Vivere pericolosamente!

În romanul Șeitanii apar o mulțime de personaje, multe dintre ele luate din realitate, unii mi-au fost sau îmi sunt prieteni ori colegi. Alți prieteni, pe care nu i-am făcut nemuritori o dată cu romanul, mai pot spera la volumul 4, aflat în pregătire. Sau la alte cărți! Suntem tineri și avem în față ani mulți și multă treabă de făcut împreună…

Deunăzi, am fost întrebat despre Emil Popescu Mac, cunoscutul arhitect și personaj public de mare calitate, prezent în roman în câteva ipostaze decisive pentru desfășurarea scrierii. Am fost întrebat ce este realitate și ce este ficțiune în personajul Mac Popescu. Întrebarea mi-a pus-o un constănțean, prieten comun. Și răspund:

E mai deloc ficțiune în ce-l privește pe Mac. Mai ales discuția despre moartea lui Ică, Ioachim Popescu, fratele lui Mac, atât de importantă pentru întregul roman, este redată cât am putut eu de exact! A fost o discuție care a stat la baza concepției despre literatură pusă în circulație de roman. Roman care mai cuprinde o secvență cu Mac, de data aceasta imaginară, legată de evenimnetele politice din toamna lui 1989.

Așa imaginată și fictivă cum este prezența lui Mac în peripețiile Șeitanului din toamna amintită, ea se bazează totuși pe un fapt real, pe care am încercat să-l introduc în puzzle-ul narațiunii, dar nu i-am găsit loc. Merită povestit măcar acum!

…Era pe la începutul anilor 80, în preajma Conferinței scriitorilor din București, care prefața Conferința Națională. Toată lumea era nemulțumită, ba de una, ba de alta. Eram deci și eu nemulțumit de ce se întâmpla în țară și în lumea noastră literară. Eram decis să iau cuvîntul și să-mi deșert sufletul în fața colegilor. După mai multe variante, m-am fixat la un text pe care urma să-l citesc de la tribuna conferinței. Un text pe muche de cuțit. Mi-am dat seama că s-ar putea să se găsească ochii vigilenți care să considere că am mers prea departe. Lucrul cel mai grav și mai neplăcut care mi se putea întâmpla era priponul! Să fiu arestat și băgat într-o anchetă a securității și cine știe pe mâna cui să ajung, vreun cap pătrat care să nu priceapă decât cum vrea / poate el mesajul meu.

Am căutat așadar un răspuns la întrebarea „ce mă fac dacă „ăștia” mă arestează?” Pentru această eventualitate care nu mi se părea deloc imposibilă sau improbabilă, am găsit următorul răspuns: am scris o scrisoare către fratele meu, ce anume să facă dacă voi fi arestat. Scrisoarea am pus-o într-un plic și plicul i l-am dus lui Mac Popescu, spunându-i că dacă eu nu vin în două zile după plic, să i-l dea lui frate-meu. Mi-aduc bine aminte că lui frate-meu îi ceream să se sfătuiască și cu Mac, ce e de făcut!… În plic băgasem și textul pe care urma să-l citesc și care urma să fie cauza arestării mele. Niște securiști destupați la minte nu aveau de ce să mă aresteze! Dar câți erau securiștii care ar fi înțeles exact sensul afirmațiilor mele?!… Nu aveam de unde să știu, așa că nu m-am dus prostește cu capul înainte, fie ce-o fi! Ci am calculat!

Mi-aduc aminte de o discuție din studenție, când un coleg m-a întrebat dacă aș avea curajul să săr de la etajul întâi al căminului de pe Doamnei. Eu tocmai le povestisem colegilor cum am sărit la Mamaia de la etajul I al hotelului Ovidiu. Discuția avea loc într-un dormitor de la etajul I. Am ieșit în balconul dormitorului, m-am uitat ca un profesionist în stradă, de parcă aș fi calculat ceva, apoi m-am întors către Cornel Călțea, care pusese întrebarea, și i-am răspuns că nu sar, nu văd nicio posibilitate să scap nevătămat. Și am teoretizat: curajul este o chestiune de evaluare corectă a șanselor și de încredere în calculele tale. Eu am calculat că orice s-ar întâmpla, în final nu voi putea fi condamnat pentru textul pe care voiam să-l rostesc. L-am rostit și nu am pățit nimic!

Episodul acesta ar fi putut intra în țesătura romanului. Lipsește, dar în spiritul său am imaginat discuția mea cu Mac Popescu din toamna lui 1989. În esență este vorba de aceeași „chestie”: încrederea camaraderească deplină pe care am avut-o în frații Mac și Ică Popescu. Te puteai lăsa pe mâna lor fără nicio teamă! Era ceva pe vremea aceea să ai astfel de prieteni.Am avut mai mulți!

*
De ce povestesc această întâplare de care uitasem? Pentru că m-am decis să mai povestesc și alte întâmplări minunate despre prietenii minunați pe care îi am sau i-am avut.
Urmează la rând procurorul Doru JIPA… Apoi Victor SMATOC. Și așa mai departe!

Ion Coja

Post scriptum. TExtul rostit la Conferința scriitorilor din București a fost publicat pe site.