Mircea Druc

Proiecte de țară
Cugetă și acționează ca și cum Țara ar fi reîntregită!

Mâine, o altă Românie…
Când gândesc o „altă Românie” nu anticipez o revoluție sau o aventură socio-politică. Am în
vedere un Proiect Autohton, care să răspundă la întrebările nerezolvate sau încă neformulate. Şi,
principalul, să includă un Model Identitar al românilor în viitoarea configurație europeană și
mondială. Conceptul „proiect de țară” este utilizat frecvent în spațiul public din 1995, când a fost
elaborată „Declarația de la Snagov”. Urmăresc bursa/piața ideilor lansate de români, ruși și
ucraineni.
Cunosc, într-o măsură s-au alta, viziunile, strategiile, scenariile și proiectele unor autori
autohtoni precum Traian Băsescu, Mircea Chelaru, Tudor Bompa, Dumitru Porojan, Napoleon
Slăvescu, Daniel Roxin, Geo Stroe, Alexandru Oblu, Val Butnaru, George Simion, Petrișor Peiu.
Consider că absolut toate strategiile ieșirii din criză merită atenția românilor. Inclusiv cele
catalogate drept utopice. În consonanță cu îndemnul lui George Mocanu, care a transmis recent
din Canada, „Un mesaj către poporul român”, susțin și eu „Marea Unire”.
În actuala conjunctură, cel mai adecvat ar fi Proiectul de Țară „Hrană, apă, energie”,
elaborat de Călin Georgescu. De aceea, în limita posibilităților, îl propag printre unioniștii
din cele două state românești. Deși, am careva rezerve față de unele teze enunțate de
autorul acestui proiect. Obiecțiile mele le voi prezenta într-un alt context. Aici, menționez
doar că viața trăită și experiența acumulată în activitatea profesională m-au convins: nici
un proiect de țară nu va fi realizat în actualele structuri teritorial-administrative și politice
ale Statului Român. Să sperăm, totuși, că timpul și realitatea vor invalida părerea mea
subiectivă.
În perioada 1989-1991, toată lumea a fost zdruncinată de apariția unor Lebede Negre –
dezagregarea lagărului socialist, căderea cortinei de fier. În consecință, românii, ca și toți est-
europenii, trăiau o stare de incertitudine gen „fin de siècle”. Aproprierea unui început de mileniu
contribuia din plin la cristalizarea angoaselor. Oamenii erau marcați de un sentiment generalizat
de schimbare accelerată. Îi înfricoșa lipsa siguranței în ziua de mâine. Modificările brutale la
care asistau se produceau simultan peste tot. Erau niște mutații dureroase, generate de cauze
identice și omniprezente. Personal, odată eliberat din cazarma comunistă, m-am simțit cuprins de
un spirit inovator și constructivist. Dar pășisem pe drumul sinuos al cunoașterii cu mult timp
înainte de colapsul Imperiului sovietic. Lansasem deja o viziune holistică asupra Statului și
Națiunii intitulată „Paradigma Etnosistemică”. La nivelul oricărei personalități, ea poate fi
percepută și ca un mesaj meta-euristic. Iar etnocentriștii de pretutindeni, aflați sub presingul
globalismului neo-liberal, receptează Etnosistemica drept consemn al Etnoresurecției.
Am început cu antichitatea europeană pentru a reproiecta un nou fundament etno-spiritual în
spațiul carpato-danubiano-pontic. Investigând Trecutul, propulsam memoria noastră etno-
culturală în Viitor. Vizionam o punte între cea mai lungă memorie colectivă a românilor și curajul
de a o perpetua consecvent către un viitor încă necunoscut. Asimilam creativ rădăcinile noastre
traco-geto-dacice și etnocentrismul, tot mai pregnant, al contemporanilor europeni. Mă interesa
riposta neo-conservatoare – o mișcare transnațională de repudiere a fatalismului unui singur
drum vehiculat de globaliștii. Adresam românilor de pretutindeni un mesaj: ”Schimbăm direcția!
Intrăm în lupta pentru o altă Românie, pentru supraviețuire și revenirea la sursele primare!
Secolul al XXI-lea va fi etnocentrist sau nu va fi deloc. Înainte, spre mileniul III!”. Elaboram

