EMIL CIORAN – cealaltă viaţă

A fost unul dintre marile spirite ale secolului XX. Imposibil de clasat, a reuşit să distileze, într-un stil impecabil, o nefericire care l-a însoţit o viaţă. „Sceptic”, „nihilist”, „depresiv”, „profet al nimicului” – biografii s-au întrecut să-i pună etichete. Textul de mai jos e însă despre altcineva. E despre Cioran cel născut în Mărginimea Sibiului şi strămutat la Paris, omul de toate zilele, cu şarmul, apucăturile şi slăbiciunile lui.

Copilărie furată

„Timp de zece ani am hoinărit de dimineaţă până seara, într-un fel de paradis. Când a trebuit să-l pără­sesc şi să plec la liceu, în şaretă am avut o criză de dis­pe­rare, de care-mi mai amintesc şi astăzi”, scrie în 1987. E prima mare ruptură a vieţii lui. Lasă în urmă uliţa copilăriei, umbrită de nuci, şi Coasta Boacii, păşunea din Răşinari pe care o transfor­mase în loc de joacă. Îi lasă în urmă şi pe părinţi, o fami­lie înstărită, dintre cele mai bine văzute în sat, despre ca­re însă e convins că fusese atin­să de ghinion. Nimic nu îi mai poate lecui rana ieşirii din copilărie. Are s-o măr­tu­risească dramatic, la 75 de ani: „Cred, astăzi, că ar fi fost mult mai bine pentru mine dacă aş fi rămas ajutor de cioban, în micul sat din ca­re provin. Aş fi înţeles esen­ţialul la fel de bine ca şi acum”.
Îşi începe cursurile de liceu la Sibiu şi locuieşte în gazdă la o familie de nemţi. De la ei învaţă limba germa­nă şi îi citeşte în original pe Kant, Schopenhauer şi Nietz­sche. Citeşte ca să sca­pe de alte responsabilităţi ne­dorite. Citeşte şi ca să umple nopţile lungi şi chinuitoare de in­som­nie. La 17 ani, „deştept de crapă”, cum o spune Pe­tre Ţuţea, e deja student la Facultatea de Litere şi Filo­sofie din Bucureşti, unde îi are ca profesori pe Nae Ionescu şi Tudor Vianu. Îi înrudeşte nu doar fas­cinaţia pentru cultură, ci şi o eleganţă rafinată, pe care Cioran o va abandona mai târziu: pantofi negri, perfect lustruiţi, şi haină albastră, din care nu lipseşte niciodată batista. După o licenţă obţinută magna cum laude, se înscrie la doctorat, cu un sin­gur gând: să obţină o bursă spre Franţa. Abia în 1937, când are deja trei cărţi publicate în Ro­mânia, primeşte mult râvnita bursă la Sorbona. Doctoratul însă nu îl mai scrie niciodată. După o scurtă revenire în ţară, îndrăgostit de Franţa, pe care o străbate-n lung şi-n lat pe bicicletă, decide să nu se mai întoarcă.

Stăpâna florilor

Pe Simone Boué o cunoaşte în 1942, la o cantină studenţească. Mai tânără cu mult decât el, timidă, retrasă şi foarte binevoitoare, îi va deveni parteneră de viaţă până la moarte. De căsătorit, nu se căsătoresc. Cioran refuză să-şi schim­be cetăţenia română, iar ei îi e greu să-l prezinte părinţilor, care şi-ar fi dorit pen­tru ea ceva mai bun. Cioran? Un tânăr dintr-o ţară îndepărtată, pe care comunis­mul tocmai pune gheara, care trăieşte din generozitatea prietenilor mai înstăriţi şi din ajutorul părinţilor, jurându-şi că nu va lucra „nici măcar cinci minute”. Care, mai mult, hotărăşte să nu scrie niciodată nimic împotriva inimii lui, deci taie de pe lista meseriilor posibile profesoratul şi jurnalismul. La 31 de ani, se hrăneşte încă la cantina studenţească.

