Vivere pericolosamente!
În romanul Șeitanii apar o mulțime de personaje, multe dintre ele luate din realitate, unii mi-au fost sau îmi sunt prieteni ori colegi. Alți prieteni, pe care nu i-am făcut nemuritori o dată cu romanul, mai pot spera la volumul 4, aflat în pregătire. Sau la alte cărți! Suntem tineri și avem în față ani mulți și multă treabă de făcut împreună…
Deunăzi, am fost întrebat despre Emil Popescu Mac, cunoscutul arhitect și personaj public de mare calitate, prezent în roman în câteva ipostaze decisive pentru desfășurarea scrierii. Am fost întrebat ce este realitate și ce este ficțiune în personajul Mac Popescu. Întrebarea mi-a pus-o un constănțean, prieten comun. Și răspund:
E mai deloc ficțiune în ce-l privește pe Mac. Mai ales discuția despre moartea lui Ică, Ioachim Popescu, fratele lui Mac, atât de importantă pentru întregul roman, este redată cât am putut eu de exact! A fost o discuție care a stat la baza concepției despre literatură pusă în circulație de roman. Roman care mai cuprinde o secvență cu Mac, de data aceasta imaginară, legată de evenimnetele politice din toamna lui 1989.
Așa imaginată și fictivă cum este prezența lui Mac în peripețiile Șeitanului din toamna amintită, ea se bazează totuși pe un fapt real, pe care am încercat să-l introduc în puzzle-ul narațiunii, dar nu i-am găsit loc. Merită povestit măcar acum!
…Era pe la începutul anilor 80, în preajma Conferinței scriitorilor din București, care prefața Conferința Națională. Toată lumea era nemulțumită, ba de una, ba de alta. Eram deci și eu nemulțumit de ce se întâmpla în țară și în lumea noastră literară. Eram decis să iau cuvîntul și să-mi deșert sufletul în fața colegilor. După mai multe variante, m-am fixat la un text pe care urma să-l citesc de la tribuna conferinței. Un text pe muche de cuțit. Mi-am dat seama că s-ar putea să se găsească ochii vigilenți care să considere că am mers prea departe. Lucrul cel mai grav și mai neplăcut care mi se putea întâmpla era priponul! Să fiu arestat și băgat într-o anchetă a securității și cine știe pe mâna cui să ajung, vreun cap pătrat care să nu priceapă decât cum vrea / poate el mesajul meu.
Am căutat așadar un răspuns la întrebarea „ce mă fac dacă „ăștia” mă arestează?” Pentru această eventualitate care nu mi se părea deloc imposibilă sau improbabilă, am găsit următorul răspuns: am scris o scrisoare către fratele meu, ce anume să facă dacă voi fi arestat. Scrisoarea am pus-o într-un plic și plicul i l-am dus lui Mac Popescu, spunându-i că dacă eu nu vin în două zile după plic, să i-l dea lui frate-meu. Mi-aduc bine aminte că lui frate-meu îi ceream să se sfătuiască și cu Mac, ce e de făcut!… În plic băgasem și textul pe care urma să-l citesc și care urma să fie cauza arestării mele. Niște securiști destupați la minte nu aveau de ce să mă aresteze! Dar câți erau securiștii care ar fi înțeles exact sensul afirmațiilor mele?!… Nu aveam de unde să știu, așa că nu m-am dus prostește cu capul înainte, fie ce-o fi! Ci am calculat!
Mi-aduc aminte de o discuție din studenție, când un coleg m-a întrebat dacă aș avea curajul să săr de la etajul întâi al căminului de pe Doamnei. Eu tocmai le povestisem colegilor cum am sărit la Mamaia de la etajul I al hotelului Ovidiu. Discuția avea loc într-un dormitor de la etajul I. Am ieșit în balconul dormitorului, m-am uitat ca un profesionist în stradă, de parcă aș fi calculat ceva, apoi m-am întors către Cornel Călțea, care pusese întrebarea, și i-am răspuns că nu sar, nu văd nicio posibilitate să scap nevătămat. Și am teoretizat: curajul este o chestiune de evaluare corectă a șanselor și de încredere în calculele tale. Eu am calculat că orice s-ar întâmpla, în final nu voi putea fi condamnat pentru textul pe care voiam să-l rostesc. L-am rostit și nu am pățit nimic!
Episodul acesta ar fi putut intra în țesătura romanului. Lipsește, dar în spiritul său am imaginat discuția mea cu Mac Popescu din toamna lui 1989. În esență este vorba de aceeași „chestie”: încrederea camaraderească deplină pe care am avut-o în frații Mac și Ică Popescu. Te puteai lăsa pe mâna lor fără nicio teamă! Era ceva pe vremea aceea să ai astfel de prieteni.Am avut mai mulți!
*
De ce povestesc această întâplare de care uitasem? Pentru că m-am decis să mai povestesc și alte întâmplări minunate despre prietenii minunați pe care îi am sau i-am avut.
