionaj maghiare, document de strategie anti-românească. Îl citez aşadar pe Henrik Werth, şeful Statului Major al armatei horthyste: „Doresc să mă ocup şi cu pregătirea războiului bacterian, în aşa fel ca realizarea acestui proiect să se facă numai în caz de război şi exclusiv pe teritoriul României. Din acest motiv, lucrările preliminare privind experimentările şi organizarea personalului nu se vor executa deocamdată decât la noi în ţară. Trebuie să arăt, în acest loc că, conform informaţiilor obţinute din surse demne de încredere, puterile occidentale se ocupă de această problemă intens.” Sublinierile îmi aparţin. Las cititorilor comentariile…

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Go to Top