Acasă, alături de Simone

Câteva ţigări rulate de mână şi câteva costume la mâna a doua îi sunt de ajuns să frecventeze onorabil salonul parizian al doamnei Tezenas, unde jazzmanii şi scriitorii îşi dau mâna şi unde whiskey-ul e mereu gratuit. Încă de pe atunci, orice femeie însărcinată îi provoacă o jenă de-a dreptul organică. „Singurul lucru cu care mă mândresc este fap­tul că am înţeles de foarte tânăr că nu trebuie să dai viaţă, să zămisleşti. Oroarea mea de căsătorie de acolo vine. Este o crimă să trans­miţi propriile tale defecte unei progenituri şi să o obligi să treacă prin ace­leaşi încercări ca şi tine. Pă­rinţii sunt nişte asasini”.
„Era frumos?”, a între­bat-o cândva un ziarist pe Si­mone Boué. „Oh, era fru­mos ca un rus!”, a răspuns ea. Libertatea lui, cultura impresionantă şi luciditatea care îl ţine veşnic en garde o seduc. Dar cine e, la rândul ei, Simone? „O franţuzoaică înaltă, cum şi-o aminteşte Eleonora, cumnata lui Cio­ran, cu păr blond şi şuviţe albe, îmbrăcată invariabil într-o bluză şi-o fustă, dar întotdeauna cu un aer deo­sebit”. Avea o adevărată ma­nie pentru feţele de masă. Când într-o zi face o tartă şi varsă siropul pe una din ele, izbucneşte cu singurele cuvinte pe care le ştie în româ­neşte „Pisa mi-sii!”. Înainte de toate, Simone e însă stăpâna casei şi a florilor. Cea care ştie să facă dintr-o hrubă minusculă, situată la etajul şapte, chiar sub aco­periş, un loc primitor, din care florile proaspete nu lip­sesc niciodată. În fiecare zi, se trezeşte de dimineaţă, aleargă la liceu, apoi la piaţă şi, într-un final, din nou acasă, pentru a găti la aburi mâncăruri de regim, fără sare, aşa cum nenumăratele suferinţe ale lui Cioran i-o cer. Ea e cea care, cu optimismul şi zâmbetul ei, îi oferă lui Cioran, mai bine de cinci decenii, iluzia unei vieţi normale. Trăită departe de ochii lumii, într-un firesc care azi ne poate mira, relaţia lor rămâne, până la sfârşit, la fel de discretă ca întreaga lor existenţă. Despre ea Cioran nu vorbeşte şi nu scrie niciodată. Băiatul de popă din Răşinari trebuie să fi moştenit ceva din pudoa­rea părinţilor săi. O prezintă simplu: „Simone, prietena mea”.

Viaţa într-o mansardă cu flori

În balconul mansardei din Paris

Şi totuşi, de când o vede prima oară, Cioran face to­tul ca ea să-i rămână aproape. Îi înlesneşte mutarea de la căminul studenţesc într-o cameră de hotel, cu o pano­ramă splendidă. Insistă şi ca ea să-şi dea examenul d’aggrégation, pe care, într-un moment de slăbiciune, vrea să-l abandoneze. Când, mai târziu, e anunţat că l-a trecut, îi spune ironic: „Acum îmi datorezi, la sfârşitul fiecărei luni, diferenţa dintre salariul de suplinitoare şi cel de profesoară cu grade”. Şi tot el o ajută să scape de repartiţia ca profesoară de engleză din îndepărtata Alsacie, pentru un post mai comod, la un liceu din Paris.
Abia foarte târziu, la 49 de ani, Cioran simte că e timpul să se aşeze definitiv undeva. Schimbă până atunci, alături de Simone, mai multe camere de hotel, pen­tru care plătesc lunar sume modice. Graţie unei ad­miratoare care tocmai îl citise, Cioran dă însă peste o ocazie. E „cel mai mare succes literar”, cum îl va numi ironic. Trei cămăruţe de bone, fixate la o chirie rămasă în urmă din 1948, unde, ca să nu dai cu capul de pragul de sus al uşii, e nevoie să te apleci. Sunt pe Rue de l’Odéon 21, la doi paşi de Jardin de Luxem­bourg. Fe­restrele lor mici se deschid peste acoperişurile aron­dismentului 6. Deasupra lor nu mai e decât cerul.
„Când e frumos afară, balconul e plin de flori, iar camera se inundă de lumină. Cioran e pe fotoliul lui de răchită de lângă fereastră. Slab, se ţine bine, cu părul grizonat, dat pe spate. Simone, în ie românească, ve­selă, cu părul jumătate alb, jumătate roşcat, pare mo­delul unui pictor impresionist. La ei – notează Sanda Sto­lojan în jurnalul ei – telefonul sună din jumătate în jumătate de oră”.

