Erou între eroi: Generalul Nicolae DĂSCĂLESCU

Din partea de vest a satului Girov, porneste un deal care tine pana in Piatra Neamt, invecinandu-se cu dealul Balaurul si cartierul Vanatori, situat in partea de sud-est a orasului, unde se afla o unitate militara – Regimentul 15 Dorobanti. Acest regiment si-a capatat numele de faima in razboiul din 1877, cand, la Plevna, in fata redutelor Grivita I si Grivita II, ostasii nemteni au cucerit aceste mari bastioane si au infipt drapelul romanesc pe reduta.
Pe acest deal, inca din primavara cand se arata firul ierbii, pana tarziu, toamna, putea fi vazut un batran cu o barba
alba ca a lui Mos Craciun, purtand o turma de vreo 20-25 de carlani adunati din tot satul. Pazitorul nostru de oi purta o traista pe umar, in care avea ceva merinde si cateva carti, insa foarte mult timp din zi il petrecea admirand dealurile si muntii din jur. De niste aduceri aminte, privirile batranului cand se luminau, cand se intristau pana la lacrimi.
Pe acelasi deal, recrutii din unitatea militara a Regimentului 15 Dorobanti faceau instructie si teme de lupta. Mai multe zile la rand, un locotenent incercase o tema de lupta care nu-i reusea deloc pentru ca formatia militara cu care se antrena il dadea de fiecare data peste cap.
Urmarindu-i actiunea, batranul se apropie de el si, zambindu-i cu blandete, ii intocmi o tema de lupta atat de
aparare, cat si de atac. Necajit de faptul ca  pana si un cioban stie mai multa tactica de lupta decat el, se rasti la acesta si-l alunga.
Batranul oier pleca si in coltul gurii ii aparu un zambet amar.
Trecu un an de la aceasta intamplare si, intr-o zi, un ofiter si un grup de soldati venisera la instructie pe acelasi deal. Atent la miscarile militarilor, acelasi batran dadea dezaprobator din cap. In cele din urma, se apropie de ofiter si ii zise:
– Domnule locotenent, anul trecut mi-ati vorbit urat si m-ati
alungat cand v-am spus ca tema pe care o aplicati nu este buna. Si dovada a acestui lucru este ca pe umarul dumneavoastra n-a mai aparut nici o stea. De data aceasta, va rog sa ma ascultati.
Calm, cu multa siguranta, pazitorul de oi intocmi un plan de batalie, in fata caruia locotenentul ramase mut de uimire.
– Cine sunteti dumneavoastra si ce grad ati avut in armata?
– Numele meu n-o sa va spuna nimic, ii raspunse batranul, dar ca militar am fost  general de armata.
Fulger parca trecu peste ochii
ofiterului, calcaiele ii scaparara in pozitia de drepti si cu mana la cascheta saluta:
– Sa traiti, domnule general!
Batranul zambi, se intoarse si pleca la oile lui, in timp ce locotenentul incremeni in pozitie de drepti si nu-si mai putea reveni din uimirea ce il cuprinsese. Cu planul de lupta facut de „oier”, tanarul ofiter a fost inaintat in grad si citat pe armata. Comandantul regimentului avu insa curiozitatea sa-l intrebe cum reusise sa realizeze un plan atat de iscusit, in felul acesta ofiterul fiind nevoit sa spuna ca adevaratul strateg este un cioban, fost general de armata.
In campania din Rasarit, in afara de un bun camarad si conducator
de osti, Nicolae Dascalescu a fost un om cu suflet mare si, totodata, un bun crestin. Avea grija intotdeauna de ostasii lui si se simtea indatorat fata de oricare cetatean intalnit in drum. Astfel, pe frontul din Rusia, a salvat cateva mii de civili  de la o moarte sigura prin infometare, civili de toate varstele, dar in special femei, copii si batrani.
Intre cele doua fronturi, in vale se afla un sat populat de circa 2.000 de oameni, izolat de restul lumii si pradat de insisi ostasii sovietici. Neavand posibilitate de comunicare si nici de a se alimenta, zilnic mureau cu sutele, caci de 4-5 saptamani, de cand erau intre fronturi, nimeni nu le venise in ajutor. Cu multe riscuri, generalul Nicolae Dascalescu trimitea in sat ostasi romani incarcati cu alimente.
Si frontul a inaintat inspre inima Rusiei, ca apoi sa se intoarca la baza si sa porneasca inspre apus, de aceasta data nu alaturi de ostasii germani, ci impotriva lor. De la Cotul Donului si Marea de Azov, generalul Nicolae Dascalescu si ostasii romani au ajuns in Muntii Tatra, iar la sfarsitul razboiului pana aproape de Praga. Era cunoscut sub numele de „Eroul din Muntii Tatra”. Dupa acel trist 9 mai 1945, generalul si ostasii romani au facut cale intoarsa pe jos, de la Praga la Bucuresti, trecand prin Budapesta si intrand in tara pe la Curtici-Oradea.