2
treptat „Reîntregirea României” – o platformă-program, o concepție politică, o ideologie, o
doctrină, prospectivă și prescriptivă, o restructurare și o reașezare a Țării prin unionism și
etnocentrism. Ofeream un model de abordare sistemică, de activitate teoretică și practică, de
sincronizare a proiectelor (acțiunilor), de interferență a resurselor (energiilor) și de transplant al
valorilor (tehnologiilor), aflate într-o perpetuă reevaluare, atât în spațiul carpato-danubiano-pontic,
cât și la nivel global.
Premisele actualului status-quo sunt reușitele și eșecurile celui mai complicat an de după
revoluția (puciul) din decembrie 89. În primele luni a demarat o resuscitare a multiplelor tendințe,
opțiuni și modele care nu s-au epuizat în trecut. Dintre ruinele regimului comunist își făceau
apariția diverse combinații de forțe. Într-un mod dramatic sau anecdotic, ieșeau la lumină și
vechile modele de scoatere a românilor din izolarea geopolitică, impusă pe rând de turci,
fanarioți, austrieci, maghiari și slavi. Surprinși plăcut de ascensiunea democrației, viitorii
alegători s-au cam rătăcit în jungla firmelor politice.
În 90, „momentul 0 al României libere”, au apărut 90 de partide politice oferind democrație,
privatizare, piață liberă, drepturile omului, restitutio in integrum. Circa o treime au intrat în primul
parlament. Dar nici o formațiune politică din România, nemaivorbind de RSSM, devenită peste un
an RM, nu și-a asumat Platforma-program „Reîntregirea României”. Dezamăgit de
respingerea la București și Chișinău a proiectului unionist, am înființat Partidul Național al
Reîntregirii Opțiunea Dacolatină (POD). Mă ghida o convingere fermă: tot ce la moment pare
a fi ireversibil în desfășurarea evenimentelor, poate fi oprit, accelerat sau schimbat. Într-o situație
extrem de fluidă, când în întreaga lume aveau loc numeroase seisme geostrategice, POD arunca
în solul Patriei sămânța responsabilității reciproce și chema toate generațiile la o vastă și
temerară acțiune comună.
Proiectul meu de țară, urmărea obiective fundamentale (strategice), obiective intermediare
(tactice) și obiective parțiale (operative). Lansând Platforma-program POD, preconizam
realizarea următoarelor obiective intermediare: 1. Reîntregirea teritorială; 2. Reforma
instituțional-administrativă; 3. Reforma electorală; 4. Revoluția managerială; 5. Neo-
ruralism și civilizație montană. Nici un partid politic nu ar fi avut curajul să afirme deschis că
le va răpi românilor, cumva și cândva, ceea ce promitea POD. Proiectul concepea și o distanțare
treptată de modul tradițional de a face politică, un alt tip de raționalitate, gândire și conduită.
Astfel, Strategia „Reîntregirea României” depășea vechile precepte ale unionismului autohton.
Era o sinteză a diverselor opțiuni moderne precum şi a valorilor provenite din fondul traco-geto-
dacic, din conservatorismul anglo-saxon, germano-nipon și israelian. Inevitabil, însă, cu trecerea
timpului, POD a împărtășit soarta comună a tuturor formațiunilor politice fără bani, fără susținere
internă și/sau externă.
De-a lungul anilor, m-am confruntat adeseori cu rânza moldovenească și ranchiuna
panromânească: „Druc, ai fost prim-ministru, de ce n-ai făcut Unirea?”. „Ca să nu mă întrebi
mata acum: „Druc, dar de ce-ai făcut Unirea?”. Și, lămuream râzând: „N-am fost premier, de jure
și de facto, ci funcționar sovietic, subordonat Centrului imperial. Șef de guvern într-o republică
sovietică era cu totul altceva în comparație cu un prim-ministru al unui stat independent. În 1990,
aș fi vrut eu, dar nu puteam să alipesc marea Uniune Sovietică la mica Românie”. La întrunirile
politice, divulgam „un secret” – nu mă fac frate cu dracul, ca să trec puntea; vinul se mai face
și din … struguri, politica se mai face și cu… principii.
Reforma instituțional-administrativă.
Reîntregirea României necesită o reorganizare axată pe criterii de excelență, standarde impuse
de știința și arta guvernării. În opinia mea, „Programul de post aderare la Uniunea
Europeană” presupunea o descentralizare coerentă, lucidă. Aceasta ar fi însemnat delegarea
selectivă, în jos pe verticală, către centrele administrative ale viitoarelor ținuturi (domenii,
districte, landuri, regiuni sau cum le vom denumi), a 50% din categoria deciziilor adoptate în

3
prezent la București. Mai mult de jumătate din actul decizional, efectuat astăzi într-un centru
județean, poate fi coborât la nivel de comună. Iar satele resuscitate ale României Reîntregite
ar putea prelua 50% din ceea ce rezolvă de regulă autoritățile comunale. Nu văd nici un pericol
într-o reorganizare de acest gen și în reducerea numărului de unități instituțional-administrative.
În campania electorală pentru alegerile prezidențiale, din septembrie 1992, am avut o discuție cu
liderii Partidului Renașterii Județelor Abuziv Desființate. Erau dispuși să susțină „în cursa pentru
Cotroceni un candidat de dincolo, neafiliat politic”. Condiția: să-mi asum și programul lor
electoral. Știam că răspunsul meu le va spulbera așteptările. Însă, cu tot respectul, nu putem
accepta oferta. Eram și am rămas un adversar al ”unităților teritorial-administrative abuziv
înființate”. Le-am explicat motivul: în Basarabia şi Nordul Bucovinei, răpite în 1940, am trăit
diverse reorganizări teritorial-administrative. În locul a șase județe istorice românești, RSSM a
organizat 60 de raioane. Celelalte județele, anexate de URSS, au fost acaparate de Ucraina și
împărțite la fel în raioane. Un mozaic administrativ, drastic controlat de nomenclatura PCUS.
Acele reforme aveau drept scop principal deznaționalizarea brutală și silențioasă a indigenilor
„eliberați”.
Hrușciov, după 1957, a redus acel mecanism birocratic, costisitor şi perimat, la 26 de raioane.
Iar în următorii 20 de ani, cât a fost la putere Brejnev, numărul de raioane a crescut din nou, până
la 36. Exista pe atunci vreun avantaj socio-economic? Nu. Ivan Bodiul, șeful comuniștilor de la
Chișinău, își plasa în poziții cheie oamenii săi docili. Îi trimitea mai întâi la Școala Superioară de
Partid de la Moscova. După care, pentru fiecare absolvent se organiza câte o sinecură
(кормушка) – un nou raion improvizat din câteva sate. Implicit, cele 36 de raioane însemnau 36
de prim secretari, un număr dublu sau triplu de secretari adjuncți, dispunând cu toții de secretare
şi aparat propriu. Cu alte cuvinte, o erupție birocratică costisitoare.
Menținerea unei structuri supradimensionate înseamnă cheltuieli, abuzuri și corupție.
Incontestabil, birocrația este găoacea în care se naște, germinează şi perpetuează corupția, iar
consecințele birocrației şi ale corupției duc la degenerarea românilor și a speciei umane în
general. Apropo! Unul dintre motivele pentru care, în mai 1991, deputații comuniști, agrarieni și
inerfrontiști m-au destituit (neconstituțional) din funcția de președinte al Consiliului de Miniștri al
RSSM a fost și preconizata reformă teritorial-administrativă. Ceream atunci reducerea numărului
de raioane şi revenirea la județele basarabene. Birocrația şi mafia de sorginte sovietică m-a
somat: „Pe aici nu se trece!”. Am rămas în Republica Moldova cu 36 de raioane anacronice,
inadecvate noilor imperative.
Cu diverse ocazii, în scris și verbal, mi-am exprimat opinia: renașterea unităților ”abuziv
desființate” sau menținerea intactă a celor „abuziv înființate” sunt în detrimentul majorității
românilor. Am publicat articole la această temă.
După aderarea României la NATO și integrarea în Uniunea Europeană m-am pronunțat public
pentru o reformă radicală: România republică prezidențială și Parlament unicameral din deputați
aleși prin vot uninominal. Cei care optează pentru un parlament bicameral, ce ar ține, chipurile,
de o moștenire națională, nu au decât să se convingă: tradiția este bună (şi eficientă sută la
sută) doar în arta culinară şi în actul de perpetuare a speciei. Parlamentul României era format
din 471 de deputați și senatori. La referendum, în 2009, aproximativ 8 milioane de români au
votat pentru Parlament unicameral și pentru reducerea numărului de parlamentari la maximum
300. După alegerile din 2012, numărul parlamentarilor a crescut la 588. În prezent, în Parlament
sunt 329 de deputați și 136 de senatori (în total, 465). Mai propuneam ca cele trei Palate
(Președinția, Parlamentul şi Guvernul), adeseori în conflict de interese, să fie diminuate şi
amplasate într-un singur Palat – în „Casa Poporului”. Astfel, obțineam un prim avantaj – circuitul
informațional ar fi devenit mai operațional, mai dinamic și ar fi permis reducerea cheltuielilor de
funcționare a aparatului de stat. De asemenea, un număr mai mic de parlamentari ar însemna un
Legislativ eficient și mai ușor de întreținut. Un parlamentar ne costă lunar peste 20.000 de lei.