Urmează la rând procurorul Doru JIPA… Apoi Victor SMATOC. Și așa mai departe!
Ion Coja
Post scriptum. TExtul rostit la Conferința scriitorilor din București a fost publicat pe site.
Primesc de la dl Dan Cristian Ionescu comentariul de mai jos:
Mesaje primite
x
Dan Cristian Ionescu
22:33 (Acum 21 de minute)
către mine
Vad ca avem multe cunostinte comune. Spun cunostinte, fiindca ar fi exagerat sa pretind ca Mac Popescu mi-a fost prieten, Dar noi doi am avut un rol foarte important in ceea ce a devenit clubul A (clubul Arhitecturii). Mac a fost tatal, mama, moasa, nasul, etc. al clubului – a fost creatia lui. Apoi, Dumnezeu a vrut ca acest club sa dea peste mine. Eram un simplu activist extrabugetar al comisiei culturale de la Centrul Universitar Bucuresti, dar un concurs de imprejurari a facut sa tin si locul vicepresedintelui cu probleme culturale (Andrei Popescu, plecat in Elvetia pentru doctorat), si al sefei de comisie (Anca Rapeanu, Dumnezeu sa o odihneasca). Veneau de sus indicatii ca zilele de 1 mai si 23 august sa fie sarbatorite in cluburile studentesti. Cei de la clubul A erau rebelii care refuzau sa se conformeze. Mi s-a spus ca nu se poate discuta cu ei. Le-am dat un telefon si le-am spus ca vreau sa vorbesc cu ei. In ziua si la ora convenite, in biroul meu („Grigore Preoteasa”, et. 1, cam. 12) intra un grup de pletosi, barbosi si pusi pe artag care m-au intrebat ce vreau de la ei. Le-am spus: in cele doua zile de mai sus, programul sa cuprinda si ceva tematic. Tot pusi pe artag, m-au intrebat daca le cer ceva, ce le ofer in schimb? I-am intrebat ce vor? Pentru prima data, au devenit nesiguri – nu erau pregatiti de asa ceva, asa ca a ramas sa se gindeasca si sa revina cu lista de necesitati. Cind mi-au adus lista, retin doar valoarea totala: 30.000 lei; nu mai retin cit pentru aparatura, pentru instalatii, pentru mobilier, pentru prime. Si am inceput sa urc Golgota. Pentru inceput, sa il conving pe Ion Sasu, presedintele CUASCB – am reusit sa il conving. Apoi, venea piatra de moara: sa il conving pe „nea Sebi” (contabilul sef, Sebastian Zielberman, un evreu foarte de treaba, dar foarte strins la punga, motiv pentru care i se spunea „Zielbernam”, intrucit atunci cind ii cerea bani, raspundea „n-am, nu stiu, nu dau” – si totusi, l-am convins si mi-a dat banii (o suma mare pe atunci!). I-am chemat din nou, si le-am dat cererea aprobata – nu le venea sa creada! Am devenit fratele lor. Am luat clubul sub aripa mea (imi petrecean acolo tot timpul liber) si, pe raspunderea mea:
– acest club era singurul deschis vineri si simbata pina la ora 5 dimineata;
– acest club era singurul in care la bar se vindea bere si vodca;
– in acest club s-au lansat multi folkisti (mi-aduc aminte de Zoia Alecu);
– acest club era singurul in care duminica dupa-amiaza rulau filme scoase din circuit, pe 16 mm., aduse de Mac Popescu de la arhiva nationala de filme de la Jilava; imi aduc aminte de o zi in care Mac ne-a anuntat ca in prima duminca ar vrea sa aduca „Portocala mecanica” a lui Stanley Kubrick – nu stia daca va reusi, asa ca ne-a spus ca daca duminica este in fata clubului un afis ca la ora x PM ruleaza film, este filmul dorit, iar daca scrie ca la ora x pm ruleaza film, pm inseamna … altceva, si va va fi un alt film! Pina la urma, a fost PM si a venit atita lume, incit ca sa il pot urmari ca lumea, a trebuit sa urc pe o masa.
Pe 1 mai si 23 august se spuneau citeva poezii patriotice, si toata lumea era multumita.
Clubul A a fost o perioada memorabil de placuta in tineretea mea. Imi amintesc si acum de Andrei Bucu, rusnacul barbos si blond care se ocupa zilnic de club, de baietii de la bar, Cornel Toader si Geo, uriasul cu trup de urs dar cu suflet de copil, fratii Suteu…
Citeodata, in timpul saptaminii, dupa inchiderea clubului, mergeam sa continuam la mine. Inca aveam vila, iar la subsol exista ceea ce colegii de liceu si de facultate numeau „beciul”, un spatiu amenajat pentru chefuri hippie, in care insa era si o incapere in care pastram lemnele pentru incalzit sobele. Intr-o noapte, trecind prin aceasta incapere, i-am vazut pe Andrei si pe Cornel care vroiau sa se faca frati de cruce – cu toporul!