In anul 1950, in trecere spre Moscova, Gheorghe Gheorghiu-Dej a mers si la Praga, unde secretarul general al Partidului Comunist Cehoslovac l-a intrebat de soarta generalului Dascalescu, cerandu-l ca specialist pentru
instruirea armatei cehoslovace. La Moscova, Stalin l-a intrebat pe Dej de acelasi general care, desi inamic, salvase de la moarte circa 2.000 de nevinovati. Dupa ce s-a intors din Rusia, Gheorghiu-Dej s-a interesat la subalternii sai cine este generalul Dascalescu, cerand sa fie adus in fata lui.
Intr-o celula a inchisorii Jilava, arhiplina, un gardian intreba care este generalul Dascalescu. Spalat, barbierit si imbracat cu hainele pe care le avea la magazie, generalul Dascalescu a fost dus cu o masina la Gheorghiu-Dej. Au urmat mai multe intrebari, dupa care i s-a spus ca este liber, fiind condus pana in strada. Spre marea sa uimire, cand a vazut ca nimeni nu-l mai urmareste, generalul a ramas mult timp pe ganduri, nestiind incotro sa apuce. S-a hotarat s-o ia inspre satul natal, la singura fiinta apropiata pe care o mai avea in viata – o sora
vaduva, saraca si care locuia in casa parinteasca din tinutul Neamtului.
Comuna Girov isi primea intr-una din zile un fiu, plecat inca de tanar si reintors acum batran. Cu pensia de 80 de lei pe care conducerea comunista i-o dadea lunar acestui fost general de armata, erou atat pe Frontul din Rasarit, cat si pe Frontul din Apus, Nicolae Dascalescu avea voie sa moara de foame, neposedand nici un fel de avere.
Chiar daca toti il cunosteau si il iubeau pe acest mare om de stat, nimeni nu putea sa il ajute, asa incat, pentru a nu fi povara pentru sora si nici pentru nepotii sai, pazea carlanii satului, pe dealul din Vanatori.
Dupa alte doua luni de la
aceasta intalnire, un colonel comandant de regiment si un ofiter inferior urcau dealul pentru a-l intalni pe batranul pazitor de oi. Au discutat cu el, spunandu-i dorinta superiorilor de la Bucuresti. De la aceasta intalnire, au mai trecut cateva luni si generalul nostru a primit o instiintare ca de la 128 lei, pe care ii capatase la ultima marire, pensia i-a fost stabilita la 2.500 lei. De asemenea, i se comunica faptul ca, la sarbatorile nationale ale RSR, va putea purta hainele militare si decoratiile castigate pe Frontul de Vest, va putea merge la Bucuresti, unde va sta in tribuna cu cei mari, in Piata Aviatorilor, primind defilarea care va avea loc de sarbatoarea respectiva. Totodata, i s-a interzis de a mai pazi oile satului pe deal.
In luna iulie 1969, l-am vizitat la Spitalul „Dr. Angelescu” din Piatra Neamt, intr-o rezerva de la etajul doi.
Iesiti pe coridor, am stat de vorba cred ca mai bine de trei ore. Mi-a istorisit multe lucruri din zbuciumata lui viata, confirmandu-mi si ceea ce  stiam eu despre dumnealui.
-Am avut noroc, mi-a marturisit, ca n-am apucat sa fiu judecat si am scapat doar cu cateva luni de inchisoare.
Pensia de 2.500 lei nu a fost niciodata ridicata integral de el, ci maxim o treime, in jur de 800 lei, si numai in cazuri exceptionale 900 de lei, pentru a-si asigura o viata de spartan, cum spunea dansul. Pentru restul banilor semna si-i oferea copiilor saraci, vaduvelor, orfelinatelor, spitalelor, azilelor de batrani etc.
De la iesirea din Jilava, nu a parasit niciodata satul natal Girov sau orasul Piatra Neamt pentru a merge la vreo defilare straina lui si poporului roman, nu a mai imbracat haina militara si nu a raspuns niciunui apel al autoritatilor comuniste.
Cand ne-am despartit, mi-a spus cu adanca tristete:
– Vino sa ma mai vezi ca nu peste mult timp ma duc dincolo.
Am mai fost, intr-adevar, in doua randuri la el.
Pe la jumatatea lunii septembrie 1969, in fata Casei de cultura am vazut drapelul romanesc indoliat. In hol, pe catafalc, l-am recunoscut pe cel care a fost generalul de armata Nicolae Dascalescu, Eroul de la Stalingrad si Eroul din Muntii Tatra, erou al atator batalii si erou in viata civila. Am ingenuncheat.
Cateva ore mai tarziu, o coloana nesfarsita de oameni urma cortegiul funebru. Inmormantarea era facuta de primaria orasului pentru ca decedatul fusese sarac si  nu mai avea pe nimeni.
In fata Liceului „Petru Rares”, cortegiul s-a oprit, insemn al despartirii de institutia unde fostul elev a primit lumina, fiind premiant pe tot parcursul anilor de studiu. Cei care priveau si foarte multi elevi s-au alaturat acestei nesfarsite coloane pentru a-l conduce pe ultimul drum pe acest om iubit de toti. Am numarat 34 de generali, in majoritate straini, printre care si francezi. L-am insotit pana la cimitir, ca un ultim omagiu adus acestei mari personalitati a neamului romanesc.