4
Astăzi, constatăm cu indignare că aleșii poporului refuză să pună în aplicare voința poporului,
exprimată la referendumul din 2009. Președintele Traian Băsescu a precizat: „Opțiunea mea de a
organiza un referendum provenea din aceea că politicienii, deși mi-au promis și în 2004, și în
2008, nu s-au ținut de cuvânt în reformarea Constituției”. În februarie 2018, s-a votat contra
reducerii numărului de parlamentari la 300. Unica soluție: dacă deputații și senatorii nu vor
parlament reformat, iar electoratul dorește acest lucru, atunci n-are decât să-i voteze pe cei care
vor. În democrație, numai electoratul îi poate sancționa pe aleșii săi.
Un alt aspect: legile Uniunii Europene au prioritate fâță de actele normative elaborate de
parlamentul oricărui stat membru. Astfel, parlamentul de la București e chemat să transpună în
legislația națională, spre executare, legile şi directivele adoptate la Bruxelles. Prin urmare,
parlamentul viitoarei României Reîntregite s-ar putea descurca cu cel mult 217 deputați, aleși prin
vot uninominal. Aceștia, precum Comisia de la Veneția, ar asigura analiza riguroasă, traducerea
și adoptarea legilor din cele mai viabile state de pe mapamond. România ar obține astfel
alinierea la standarde de excelență, o substanțială economisire de fonduri, de timp şi de nervi în
jocul de-a democrația pe malurile Dâmboviței.
Evident, reforma nu este agreată din diverse motive. Cunosc pledoaria regretatului academician
Dinu Giurescu în legătură cu regionalizarea. Un partid politic parlamentar propunea înființarea
unei regiuni conturate exact pe limitele Ardealului de Nord, cedat în 1940. Era vorba de
propunerea venită din partea UDMR. Bineînțeles, inițiativa maghiarilor a provocat suspiciuni.
Transilvănenii, ca și nord-bucovinenii, nu pot da uitării crimele şi abuzurile comise de autoritățile
maghiare și sovietice, de masacrele din localitățile Ip, Treznea şi Fântâna Albă. Recent,
premierul maghiar Victor Orban le-a urat elevilor succes la examenele de istorie. Pe lângă
mesajul „Un examen istoric. Succes!”, a postat pe contul său de Facebook o hartă a „Ungariei
mari” cu Transilvania, Slovacia și Croația în componența ei. Premierul României, președinții
Croației și Sloveniei, precum și unele partide din aceste țări, au criticat ironic postarea, în
sensul „vrabia mălai visează”.
La Moscova, Vladimir Putin i-a înmânat lui Igor Dodon un cadou sugestiv – harta „Moldovei
Mari”. Astăzi, însă, hărțile istorice nu sunt relevante și vor rămâne documente de arhivă și
exponate de muzeu. Am scris și am vorbit despre proiectele maghiarilor, rușilor, ucrainenilor și
găgăuzilor vizând dezmembrarea României. În spațiul ex-sovietic, mediafrenia Lumii Ruse și
descendenții „eliberatorilor”, intoxicați cu pobedobesie, se agită: „Moldavia profită de Covid-19 ca
să înghită Pridnestrovie, iar România se extinde treptat până la Nistru!”. La București,
Președinția, Parlamentul și Guvernul au respins diverse proiecte de lege vizând enclavizarea sau
federalizarea Țării. Pământul Patriei nu poate fi subiect de troc între partide politice sau clanuri
mafiote. Deși, unii experți în domeniu insistă: o revizuire post-pandemie a frontierelor este
inevitabilă.
Globaliștii de pretutindeni, obsedați de eliminarea frontierelor, promovează o falsă dilemă:
opțiunea între drepturile națiunilor și cele ale indivizilor. O sumedenie de mesageri autoproclamați
afirmă, dar nu și demonstrează, că timpul națiunilor este depășit. Acești pseudo-profeți descriu
lumea în care trăim drept ”societate post-națională” imaginându-și orizonturi radioase pentru
diverse internaționale din trecut sau din viitorul apropriat. Multiculturaliștii de toate culorile
contraatacă stipulând în continuare apariția unei identități noi prin topirea, ca într-un creuzet, a
caracteristicilor culturale, etnice şi naționale.
Optimiștii sunt dispuși să sacrifice identitatea națională şi culturală pentru o iluzorie prosperitate
economică în viitoarele State Unite ale Europei. Ei nu au tras nici o concluzie din eșecul teoriei
meltig pot din anii 60 ai secolului trecut. Nici din colapsul Imperiului ideocratic bolșevic. Nici din
Brexit. Scepticii, însă, admit că Uniunea Europeană va supraviețui numai dacă va păstra şi
cultiva identitățile culturale şi naționale. Personal, nu văd nici un semn pe firmament că omenirea,
practic, ar face față crizelor, provocărilor, pandemiilor doar cu „statul minimal”, fără idea
națională și fără proiecte de țară.

