Textul pus pe site în urmă cu o zi jumate, despre Radu Gyr în „viziunea” dnei Ana Selejan, a stârnit printre cititorii site-ului meu un potop de intervenții critice la adresa amintitei tovarășe. Precizez că dînsa este autoarea unor cărți și texte foarte critice, foarte aspre, la adresa „intelectualilor” care au trădat înainte de 1990, aservindu-se puterii politice comuniste. Chestiunea devine serioasă în măsura în care punctul de plecare este o teză de doctorat cu acest subiect, teză condusă de Eugen Simion. Nu cred că era persoana cea mai indicată să conducă o teză cu acest subiect, dar cine știe?! Dacă n-am citit teza / cartea nu mă grăbesc să mă pronunț.
Din păcate, aflu de la oameni de încredere că soțul doamnei s-a numărat printre cei mai mediocri dintre poeții de curte, e vorba de curtea de la Sibiu, a PCR. Sper să nu aflu că acesta este și cazul / statutul doamnei!…
În orice caz, devine palpitant subiectul. Deocamdată, las să se audă și vocea din public, care nu poate lipsi într-o asemenea dezbatere! Căci va fi dezbatere, nu glumă! Subiectul este pe cât de serios, pe atât de dureros: cine a trădat înainte de 1990?! Cine, dintre scriitorii / intelectualii români, s-a pus sub ascultarea Fiarei roșii? De ce a făcut-o?
Deocamdată, cu un soț ca Radu Selejan, doamna acestuia nu prea avea căderea morală să atace acest subiect. Spun asta deoarece dau credit total domnului RADU VANCU, autorul textului de mai jos!

*

Etica memoriei la Sibiu. Un caz de impostură: Radu Selejan
M-a indispus mult săptămâna trecută o chestiune legată de, să-i zic așa, etica memoriei culturale a Sibiului. O publicație locală a inițiat un proiect numit “Catedrale de oameni”. OK, titlul e bombastic, mi-am zis atunci când mi-a căzut sub ochi, dar nu strică niciodată un exercițiu de memorie identitară locală, dacă e bine făcut.

Am văzut întâmplător, în curtea interioară a Primăriei, panourile ilustrative ale proiectului – gingaș gândite, bine cumpănite, ca să-l parafrazez pe Arghezi; l-am văzut în josul uneia dintre ele și pe Mircea Ivănescu, amintit doar cu trei rânduri cam zgârcite, cam puțin pentru poetul despre care Alexandru Cistelecan (cel mai important critic de poezie de azi, alături de Ion Pop) crede că a influențat cel mai decisiv scrisul de poezie în limba română din 1945 încoace, și despre care Mircea Cărtărescu (cel mai important scriitor român de azi) crede că era „cel mai influent și mai avansat teoretic” poet român postbelic; cam puține rânduri, zic, dar m-am bucurat totuși să văd că se afla amintit acolo. Am nutrit speranța că, totuși, catedralele astea umane vor fi un lucru bine făcut.

Nu zic că nu va fi fost. Dar ce m-a scos din pepeni a fost, de fapt, nu proiectul în sine – a cărui idee, cum ziceam, dacă e corect gestionată, poate fi binevenită. Ci un compte rendu al evenimentului – în care era enumerată un soi de listă scurtă a „catedralelor de oameni” (hm, totuși…) aniversate de frumosul proiect. Ei bine, pe acea listă scurtă se aflau într-adevăr trei nume de scriitori: Vasile Aaron (fair enough), Emil Cioran (splendid, e și el un scriitor admirabil) și… Radu Selejan. Nici Mircea Ivănescu, nici Lucian Blaga (care a trăit și a scris, totuși, șase ani încheiați în liniștitul nostru burg), nici Ion Mircea (admirabil poet șaptezecist, unul dintre cei mai importanți doi-trei ai generației lui, și redactor-șef al Transilvaniei), nici Iustin Panța (fără de care nouăzecismul poetic nu e conceptibil, și redactor-șef al revistei Euphorion) – nici unul dintre acești minunați scriitori nu au meritat să facă obiectul aducerii aminte pe the short list a piosului proiect. Ci Radu Selejan, scriitor iremediabil mediocru, din care nu poți deschide o carte fără să roșești fie din impuls etic, fie din bun-simț estetic. Literatura lui e când virusată de o frazeologie comunistă indigestă, când de o mediocritate estetică ireproșabilă, când ambele deodată.