Familia Cioran. De la stânga la dreapta: fratele Aurel, tatăl Emilian, sora Virginia, Emil şi mama sa, Elvira

În stânga, odaia ordonată şi simplă a Simonei, în dreapta, camera lui Cioran, sub acoperişul povârnit. Înghesuite între rafturi şi masa de lucru stau teancuri de cărţi care aşteaptă să fie date sau trimise în ţară. Cioran citeşte şi nu păstrează nimic. Dezordinea de pe masă e uluitoare şi e, nu o dată, subiect de ceartă între cei doi. „În 50 de ani, cât am locuit împreună, nu cred că am intrat decât de câteva ori în biroul lui. Avea” – mărturiseşte Simone, într-un in­ter­viu – „o dezordine organizată. La el în cameră nu intra nici menajera”. Un pat scurt, aproape cât un pat de copil, acope­rit de-o scoarţă, ţesută chiar de mama lui. Iar sus, o lucarnă prin care trec leneş norii Parisului.
La Simone şi Cioran e bine şi pentru că ştiu să fie gazde primitoare. Le calcă pragul scriitori francezi şi români, tra­ducători şi editori: Eugen Ionescu, Con­stantin Noica, Samuel Beckett, Henri Michaux, Sanda Stolojan, Gabriel Liicea­nu şi alţii. La ei se ascultă Bach sau Amá­lia Rodrigues, se mănâncă şarlote cu căp­şuni şi se comentează discursurile lui de Gaulle, se râde cu poftă şi se deschid sti­cle cu vin.

Pe malul mării, la Dieppe

Vara, când oraşul plin de turişti devine insuportabil, Simone şi Cioran se retrag la Dieppe, un port normand, la Oceanul Atlantic. Ajung uşor, cu trenul, iar de locuit, locuiesc la familii în sat sau în apartamentul somptuos al unui prieten cu bani. Cioran e un obişnuit al locului. E ceva în fostul sat de pescari, marcat de bombarda­mentele războiului, care îi stârneşte melancolia şi furia. Acolo, într-o seară, în timp ce-l traduce pe Mallarmé, decide să renunţe definitiv la limba română.

Pe bicicletă, la Nisa

În 1976, Simone reuşeşte să cumpere, cu 50.000 de franci, o căscioară la Dieppe, cu vedere spre castel. Sin­gura încăpere e însă foarte mică şi Cioran hotărăşte să-şi amenajeze pentru el un loc, în pod. „Îi plăcea să meş­terească”, povesteşte Simone, „şi trebuie să mărturi­sesc că ceea ce făcea era temeinic şi rezistent, dar întot­deauna îngrozitor de urât. Desfigura cu totul camera. Şi nici măcar nu puteam protesta. Dacă mă luam de vreo chestie pe care tocmai o bătuse în cuie, îl apuca o criză de nervi”. Bunăoară, se întâmplă la fel când un prieten, impresionat de faptul că Cioran nu are televizor, îi oferă unul prea voluminos. În Rue de l’Odéon, po­deaua e atât de fragilă, încât Cioran trăieşte cu angoasa permanentă că televizorul va ateriza la vecini. Într-o zi, se decide să-l agaţe în perete. Epuizat de efort, constată însă că antena nu captează. „S-a terminat totul cu ex­plozia televizorului şi Cioran în mână cu un cuţit, ur­lând de furie”.