5

Etnoresurecția

După colapsul Imperiului, moșit de către Komintern și botezat „URSS”, s-a finalizat instalarea
unei babilonii ideologice. Globalizarea tinde să integreze eclectic Internaționala financiară
(Fininteren), Internaționala comunistă (Komintern), Internaționala consumistă (Demintern),
Internaționala homosexuală (Homintern), xenofilia, cosmopolitismul, xenocrație, etno-
mazochismul și alte doctrine consacrate, inclusiv diversele orientări și activități oculte. La rândul
său, antiglobalizarea, ca teorie și praxis, asimilează, modifică, adaptează naționalismul,
xenofobia, rasismul, ideologia statului-națiune, lupta pentru unitatea spirituală și reîntregirea
teritorială, lupta pentru biodiversitate și ecologizarea mediului vital, precum și alter mondializarea,
promovată de mai multe mișcări civice și sociale, ca una dintre alternative la globalizarea
neoliberală.
Astăzi, întreaga lume e copleșită de frica destabilizării și a unei „noi ordini mondiale”. De parcă
vechea ordine ar fi ideală. Unele state se declară angajate deja într-un proces de schimbare a
modelului economic pentru o poziționare adecvată în Noua Ordine Mondială. Pe mine, ca
proiectant etnosistemic, mă preocupă: noile paradigme; misterele capitalului în secolul XXI, ținut
în șah de Lebedele Negre; economia inegalităților și pauperizarea crescândă; pretinsa
preocupare față de vulnerabili, imigranți și refugiați; expansiunea corporațiilor transnaționale și,
în mod special, reacția de răspuns – Etnoresurecția.
Când artizanii globalizării perorează că, chipurile, nu ar există o alternativă la modelele de
economie corporatistă și guvernare liberal-democrată, se declanșează riposta; involuntar, se
înfiripă în cuget protestul şi speranța că debusolarea nu este inevitabilă. Pretutindeni în lume s-a
născut deja un curent transnațional de repudiere a fatalismului unui singur drum. Crește mișcarea
de rezistență la nivel mondial contra Imperiului. Contra naturii sale distructive și opresive, axate
pe monetarism și violență, care amenință acum însuși viitorul omenirii.
Între timp, Etnoresurecția depășește toate previziunile, având la bază Conștiința Pură – eterna
întoarcere a omenirii la sursele primare, la esența ei primordială. Tot mai mulți lideri politici își
încep campaniile electorale declarându-și angajamentul de a servi interesele propriei națiuni.
Protecționismul revine și va cunoaște o a doua tinerețe. În locul valorilor Kominternului,
Deminternului, Fininternului și Hominternului, în prim plan se poziționează afirmarea identității
naționale prin limbă, cultură și tradiții. Două exemple simple, dar elocvente: 1) orchestra
Lăutarii – un fenomen cultural pan românesc și lacrimile din ochii maestrului Nicolae Botgros,
când acompaniază un trio magnific – maramureșeanul Paul Ananie, basarabeanul Nicu Mâță și
argeșeanul Gabriel Dumitru; 2) evoluția fascinantă a lui Arbi Tsouraev (Țuraev) și cântecele noii
generații de interpreți ceceni. Comentariile sutelor de mii de vizitatori-internauți pe ytoube.com
sunt mai concludente decât sondajele sociologice comandate, decât studiile cercetătorilor aserviți
diverselor grupuri de interese transnaționale. Iar eu știu un mare secret și-l divulg: REUNIREA
a avut loc deja!

Suveranitatea alimentară

Nostalgia după giganții industriali, concepuți după modelul sovietic, nu ne mai ajută la
nimic. Orientarea preponderentă spre IMM-uri și microîntreprinderi, înființate în rezultatul unor
inițiative private, nu reprezintă o amenințare, ci o șansă pentru viitoarea Românie Reîntregită.
În anii 60, m-a indignat un proiect al profesorului Emil Borisovici Valev. O bună parte din
România și Bulgaria, regiunea Odessa și RSSM urmau să se concentreze pe agricultură și
industria alimentară, ca să devină ”grădina și bucătăria lagărului socialist”. Industria grea
rămânea pe seama celorlalte țări , membre ale CAER, devenind ”forjeria lagărului socialist”.
Hrușciov, inspirat de procesul concentrării și specializării producției în Occident, susținea „Planul
Valev”. Românii, însă, l-au respins cu demnitate și m-am bucurat.