Cum e totuși posibil ca, într-o țară în care comunismul e condamnat oficial, un scriitor care a glorificat această ideologie criminală pe zeci de pagini (unde mai pui că a funcționat ca redactor-șef adjunct al Cuvântului nou, organ al C.J. al P.C.R. Covasna, și ca redactor al ziarului Comitetului P.C.R. Sibiu) să fie onorat cu numele unei școli generale? Există în Sibiu școli care poartă numele lui Eminescu, al lui Caragiale, al lui Șaguna, al lui Brukenthal, al lui Lazăr, al lui Cioran – e neverosimil că, în vecinătatea lor simbolică și fizică, poate exista o școală care să pună pe frontispiciul ei numele unui asemenea scriitoraș irelevant estetic și foarte vulnerabil sub raport moral. Unde mai pui că școala cu pricina e la o sută de metri de locul unde a trăit Mircea Ivănescu – dacă tot era nevoie ca ea să poarte un nume, ar fi fost cât se poate de potrivit să aleagă numele acestui enorm poet și cărturar, traducător al lui Joyce, Kafka, Nietzsche, Rilke, Musil, Broch, Eliot și al atâtor altor zeci de mari scriitori ai modernității universale. Sutele de elevi ai acelei școli (și părinții lor, în fond, și de asemenea profesorii care lucrează acolo, în fine, întreaga comunitate locală) ar câștiga un blazon cu adevărat demn de un asemenea exercițiu de cult al memoriei. Una e să fii elevul unei școli care poartă numele unui scriitor inexistent ca percepție în afara județului (istoriile literare ale ultimelor decenii nici măcar nu-l menționează) – și alta să poți spune că studiezi la o școală care poartă numele unuia dintre cei doi poeți trăitori în Sibiu (chiar dacă din accidente ale istoriei) propuși la premiul Nobel pentru literatură: cel dintâi e Lucian Blaga (care l-a ratat la mustață în 1956, știm asta azi pertinamente), cel de-al doilea e Mircea Ivănescu (bine cunoscut la marile festivaluri internaționale de poezie, o spun în directă cunoștință de cauză).

Există o etică a memoriei. A-l așeza pe Radu Selejan în asemenea avanposturi onorifice ale memoriei noastre culturale nu ține de etică – ba chiar dimpotrivă. E un gest de insanitate a lăsa scriitori precum cei enumerați mai sus (de la Mircea Ivănescu la Iustin Panța) în afara gesticulației noastre patrimoniale, și de a transforma în schimb în patrimoniu public opera deopotrivă mediocră și discutabilă sub raport etic a lui Radu Selejan. E, spus tout court, un caz de impostură. Ei, și ce, se poate spune – nu trăim într-o țară de impostori, în care șefi de tabloide ajung miniștri ai Culturii, iar sindicaliști analfabeți – miniștri ai Educației? Ba sigur că da, aș răspunde. Însă, mai întâi, speram că Sibiul e altfel; și, mai apoi, ce mă irită cel mai mult e faptul că, fără voia și vina lor, sute de elevi și zeci de profesori sunt captivi în această impostură. Care, dintr-una privată, iată că a devenit una publică.

Dacă tot ne apucăm să construim „catedrale de oameni”, n-ar strica să ne asigurăm că materia din care le construim e rezistentă și curată. Altminteri, dacă alegem cărămizi mâncate de tot soiul de boli, nu prea avem de ce să ne mirăm că, din vreme în vreme, catedralele astea se năruie peste noi.

Radu Vancu