Pe culmile disperării

Când noaptea se lasă peste oraş, topind sub lumina lunii forfota de peste zi, Cioran trăieşte doar pen­tru el. Chinuit de insomnii, angoase şi melancolii, se plimbă pe sub cas­tanii ce-mprejmuiesc grădi­na publi­că. Poartă la el un portofel gol, iar banii îi ţine în buzunare pitite. Se teme de hoţi, fusese de două ori je­fuit. Din direcţia opusă, îl vede une­ori venind pe François Mitterand. Într-o noapte, fiindcă nu e singur şi crede că e spionat de un detectiv pri­vat, Mitterand scoate impermea­bilul şi-i acoperă chipul doamnei care îl însoţeşte. Mai târ­ziu, într-o altă noapte de vară, se reîntâlnesc iar Mitterand îi întinde mâna. Aflase cine e.
Noaptea e şi momentul când, în­tors acasă, se apleacă asupra veşni­cului caiet studenţesc. Scrie despre „inconvenientul de a te fi născut”, mândru că e cea mai lucidă fiinţă din univers. Glorifică sinuciderea, de care însă nu se simte în stare. Se ceartă cu Dumnezeu şi cu sfinţii, cu propria lui existenţă, catalogată drept cel mai mare eşec. „Faptul că eu exist dovedeşte că lumea nu are sens”. Scrie şi despre ruşinea de a fi român, sub care se ascunde, tră­dată, o mare iubire. „Pentru mine, a scrie înseamnă a mă răzbuna. A mă răz­buna contra lumii, contra mea”.

Iubire târzie

Cu Friedgard, în Jardin de Luxembourg

„Friedgard, eraţi prea în vârstă când a fost scrisă această carte pen­tru sugari deziluzionaţi”. E de­dica­ţia pe care Cioran o scrie, pe 26 iunie 1981, femeii care îi va da ul­timii ani ai vieţii peste cap! O fiinţă fragilă, cu totul aparte, de care Cio­ran are toate motivele să se în­dră­gostească. La cei 35 de ani ai ei, jumătate din vârsta lui de atunci, e divorţată, are un fiu şi tocmai pregă­teşte un doctorat în filosofie, la Köln. De acolo îi trimite o primă scri­soare în care îşi mărturiseşte ad­miraţia pentru formulările lui para­do­xale, care te lasă cu respiraţia tăiată. Cioran îi răspunde repede, într-o germană fără cusur. O invită să-l viziteze la Paris, oricând do­reşte. Între cei doi dialogul se ţese cu înfrigurare. Încă înainte să o cu­noas­că, îi scrie într-o epistolă „Vă simt ca pe sora mea întru spirit şi sunt încredinţat că ne este comună o di­mensiune nocturnă, adânc înră­dă­cinată în conceptul de melan­colie”. La Paris, se plimbă mult pe aleile din Jardin de Luxembourg. În faţa frumuseţii şi a tinereţii, îşi pierde cumpătul şi lu­ciditatea. „Cred că se îndrăgostise de mine, spune Friedgard. În ce mă priveşte, m-am îndră­gostit la înce­put de aforismele lui, de cărţile pe care le scrisese”. Dragostea îl ia pe nepregătite, la vârsta la care îşi credea încheiate socotelile cu via­ţa. „Eram foarte tulbu­raţi, fiindcă legătura noas­tră nu era doar spirituală, ci şi trupească. (…) Cioran şi-a dorit imens această iubire, iar relaţia noastră nu pu­tea să existe decât dacă partici­pam deopotri­vă la ea, fiecare cu ce era în mă­sură să-i dăruiască celui­lalt”. „Dragă Fried­gard”, îi scrie el, „e dimi­nea­ţă de­vre­me. N-am putut să mă zvârco­lesc în pat ca un vier­me, a tre­buit să mă scol, ca să vă trimit o listă a păcatelor mele. Ieri mi-am accentuat lehami­tea, un cafard cumplit. Ce­rul era ne­firesc de albas­tru, am făcut o plimbare inutilă, am vrut chiar să intru într-o biserică. (…) Mai bine de o oră, în min­tea mea s-au derulat sce­nele cele mai intime, cu o asemenea precizie, încât a trebuit să mă scol, ca să nu-mi pierd minţile. Am înţeles dependenţa mea sen­zuală de dumneavoastră, în toată cla­rita­tea ei, abia după ce v-am măr­­tu­risit la telefon că aş vrea să-mi îngrop capul pentru totdeauna sub fusta dumneavoastră. Ce mortale pot fi anumite lucruri!”
Ca orice îndrăgostit, devine ge­los. „Numea asta ge­lozie balcanică, o pornire extrem de originară, iz­vorâtă din rădăcinile fiin­ţei lui”. Curând, decide să nu o mai prezinte pe Friedgard nimănui. „Dacă ar fi fost după el, ar fi trebuit să-l aştept într-o cameră de sub cerul Parisu­lui. Visa să stăm împre­ună până şi în sicriu, deoarece astfel ar fi putut să-mi vorbească la ne­sfârşit, să mă farmece cu discursul lui, de o sub­tili­tate îngrozitoare”.