6
Atunci, în epoca industrializării, conducerea RSR a învins. Și-a demonstrat autonomia
decizională față de URSS. Bucureștiul a pus în aplicare propriul plan de industrializare.
Bineînțeles, industrie grea, construcție de mașini, uzine militare. Doar acestea, conform
manualelor de economie politică socialistă, pot asigura independență națională. România nu
avea nici un căuș de minereu de fier. Dar a construit mastodonți siderurgici. Rafinării peste
rafinării. Socoteala de acasă era că ne vine minereul şi țițeiul cu vaporul din țările lumii a treia.
Ceaușescu avusese o înțelegere fermă cu șahul Iranului. A mai băgat un miliard de dolari la
Krivoi Rog, în Ucraina.
În RSSM, comparativ cu RSR, industrializarea forțata s-a realizat din alte considerente. Regimul
Brejnev a impus Chișinăului un enorm complex militar-industrial (ВПК). La Bălți, o mare uzină
producea aparate şi echipamente de ghidare a submarinelor nucleare, care circulau pe sub
calota Arcticii. În preajma capitalei, circa 800 de hectare de cel mai bun teren agricol au fost
distruse pentru amplasarea unei uzine de computere militare, perimată încă la proiectare.
Existau în RSSM peste 200 de instituiți de proiectare şi întreprinderi, care nu aveau nimic comun
cu necesitățile economiei noastre, nici cu viața noastră. Toate lucrau, bineînțeles, pentru
bunăstarea, liniștea și pacea cadrelor ВПК rusofone, aduse din diverse regiuni ale Imperiului
sovietic. În mai 1990, ajungând șef de guvern la Chișinău, mi-am dat seama din primele zile: ar fi
fost mai bine dacă prindea ideea cu specializarea în domeniul agroindustrial. După colapsul
URSS, majoritatea combinatelor industriale rămâneau în paragină. Am invitat potențiali investitori
vest-europeni să preia câte ceva. De exemplu, „Mezon” din Chișinău. Niște experți britanicii au
rămas perplecși. „Știam că Rașa produce asemenea echipamente sofisticate, dar nu am reușit să
depistăm unde este amplasată uzina”.
Propaganda sovietică vehicula un slogan banalizat: „Moldovă însorită – ești grădina înfloritoare a
Uniunii Sovietice!”. Poeții moldoveni dedicau ode unui „strugure de poamă pe harta Uniunii”, iar
mucaliții replicau – „un butoi, cu cepul în republică la noi”. Adevărul e că Moldova Sovietică
reprezenta o valoroasă bază de materie primă pentru industria alimentară, farmaceutică și
cosmetică a Imperiului sovietic. Anatolii Sobceak, primarul Leningradului, și Vladimir Putin,
consilierul său, ne solicitau cantități nelimitate de produse alimentare în schimbul oricăror bunuri
industriale. Bielorușii, pentru hrană, ne ofereau tractoare și tot ce doream. Guvernul RSSM
primea oferte similare din partea marilor centre industriale din Federația Rusă și din alte republici
unionale.
NOI, la Chișinău, visam să facem rost de dolari. Moscova nu ne dădea valută ca să cumpărăm
din Occident linii performante de procesare a materiei prime agricole. Cu Perestroika, am fi evitat
cumva restricțiile impuse la export de Centrul imperial. Dar… nu aveam ambalaje, sticle, borcane
și etichetele adecvate. Găsisem o nișă de piață externă ca să vindem, la prețuri avantajoase,
„șampanie roșie”. O preferau pe atunci doamnele și domnițele din Germania reunificată. Am dat
fuga la București: „Ajutați-ne, vrem ambalaje pentru exportul de produse agroalimentare! Altfel,
ne prăbușim!” Am constat, cu amărăciune, că frații noștri de peste Prut nu ne puteau ajuta:
vinul, berea, laptele, uleiul de floarea soarelui şi apa minerală erau comercializate în același tip
de sticlă, la un litru. Ca să devină cât de cât competitivă pe noile piețe, RM s-a adresat
occidentalilor, și a cumpărat o fabrică de sticlă, linii de procesare și îmbuteliere.
În viziunea mea, proiectul intermediar (tactic) – „Neo-ruralism și civilizație montană” combate
actualele politici în agricultură, în industria alimentară, farmaceutică și cosmetică, oferind baza
unei reforme agrare sistemice în cadrul României Reîntregite. Motto acestui proiect: „Munții
noștri aur poartă/Noi cerșim din poartă în poartă” (Cântec din Țara Moților”) ; „Statul român
din perioada interbelică a fost o mare ficțiune, prin care orașul parazitar xenocrat trăia pe
socoteala satului român” (Mihail Manoilescu). În perioada postbelică, dinspre oraș către sat s-a
extins teroarea comunistă. Colonialismul de tip sovietic a însemnat o constantă disoluție
națională, socială și culturală.

7
Colectivizarea, concepută de Imperiul Kremlinului și aplicată de kominterniști, aduși pe tancurile
sovietice în România, a însemnat una dintre cele mai grave daune economico-sociale.
Internaționalismul proletar, acutizând lupta de clasă, avea drept țintă anihilarea satului, ca ultimă
redută a românismului. Țărănimea – cea mai numeroasă pătură socio-economică din România,
urma să dispară. Odată cu țăranul, dispărea și actul de proprietate asupra pământului, care îl
identifica în deplinătatea ființei sale. Țăranul român, talpa țării, era înlocuit cu omul de tip nou, cel
fără nici un Dumnezeu, venit de oriunde, aplecat către orice. Practic, în întregul spațiu locuit de
români, o civilizație ancestrală a fost substituită cu una de surogat, sovietică, colhoznică.
Proiectul meu „Neo-ruralism și civilizație montană” include suveranitatea alimentară și
biosiguranța. Ambele concepte au o semnificație mult mai amplă decât cele consacrate –
siguranța alimentară şi siguranța alimentelor. Siguranța alimentară înseamnă o garanție:
resursele națiunii – umane şi animale, – pot conta zilnic pe hrană suficientă. Nu se face însă
referire la proveniența alimentelor şi furajelor. Nici la tehnologiile de obținere a acestora. Astfel,
este întreținută teza: pentru România, importurile masive şi ieftine reprezintă o modalitate
excelentă de a-şi menține siguranța alimentară. Nimic mai fals! Siguranța alimentară ajunge la
latitudinea pieței. Categoric, orice stat suveran e dator să-și pună la punct propria producție
agroalimentară. Hrana nu este o afacere comercială. Alimentele, semințele şi furajele nu sunt
doar niște mărfuri de import-export menite să rotunjească veniturile, în special ale intermediarilor.
Domeniul agroalimentar nu înseamnă opțiunea celor mai întreprinzători indivizi de oriunde.
Acest sector al Sistemului Național Producător este, mai întâi de toate, un drept al
membrilor comunității rurale. Ne vom confrunta mereu cu pandemii și crize socio-economice, cu
lipsa alimentelor accesibile, nutritive, produse local. Hrana însemnă sănătate pentru toți şi viața
ca atare. Suveranitatea alimentară implică administrarea riguroasă a resurselor naturale,
constituind un element specific de cultură şi civilizație.
În primele luni după aderarea României la Uniunea Europeană, mass-media făcea tam-tam
despre modul cum unele structuri guvernamentale îndeplineau indicațiile de la Bruxelles. Era
vorba de standardele europene privind agricultura, producția agroalimentară, medicina și
comportamentul post-aderare al românilor. O avalanșă de articole, reportaje, dezbateri TV.
Tematica: plata pentru controlul sanitar-veterinar; transhumanța; pâinea coaptă pe vatră și oala
de lut pentru sarmale; țuica și vitaminizarea făinii; sacrificarea mieilor de Sărbătorile Pascale și
medicamentele trucate. Asemenea fenomene/probleme, unele tratate anecdotic, altele
considerate de țărani și patronate drept exigențe aberante, țin de suveranitatea alimentară și de
biosiguranță.
Acestea, în ansamblu cu siguranța energetică, devin, un imperativ politic, o chestiune de
strategie vitală. Conceptul de suveranitate alimentară capătă un sens specific pentru agricultorii
şi consumatorii din toate colțurile planetei. Și mai ales în zonele unde locuitorii nu pot fi angajați
și remunerați satisfăcător. Importurile masive şi ieftine de alimente subvenționate subminează
agricultorii autohtoni. Astăzi, avalanșa de hrană și materie primă agricolă din import inundă piața
internă a celor două state românești. Agricultorii autohtoni de pe ambele maluri ale fluviilor Prut
și Nistru sunt încorsetați și torpilați, excluși și obligați să abandoneze pământurile strămoșilor și
să migreze către aglomerațiile urbane sau să emigreze.
Din aceste considerente am inclus suveranitatea alimentară în „Platforma-program
Reîntregirea României”. Suveranitatea alimentară înseamnă dreptul fiecărei națiuni de a-și
proteja agricultura și industria de procesare a materiei prime agricole, garantând accesul prioritar
al producătorilor autohtoni pe piața internă. Consider necesară dezaprobarea subtilă a
optimismului agresiv al exportatorilor-importatorilor de produse agroalimentare și furaje. Astfel,
obținem un impact benefic asupra economiilor locale. Guvernul României Reîntregite va fi
obligat să definească propriile politici agroalimentare şi agrozootehnice; să decidă gradul de
auto-suficientă alimentară; să împiedice afluxul de mărfuri agroalimentare străine, care elimină
producătorii autohtoni de pe piața internă cu ajutorul practicilor de dumping; să respingă

8
alimentele procesate peste măsură, contaminate, pline de grăsimi, zahăr, siropuri, fructoză şi cu
o mare cantitate de rezidiuri toxice; să formuleze și să impună acele practici comerciale care
servesc mai bine opțiunile românilor de a mânca sută la sută natural, de a produce şi dispune
de alimente nutritive şi ecologice. Unica soluție viabilă: recuperarea pământurilor strămoșești și
revenirea la gusturile noastre alimentare. În 2004, circa 20% din terenurile extravilane din
județul Timiș erau achiziționate sau luate în arendă de companii italiene. Prețurile au crescut
direct proporțional cu interesul străinilor pentru terenuri în această zonă a României. Dacă în
1999 un hectar de teren extravilan lângă Timișoara costa aproximativ 1000 de euro, în 2007
tranzacțiile în Banat se efectuau în medie la 5000-8000 de euro/hectar, în timp ce în Bărăgan
hectarul putea fi cumpărat de străini cu zece milioane de lei.
În 2007, am publicat în ziarul „Bursa” din 13 februarie un articol intitulat „Tehnologia
terminator” în care insistam: resursele vegetale și resursele animale reprezintă o prioritate
strategică la fel de stringentă ca și resursele energetice; nu avem șanse de succes într-o
Europă integrată dacă nu conservăm diversitatea biologică şi culturală a spațiului românesc.
Ignorând asemenea priorități, excludem din start multiple opțiuni de perspectivă. Inclusiv
promovarea unei politici naționale în domenii precum dezvoltarea agriculturii ecologice,
producerea furajelor, industriile farmaceutică şi cosmetică, energetica și bio-carburanții.
Evident, suveranitatea alimentară, sănătatea oamenilor şi siguranța energetică nu se înscriu
armonios în sfera de interese a grupurilor de acționari din industria petrolului şi a gazelor, din
industria farmaceutică, cosmetică şi biotehnologie. Pentru agricultură şi mediul rural există în
lume două modele într-o acerbă confruntare. Promotorii comerțului totalmente liberalizat luptă
pentru dominația piețelor agroalimentare și nu recunosc decât puterea banului şi preturile joase.
Marii exportatori văd în micii producătorii locali un anacronism, pe cale de dispariție. Abordarea
opusă, pe care o promovez, consideră micii fermieri şi agricultura de familie drept baza
economiilor locale. Țăranii, la origini, au permis performanțele economice ale multor țări
industrializate. Agricultorii țârii rămân gardienii biodiversității vegetale şi animale; administratorii
rezonabili ai resurselor naturale; depozitarii cunoștințelor agrozootehnice ancestrale; pilonii pieței
interne şi bază de dezvoltare amplă şi incluzivă.
În 2020, agricultorii din cele două state românești trec printr-o grea încercare: peste coronavirus
se suprapune seceta – iarnă fără zăpadă, primăvară fără ploi; semințe scumpe, culturile de
toamnă afectate în proporție de 60 la sută, măsuri agrotehnice costisitoare; riscuri mari și pentru
producătorii de fructe și legume; din cauza carantinei și limitării drastice a circulației s-a perturbat
exportul și importul produselor agroalimentare. Experții în domeniu avertizează: seceta este o
adevărată pandemie în agricultură și există riscul unei crize alimentare, dacă statul nu va
gestiona situația. Cred ca basarabenii nu vor muri de foame, ca în 1946-1947, dar siguranța
alimentară a românilor va depinde în totalitate de importuri. Fermierii de pe ambele maluri ale
Prutului și Nistrului conștientizează faptul că pandemia a generat o criză profundă în mai multe
domenii. Totuși, ei speră că guvernele de la București și Chișinău, cu implicarea partenerilor de
dezvoltare, vor identifica resurse şi pentru susținerea agriculturii. Dacă nu dispun deocamdată de
suficiente surse financiare, ar putea ajuta indirect, gestionând creditele, datoriile și diversele
obligațiuni ale agenților economici.
Sper că guvernarea României Reîntregite se va concentra preponderent pe neo-ruralism și
civilizație montană. Și va fi mai atentă la piața locală. Iar fermierii români vor produce pe
propriile terenuri agricole materia primă necesară pentru industria alimentară, farmaceutică,
cosmetică și biomasa – sursa energiei regenerabile. O altă problemă, la fel de gravă: România
Reîntregită va avea de ales în permanență între salvarea vieților omenești şi politica globală
bazată pe „comerțul cu suferința”. Iar adversarii vor perora la infinit: „Orice efort de prevenire,
tratare şi eradicare a maladiilor, care pornește de la alte criterii decât cele economico-financiare,
amenință interesele investitorilor”. Astfel, ei încearcă să controleze resursele vegetale şi
resursele animale ale planetei, luând decizii care asigură profitul şi nu garantează suveranitatea
alimentară și biosiguranța. Corporațiile transnaționale, care produc şi comercializează semințe,