Iubire la 70 de ani: Cioran şi Friedgard, pe străzile Parisului

În aşteptarea ei, Cioran cade pra­dă reveriilor. Pasiunea îl devorează lent, chinuitor, îl salvează doar tem­porar de vidul apăsător al fiecărei zile. „În fapt, m-aţi vindecat de plic­tiseală! Vremea care a trecut de la apariţia dvs. a fost atât de plină, de substanţială, de neprevăzută, că vă sunt recunoscător pentru toate bucu­riile şi loviturile legate de numele dvs. Mă aflu, ştiţi doar, într-o anxiété continuă cu privire la nestatornicia dvs, dar nu mă pot consacra liniştii. Mai bine iadul cu dvs. decât bine­cuvântarea de unul singur. Sunteţi blestemul meu indispensabil”. După Paris, se reîntâlnesc la Köln, unde Cioran pleacă dintr-un impuls. Nu mai ieşise din capitala Franţei de aproape un deceniu. Călătoria în Germania e o adevărată „aventură în cosmos”. „M-am simţit”, mărturi­seşte Friedgard, „ca o regină încoro­nată”.
La 70 de ani, Friedgard îl face să se simtă viu, dar nu reuşeşte să-l facă şi fericit. „Nu ştiu dacă Cioran s-a simţit mai tânăr”, avea să dezvăluie ea mulţi ani mai târziu, „dar ştiu sigur că felul în care a decurs relaţia noastră l-a întristat profund, pentru că a înţeles că ea, de fapt, e impo­sibilă”.

O moarte ca oricare alta

În 1987, Cioran renunţă definitiv la scris. Ceva se rupe în el, cum o mărturiseşte dramatic. În doar câţiva ani, suferinţele i se înmulţesc şi devin acute. Îşi rupe piciorul şi tre­buie să se supună unei intervenţii chi­rurgicale. Ulcerul duodenal, de care suferise toată viaţa, se accen­tuează. Când România îşi deschide în sfârşit porţile, eliberată de sub dictatură, Cioran cade pradă tulbu­rărilor de memorie, care-i întunecă mintea. Diagnosticul e neiertător. Suferă de boala Alzheimer. Cioran, care stăpânea cu mintea lui lucidă durerea întregului univers, începe să uite drumul spre casă. În 1994, Simone îl internează la o clinică foarte bună, în Rue Broca, în care accesul le e facilitat chiar de François Mitterand. „La clinica lui Cioran se face o şcoală pentru bolnavi. Îl duc deci la şcoală. Ca pe un copil. Uneori îndărătnic: nu vrea. Altădată lucid. «Ça ne sert a rien» («Nu ser­veşte la nimic»), i-a spus într-o zi Simonei”, scrie Mo­nica Lovinescu în jurnalul ei. Cioran aleargă prin spital, atras de câte-un televizor dintr-un salon, şi se instalează în paturile altor oameni. Sau dispare, pur şi simplu, şi îl găsesc infirmierele ascuns în dulapul lui. După o vreme, nu mai poate mânca. Creierul nu mai comandă reflexele înghiţitului. Face o infecţie pulmo­nară şi e hrănit prin perfuzie. Trupul, doar piele şi os, e plin de escare. Nu mai recunoaşte pe nimeni dintre cei care îl vizitează. Nu-şi mai recunoaşte nici prima carte, proaspăt retipă­rită în ţară. O priveşte lung şi întreabă „Şi înainte de asta, ce făceam?”. Prietenii sunt îndureraţi. „Să se în­cheie cât mai repede acest calvar degradant. Într-un fel, doar moartea îl mai poate reda pe Cioran propriei sale staturi”, scrie aceeaşi Monica Lovinescu. În ulti­mul interviu acordat, cu mintea încă limpede, Cioran declară „Sunt ateu. Nu cred în Dumnezeu şi nici nu mă rog. Există însă în mine o dimensiune religioasă de nedefinit, dincolo de orice credinţă”. Torturat de su­ferinţe, într-una din zilele lucide, o roagă pe Simone să-i suprime viaţa. Şi totuşi, cere prin testament înmormân­tare religioasă.

Ultimele zile de spital. Fotografia a fost realizată de celebrul fotograf Richard Avedon

Cioran moare pe 20 iunie 1995, dimineaţa. Tocmai când Simone, după trei nopţi nedormite la spital, ple­case acasă să doarmă puţin. Moartea, pe care şi-o dorise şi o aşteptase ca pe marea salvare, căreia îi dedicase cărţi şi nopţi de insomnie, îl ia pe neaşteptate. Îi joacă o festă, luându-l dintre noi simplu, banal, ca pe orice alt muritor.

Fotografii din arhiva familiei Cioran

Acest material nu ar fi putut fi realizat fără întreve­derea pe care d-na Eleonora Cioran mi-a acordat-o, în ex­clusivitate, în anul 2005, fără interviurile eveniment realizate de Norbert Dodille, de Octavian Buda/ Valen­tin Protopopescu şi de Gabriel Liiceanu, fără aportul jurnalelor şi biografiilor în care Emil Cioran a fost menţionat.

Simone Boué – Viaţa mea cu Cioran

A fost partenera de viaţă a marelui nostru gân­ditor, cu care a împărţit aceeaşi man­sardă mai bine de 50 de ani. O relaţie ti­midă şi discretă, care le-a scăpat, decenii la rând, şi celor mai avizaţi biografi. Interviul de mai jos a fost realizat la Paris, în 1996, la un an de la dispariţia lui Emil Cioran. Prezenţă excesiv de rezervată, Simone Boué a refuzat să-şi facă un titlu de glorie din aso­cierea numelui său cu al lui Emil Cioran. A oferit ex­trem de puţine interviuri, doar două sau trei, cel de faţă fiind „smuls” la ru­gă­minţile şi presiunile insistente ale lui Marie France Ionesco, fiica dra­maturgului Eugen Iones­cu. Autorul interviului, pro­fesorul universitar Norbert Dodille, era în vremea aceea director al Institutului Francez de la Bucureşti. Simone Boué s-a stins din viaţă un an mai târziu.

– Simone Boué, cine sunteţi şi cine eraţi îna­inte să-l cunoaşteţi pe Cioran? Ştiu că v-aţi născut în Vendée şi aţi făcut studii de engleză.

– Mi-am început stu­diile la Universitatea din Poitiers şi apoi am obţinut o bursă la Paris, ca să-mi pregătesc examenul de ti­tu­larizare. Am ajuns deci în capitală în 1940, în plin război, şi m-am instalat la un cămin studenţesc pe boul. Saint-Michel. Avea şi o cantină, deschisă pen­tru toţi studenţii. Acolo l-am cunoscut pe Cioran.

– Vă mai amintiţi ce impresie v-a făcut?

– Era foarte diferit de toţi ceilalţi. Poate şi din cauza vârstei, avea 31 de ani. Stăteam la coadă să-mi iau mâncare. Dar trebuia să completăm un cupon înainte de a ajunge la casă, cu data şi numele. Cioran nu s-a aşezat la coadă, a venit lângă mine şi m-a abordat, întrebân­du-mă în ce zi suntem. Era 18 noiembrie 1942. Îmi amintesc perfect, fiind­că era ziua mea.

– Şi de atunci aţi lo­cuit împreună?

– Nu chiar imediat. Între timp, s-a terminat războiul şi am primit un post de profesoară de engleză tocmai la Mulhouse. Acolo am petrecut şi primul Paşte împre­ună. Cioran a venit cu bicicleta şi am făcut turul Alsa­ciei. După un an, Cioran şi-a pus în mişcare toate cu­noştinţele şi, mulţumită unor intervenţii, am primit post la Orléans, apoi la Versailles şi, într-un final, la Paris, unde ne-am mutat împreună. Dar am fost ne­voită să mai închiriez încă o cameră alăturată, ca să am o adresă separată în ochii părinţilor mei. Pe vre­muri, să locuieşti cu un bărbat, necăsătorită, nu era atât de uşor.