9
medicamente, cosmetice, fertilizante şi erbicide, forțează barierele etice şi culturale. Ne
confruntăm tot mai mult cu una dintre cele mai mari provocări din istoria omenirii: dreptul la viață
şi la sănătate versus legea profitului şi criteriile de rentabilitate, incompatibile prin natura lor.
În prezent, circa 40% din economia mondială se bazează pe produse şi procese biologice.
Giganții din domeniul biotehnologic, prin diverse combinații legislative, au obținut posibilitatea de
a breveta ființele vii (Directiva 98/44/EC). Depășind limitele unui simplu negoț avantajos, acestea
își însușesc realizările biotehnologiei şi restrâng libertatea de informare. Mai grav, impun
„tehnologia terminator”, care împiedică semințele să se reproducă, lăsându-le sterile. E o
stratagemă care obligă agricultorii din toată lumea, ori de câte ori au de semănat, să cumpere
semințe doar de la marile corporații. Zece dinte cele mai importante companii din lume
controlează peste o jumătate din vânzările de semințe. Însă controlul corporativ şi proprietatea
semințelor – prima verigă a lanțului alimentar – are implicații de anvergură pentru siguranța
alimentară globală. Deoarece controlul semințelor şi a investigației agricole se află în mâini atât
de puține, aprovizionarea planetei cu alimente devine vulnerabilă, în dependență de capriciile
pieței și interesele oculte.
În Europa, aprovizionarea cu semințe este riguros organizată şi controlată. Legislația Uniunii
Europene admite doar comercializarea semințelor uniforme. Varietățile tradiționale sunt împinse
pe piața neagră şi condamnate la ilegalitate totală. Astfel, legislația semințelor, normele de
proprietate intelectuală şi producerea de hibrizi lasă agricultorii pe dinafară. Iar perspectiva
utilizării în producția industrială a ființelor vii, manipulate genetic, provoacă expectative
comerciale enorme. Piața biotehnologică devine tot mai apetisantă. Deja se vinde şi se cumpără,
drept materie primă, chiar extraordinara diversitate a formelor de viață, care mai populează încă
planeta noastă verde. Iar brevetele biotehnologice, ca formulă eficace de acaparare totală a
acestei surse naturale de materie primă, manifestă consecințe dramatice pentru o bună parte a
populației.
Pare incredibil! Un holding oarecare devine proprietarul regnului animal și vegetal, lăsate de
Dumnezeu. Pe parcursul mileniilor, Omenirea le-a ameliorat şi acum se anunță că vor avea un
patron. De la începuturile agriculturii, selecția şi reproducerea semințelor, conservarea şi
renovarea biodiversității agricole nu a încetat niciodată pe câmpurile țăranilor. Desigur, activitatea
acestora a fost influențată de cultura locală, medicina tradițională, religie şi nașterea științei
moderne. Însă, acești factori nu au separat dezvoltarea varietăților de producerea agricolă.
Acum, însă, Marele Holding brevetează atât genele, cât şi ființele vii, inclusiv descendența
acestora. Proprietarul, dezvoltând tehnicile de manipulare genetică, își reclamă drepturi exclusive
de proprietate asupra materiei prime destinată biotehnologiei şi constituită din însăși organismele
vii.
De la academiile României Reîntregite așteptăm răspunsuri la următoarele întrebări: Există
pericolul transformării unor țări în câmpuri experimentale, laboratoare şi poligoane unde ar fi
testate şi replicate biotehnologiile periculoase? E bine ca românii să devină cultivatori de „plante
terminator” sau exportatori de țesuturi provenite din clone umane? Ce efect au asupra sănătății
oamenilor, animalelor şi mediului ambiant legile economiei de piață, libera inițiativă, răspândirea
semințelor şi produselor modificate genetic, proprietatea intelectuală şi brevetele biotehnologice?
Astăzi, opiniile sunt împărțite. De la corporații şi instituțiile aservite nu putem afla adevărul.
Mecanismele sofisticate, elaborate ad hoc, impun pretutindeni produsele ingineriei genetice,
monoculturile şi metode agrotehnice care folosesc OMG şi produce chimice în cantități enorme.
Prin intermediul produselor din soia, peste 75% din alimentele consumate în lume conțin
componente transgenice. Nu avem un răspuns univoc dacă semințele modificate genetic,
produse şi comercializate de marile corporații, constituie o încălcare a principiilor bioeticii. Nimeni
nu prezintă garanții şi probe de biosiguranță. Iar investigatorii independenți sunt împiedicați să
facă acest lucru. Peste decenii, generațiile viitoare ar putea avea probleme datorită contaminării
biotehnologice din zilele noastre poate chiar mai grave decât efectul de seră sau invazia virală,
tip Covi-19.