„Frumos ca un rus”

– Aţi vorbit recent despre faptul că i-aţi găsit, fă­când ordine, caietele personale. Ce conţin ele? Sunt un fel de jurnal?

– Erau nişte caiete puse deoparte, pe care scria „à detruire” („de distrus”). Sunt notaţii de gânduri, stări şi întâmplări, fără dată. Uneori, printre rânduri, găseşti scris „noapte atroce” sau „dureri îngrozitoare”. Am descoperit în ele un alt Cioran, pe care nu-l ştiam.

– La ce vă referiţi?

– Ce scrie e de o tristeţe sfâşietoare. Revine con­stant sentimentul eşecului existenţial. E foarte dureros pentru mine să citesc aşa ceva, să-mi dau seama că a fost atât de adânc locuit de nefericire. În viaţa de zi cu zi, Cioran nu era deloc o fiinţă sinistră. Era un om vesel, cu umor. Şi aş spune că nu-i scăpau bucuriile şi frumuseţea lumii. Dar nu scria decât atunci când era trist, în accesele lui de disperare, totdeauna noaptea. A şi zis-o cândva: „Dacă sunt sinistre cărţile mele, e pentru că nu scriu decât atunci când îmi vine să-mi trag un glonţ în cap”.

– Vorbeşte şi de dvs. în aceste caiete?

– Vorbeşte numai şi numai de el. De mine niciun cuvânt. Deşi, citind, mi-am amintit că cele mai multe întâmplări le trăiserăm amândoi.

– Cioran era foarte discret cu viaţa lui pri­vată…

– N-a vorbit niciodată de mine. De altfel, trăiam vieţi paralele. Eu eram pro­fesoară. Când mă în­tor­ceam acasă, nu-i vor­beam niciodată de ce am făcut la liceu. Nu l-ar fi interesat.

La masa de scris

– Şi totuşi, îi eraţi in­dispensabilă.

– Nu cred. S-ar fi des­curcat la fel şi fără mine.

– Nu vă deranjează că nu vorbeşte nicăieri de dvs.?

– Nu, doar mă uluieşte.

– Dar când îşi primea prietenii eraţi acasă, nu?

– Cei foarte apropiaţi mă cunoşteau, desigur. Prin anii ’50 Cioran ieşea mult, absolut independent de mine. Pe atunci, eram obsedată să nu mă culc prea târziu, pentru că aveam cursuri grele a doua zi. În plus, eram foarte sălbatică şi timidă. Scriitoarea Jeannine Worms l-a primit ani de zile în vizită, fără măcar să bănuiască faptul că exist. Cioran nu vorbea niciodată de mine. Şi nici eu sub nicio formă n-aş fi vrut să le vorbesc de el alor mei.

– De ce?

– Ce le-aş fi putut spune? Că sunt cu cineva, apatrid, fără profesie, fără bani, fără nimic? Oricât de deschişi la minte ar fi fost ai mei, asta n-ar fi acceptat-o. După ce ne-am mutat amândoi pe rue de l’Odeon, au venit să mă viziteze. A trebuit s-o mint pe mama că mi-am găsit un coleg de apartament. Am mutat o mobilă în faţa unei uşi, ca să aibă impresia că locuim în camere separate.

– Să fii independent şi în acelaşi timp să ai un cămin călduţ: visul oricărui bărbat. Ce şansă a avut cu dvs.!

– Oh, nu! Nu văd lucrurile aşa. Şi sunt convinsă că nici el nu le vedea aşa. Mi-ar fi prea greu să vă explic ce fel de relaţie am avut.

– Era un om dificil?