10
Devine imperios necesar, ca la această mare cotitură istorică, să renunțăm la orice tabu vizând:
biologia sintetică, armele biologice și geopolitica; sănătatea, alimentația, agricultura și brevetele
de nanotehnologie; biopiraterie și biosiguranța; bioeconomia, biopolitica şi bioputerea. Nu vrem
ca siguranța națională, suveranitatea alimentară și biodiversitatea României Reîntregite să
depindă de forțe externe sau interne, dispuse să utilizeze hrana, medicamentele şi resursele
energetice drept instrumente ale neo-sclavagismului. Apropo, care este viziunea euro-
parlamentarilor români asupra privatizării fondului genetic şi pierderii biodiversității agricole? Cine
susține comunitățile rurale în favoarea preluării controlului asupra resurselor genetice, a
identificării şi prezervării lor în spațiul românesc? Care sunt dimensiunile post-aderare ale
relațiilor dintre agricultură, alimentație, mediu ambiant şi industria bio-carburanților? Cum stăm cu
materia primă agricolă şi biomasa ca resurse energetice de alternativă? Cum contracarăm
presiunile care subminează drepturile agricultorilor autohtoni de a beneficia de avantajele
biodiversității? Cine se ocupă de eroziunea genetică, de fortificarea imunologică a populației şi
programele alternative de sănătate?
Percepția mea asociativă asamblează mozaicat imaginile a patru infractori. Îi văd instantaneu şi
involuntar, aievea și alături: cuceritorul roman atacând Dacia Felix şi conchistadorul european
decimând civilizația inedită a unui continent; ambii topind vestigiile popoarelor indigene învinse și
expediind tezaurul în capitala Imperiului, sub formă de lingouri. Ambii infractori îndeplinesc o
misiune strategică şi patriotică – salvează deficitele bugetare ale caselor imperiale. Pe ecranul
minții, apare, şi al treilea răufăcător. Este cuceritorul care a ordonat incendierea Bibliotecii din
Alexandria, făcând să dispară cea mai mare colecție de scrieri din Antichitate. În fine, apare
ultimul infractor, contemporanul nostru. Acesta e un pretins „investitor strategic”. Prin diverse
combinații el a falimentat, cu bună știință, o Bancă Genetică a românilor. Motivul? Speculații cu
terenuri şi un câștig de 30 de milioane de euro. Deși, infractorii au activat în epoci istorice
diferite, toți patru sunt culpabili de crimă contra umanității: distrugerea diversității culturale şi
biologice.
Totodată, ca cercetător captez niște semne derutante ale timpului în care trăim. Lumea e
copleșită de avalanșa informațională vizând iminenta destabilizare. Constat o căutare febrilă
generalizată la sacră planetară. Experții  sugerează vectori și soluții în multiple domenii. Diverse
națiuni produc un torent de scenarii și viziuni,  care se scindează în zeci de viituri. Totodată, în
unele țări se pare că Sistemul Național Creator e deja secătuit. Societatea de piață, dominată de
interesele organizațiilor transnaționale, ale politicienilor și mulțimilor zombificate, încorsetează
cugetul elitelor intelectuale. În perioada 2001-2020, elitele Imperiului au acaparat informatica,
biotehnologia, robotica, nanotehnologia, genomica pentru a pune la punct noi mecanisme de
control asupra indivizilor, piețelor și națiunilor.
După apariția unor Lebede Negre, experții și mass-media ne tot stresează cu scenarii
apocaliptice. Ne-am panicat și timorat începând cu Lebăda Neagră „Moscova, 19 august 1991”.
A urmat Lebăda Neagră „New York, 11 septembrie 2001”. Criza ecologică, criza economică,
criza sanitară, crizele interminabile au izolat țări și continente, au afectat viața a miliarde de
oameni, au fragilizat chiar și marile puteri. În 2020, covid-19 este declarată „o nouă Lebădă
Neagră”, după care chiar că vine „sfârșitul lumi”. Desigur, sfârșitul unei lumi în care am trăit și
activat, nu a lumii lui Dumnezeu. Impactul epidemiei de SARS în economia mondială atinge cifre
astronomice. E ușor să culpabilizezi Lebăda Neagră, însă vulnerabilitatea era evidentă înainte
de izbucnirea crizei ecologice și sanitare. Recenta cădere a prețurilor la produsele de bază
demonstrează șubrezenia economiei mondiale în general. Memento: pandemia este, înainte de
toate, o criză umanitară, care marchează finalul idilei noastre cu societatea de consum, cu
hedonismul și hiper individualismul. De aceea, urmăresc pe internet opiniile experților din lumea
largă. Mă gândesc la victimele epidemiei de coronavirus și familiile acestora; la posibile
consecințe nefaste asupra adulților și, mai ales, asupra copiilor, datorate directivei guvernelor
”Stați în casă!”, impusă la insistența OMS.

11
Astăzi, pe toate meridianele, lumea vorbește de Covid-19, de vaccinare obligatorie, de cipizare
forțată și de 5G. Timorați, oamenii se întreabă dacă, într-adevăr, mâine vom trăi în altă lume,
controlată de niște forțe oculte și malefice. Volens nolens, mâine vom trăi în altă Românie,
deoarece ne aflăm în plină ”epocă a schimbării”. O transformare iminentă și cu mult mai
dramatică decât oricare dintre precedentele metamorfoze. Asta se întâmplă fiindcă ritmul
mutațiilor este mai precipitat, inovațiile coincid cu diverse tranziții majore, implicând întreaga
planetă. Nimeni nu știe câte Lebede Negre vor mai plana deasupra Omenirii. Suntem chemați să
ne mobilizăm forțele, să ne conjugăm eforturile individuale pentru elaborarea unei agende a
secolului XXI. Proiecte de țară capabile să încorporeze progresele științei şi tehnice. Și,
principalul, să răspundă la întrebarea: Cum și cu ce se va termina actuala ofensivă contra
Statului și Națiunii? În căutarea unui răspuns la atare întrebări, am devenit proiectant
etnosistemic și militez pentru biodiversitate și antropodiversitate, pentru Statul-Etnosistem, la
care visez din anii studenției și denumit – Etnoutopia Dacia Phoenix-Dacia Felix.