Emil şi Simone

– Îmi amintesc prima vizită a lui Constantin Noica. Când am rămas o clipă singuri, m-a întrebat verde-n faţă. „Cum îl puteţi suporta pe Cioran?”. Şi i-am zis: „Dar şi el mă suportă pe mine”. Adevărul e că Cioran era pur şi simplu imprevizibil. Nu te plictiseai nicio­dată cu el. Dar era imposibil să faci vreun plan. De pildă, hotăram să plecăm la Dieppe, în vacanţă. Înainte de a pleca, scoteam absolut tot din priză, go­leam fri­giderul. Ajungeam la Dieppe, făceam alte cumpărături, umpleam acolo frigiderul, şi nici nu ne instalam bine, că spunea: „Gata, plecăm”. Aruncam tot ce era în fri­gider, reveneam la Paris şi trebuia să facem iar cum­părături.

– Şi cum îi suportaţi toate capriciile astea?

– Am avut nenumărate accese de revoltă. Dar cu timpul, le împaci pe toate, dacă vrei să trăieşti cu celă­lalt. Ajungi la un modus vivendi. Şi el trebuia să suporte chestii, cu siguranţă. Deşi, în mare, cu mine se convieţuia mai uşor.

– Nu v-aţi dorit niciodată un copil cu el?

– Un copil cu Cioran? Am avut timp de două săp­tămâni o pisică, dată în grijă de o prietenă italiancă. Cioran se înţelegea extraordinar cu ea. Atunci am înţe­les că semăna el însuşi cu una. Trebuia să am grijă de amândoi. Erau la fel de capricioşi şi imprevizibili.

– Plecaţi în vacanţe?

– Plecam cu bicicleta sau pe jos, cu câte un rucsac în spate. Uneori, puneam şi cortul. Eu aş mai fi oprit la câte-o gazdă, dar el era foarte „spartan”. Desco­periserăm drumurile de pe marginea ca­na­lelor, aveau un farmec teribil. Am făcut zeci de kilometri aşa. Plimbările lungi îi plăceau peste măsură. Să plece cu bicicleta sau să meargă pe jos însemna să golească conştiinţa, să nu mai existe decât în peisaj, în mişcarea pasului.

– Ieşeaţi şi peste graniţe?

– Am fost în Spania (pentru care avea o mare pa­siune), dar şi în Italia şi Anglia. De cele mai multe ori am făcut turul lor pe biciclete. În America a fost invitat de foarte multe ori, dar a refuzat să meargă. Îi era teamă de avion, n-a zburat nici măcar o dată în viaţă. În 1951, am primit eu o bursă Fullbright. Nu voia să mă lase să plec. Dar era o şansă extraordinară pentru mine, aşa că n-am cedat. M-a condus la aeroport, era palid şi m-a privit tot timpul cu reproş. Am plecat cu un sentiment de culpabilitate.

– Cu trenul mergea totuşi, nu?

– Da, dar odată ce se trezea în tren, urmau scene incredibile. Avea mereu câte ceva în urechi, se temea de orice curent de aer. Se aşeza şi apoi schimba locul de două, trei ori.

– În ce punct se afla cariera lui literară când l-aţi cunoscut?

– Scria în română. Ştiam că în România era cineva. În Franţa însă era un anonim. În caietele sale, îşi po­vesteşte vizitele la editura Gallimard. Trebuia să-şi repete numele, nimeni nu-l cunoştea, se simţea exact ca târfa cu care nu vrea să urce nimeni. Toată viaţa lui a fost un şir lung de umilinţe. Succesul a venit foarte târziu, abia cu „Exerciţii de admiraţie”, în 1986. Şi cred că a murit fără să ştie că a fost recunoscut.

– Şi totuşi, nu e ciudat să te simţi subestimat de contemporani, dar în acelaşi timp să refuzi interviuri şi premii?

– Avea ideea fixă că mai bine să fii necunoscut, decât celebru. Dispreţuia gloria. Nu accepta să apară la televizor şi pentru că nu voia să fie re­cunoscut pe stra­dă. Dacă era întrebat: „Sunteţi Cioran?”, răspundea „Nu!”. Mă tulbură să-mi amin­tesc, dar mai târziu, când era foarte bolnav şi avea deja pierderi de memorie, cine­va l-a oprit pe stra­dă şi l-a întrebat dacă e Cioran. El a răspuns: „Am fost!”.

Traducere şi adaptare
(Versiunea inte­gra­lă poate fi citită în volumul Lectures de Cioran, Paris, L’Har­mattan, 1997)